Inclus în lista scurtă pentru The Man Booker Prize, romanul Camera de Sticlă a fost numit Cartea anului 2009 de marile publicaţii britanice. Pasionaţii de avangarda anilor ’20, când Mondrian şoca prin forţa simplităţii în picturile ce aminteau de liniştea stilizată a unei încăperi japoneze, iar Loos pornea un război împotriva crenelurilor şi abundenţei arhitectonice prin lucrarea Ornament şi crimă, le vor da mare dreptate jurnaliştilor ce au ridicat în slăvi cartea lui Simon Mawer. Plăcerea de a citi numele artiştilor ce i-au învăţat pe occidentali voluptatea liniilor simple şi a formelor geometrice pure, dar şi paginile vizuale ce le dau impresia că asistă chiar la proiectarea unei încăperi sub forma unui paralelipiped de sticlă în simbioză cu vegetaţia din jur îi vor face pe iubitorii de frumos cu viziuni îndrăzneţe să viseze, în ciuda unor drame ce pândesc după colţurile transparente.

Scriitorul a pornit de la povestea unei construcţii emblematice pentru modernitatea secolului trecut. Este vorba despre faimoasa vilă Tugendhat, ridicată în anul 1929, în Brno, pentru a fi locuită de unul dintre cei mai bogaţi oameni din regiune. După o călătorie în anii pogromurilor şi ai lăcomiei cu pretenţii comuniste, vila a devenit muzeu. Simon Mawer a schimbat numele acestei vile, a proprietarilor şi a oraşului în care se află pentru a jongla cu schiţele, istoria şi barierele umane. În locul familiei Tugendhat, intră în scenă cuplul format din industriaşul vizionar pe nume Viktor Landauer şi a lui sotie, Liesel, ce se va dovedi un degrade cromatic, trecând lent de la nuanţele cuminţeniei burgheze la curiozităţile specifice femeii emancipate a secolului XX, ce flirta şi vorbea fără ocolişuri, la mesele cafenelei preferate, despre studiile publicate de Freud cu privire la sexualitatea umană, şi nu e demirare, când are o prietenă despre care se zvonea că a fost amanta pictoriţei Tamara de Lempicka, îi timp ce îi pozase în posturi tentante.

O lună de miere la Veneţia, oraşul lagunelor şi al ornamentelor dulci, le scoate în cale un magician al simplităţii. Doar Peggy Guggenheim lipsea din preajma triunghiului cu viziuni nonconformiste format din pragmaticul Viktor, senina Liesel şi galantul excentric şi misterios ce va deveni arhitectul visurilor modernista -Rainer von Abt. Deşi este moştenitorul uneia dintre cele mai bogate familii din Europa, Viktor Landauer detestă opulenţa şi căminele burgheze, prin care se etala bunăstarea celor deveniţi bogaţi prin propriile forţe şi prin curajul iniţiativei. Nu mai are nevoie de validarea celor din lumea lui, prin urmare, un visează la o casă plină de ornamente, draperii grele sau turnuri. Nu vrea un castel, iar schiţele lui von Abt îi arată casa ideală, invadată de lumină, cu aerul ce prinde formă şi pereţii topiţi în transparenţă. Aţi recunoscut probabil celebra vilă din Brno, despre care mulţi au spus că seamănă mai degrabă cu o fabrică, o serie de cutii suprapuse sau o maşină de locuit, în stilul arhitectului Le Corbusier, atât de admirat de von Abt.

Printre discuţiile despre grupul olandez De Stijl, din care făcea parte şi Mondrian, sau despre ideile nemaiauzite ale arhitectului Loos ia nastere casa-paralelipiped, avand un perete de onix, numit de von Abt şi unghia lui Venus. Casa era mai mult decât un cămin. Pentru Viktor, care provenea dintr-o familie de evrei, modernitatea reprezenta debarasarea de încărcătura trecutului plin de pericole. Nu mai era nevoit să aleagă între stilul vienez şi cel autohton, după ce marele Imperiu Austro-Ungar se destrămase. Pereţii camerei de sticlă plamadite din închipuirea lui von Abt anulau graniţele între interior şi exterior, între tipologiile umane, între cehi, autrieci şi evrei. Omul putea visa la natură, la cerul liber şi la formele pure, ieşind, în sfârşit, din peştera nevrozelor ce i-au impus construcţii grele, copleşitoare, devenite un scut social.

Nici pomeneală de ornamente încărcate în Camera de Sticlă, piesa de rezistenţă a casei-opera-de-artă. Designul minimalist, nipon, al obiectelor lasă aerul şi lumina să devină o parte a mobilierului, a liniilor, materialele reflectându-le şi amplificandu-le ca într-o poezie arhitectonică. Dar lumina ce inundă fiecare încăpere a casei este o himeră cu viaţă scurtă, un miraj al naivilor ce speră că totul poate deveni iubire pentru frumos şi artă, iar barbaria va fi ţinută departe. Noul vulcan grotesc al autodistrugerii colective ia forma celui de-al Doilea Război Mondial, iar soţii Landauer sunt nevoiţi să fugă din calea deportărilor, ajungând în America Latină, ţintind apoi New York-ul modelat după chipul şi asemănarea turnurilor de sticlă. Visul lor întruchipat de vila concepută de imaginatia vizionară a lui von Abt cade pe mâna unui cercetător nazist, apoi comuniştii se gândesc să o transforme într-un muzeu, pentru a se bucura şi proletarii de bogăţia foştilor duşmani ai poporului.

Deşi abundă în detalii privind avangarda secolului trecut, rafinate prin descrieri poetice, încât nu-ţi vine să crezi că pot iesi atâtea pasaje vizuale pline de fantezie dintr-un spaţiu de o simplitate austeră, Camera de Sticlă este un roman plin de portrete sofisticate, autorul fiind un arhitect al încăperilor umane, cărora le intuieşte proporţiile ideale, ştiind ce să pună în lumina orbitoare a zilei şi cât să ascundă pentru a capta întreaga atenţie a cititorului. Aşa cum pereţii de sticlă atenuau distanţa psihologică dintre interior şi exterior, dintre spaţiul personal şi lume, tot aşa scriitorul reduce graniţele dintre personajele secundare şi cele principale. În centru se află povestea soţilor Landauer, dar personajele secundare devin la fel de importante, modelâdu-le umbrele şi culorile afective, cum face şi jocul transparenţei din camera invadată de lumină. Aceste personaje sunt introduse la momentul potrivit pentru a le da consistenţă protagoniştilor ce par banali, cum ar fi Liesel, şi pentru a le oferi farmecul ambiguităţii celor ataşaţi prea mult de rigoare, în rândul cărora îl găsim şi pe Viktor Landauer, obligat să se abată de la drumul monoton al controlului prin apariţia unui alt personaj feminin.

Camera de Sticlă este mai mult decât o construcţie îndrăzneaţă. Este un spaţiu aflat într-o simbioză perfectă cu oamenii care îl vor locui, fie că sunt proprietarii de drept, fie nişte invadatori. Îi face să-şi destăinuie cele mai ascunse drame, secrete şi fantezii, de parcă amestecul de simplitate şi lumina anulează teama de critici, astfel încât cititorul va fi cu adevarat impresionat de talentul lui Simon Mawer de a vedea pulsaţia din spatele unei creaţii nonconformiste, visate şi concepute pentru a răsturna de fapt modul în care a fost privită până atunci relatia dintre fiinţa umană şi spaţiu. Protagoniştilor li se dă voie să ia în stăpânire priveliştea oferită de spectacolul exterior datorită pereţilor de sticlă, pentru a fi apoi obligaţi să dea ochii cu ei înşişi, după ce apusul răpeşte lumina transparentă şi transformă aceiaşi pereţi de sticlă în oglinzi.

Romanul a apărut la editura Art și poate fi comandată de aici.

Editura Art, 2013

imagini: www.facebook.com/VillaTugendhat

În Chira Chiralina, Panait Istrati creează o lume în care senzualitatea şi mizeria se învecinează. Deznădejdea şi tristeţile sfâşietoare au ca fundal culorile apusului de pe malul Bosforului, care îţi taie răsuflarea, iar pericolul este precedat întotdeauna de clipele desfătării levantine, cu dansuri şerpuitoare, mişcări lunecoase acoperite de pâcla înmiresmată a narghilelei şi curtezani plini de vorbe mieroase, gata să facă orice pentru o privire aruncată de un personaj feminin care aţâţă imaginaţia cititorului printr-o frumuseţe nărăvaşă, dar care ascunde o viaţă dură.

Chira Chiralinaeste o călătorie prin Brăila ultimelor zvâcniri orientale, aduse de negustorii din Stambul, o călătorie la fel de înşelătoare precum farmecele personajului feminin, ce nu acceptă stăpâni în epoca tiraniei masculine din spaţiul domestic şi nici interdicţii când vrea să îşi desfăşoare închipuirile unei vieţi de huzur, ale cărei plăceri trândave le învăţase de la mama ei, moştenitoarea unui turc bogat, dar obligată să-l ia de soţ pe un bărbat din popor violent. Cele două personaje feminine -Chira şi mama ei- ajung să fie complice în casa petrecerilor clandestine, unde invitaţii erau aleşi pe sprânceană şi întotdeauna pentru a le face pe plac, îndeplinindu-le mofturile prin complicatele ritualuri ale curtoaziei orientale. Acestea îşi transformă căminul într-un palat al feminităţii neîngrădite de supliciile moralei austere impuse de un capul familiei cu porniri de călău.

Intrând în casa protagonistei, găseşti atât o lume de vis, cât şi una de coşmar, exact ca într-un iarmaroc năucitor, în care ai impresia că ţi se întind spre vânzare tablourile create de Eugene Delacroix în Maghreb, unde femeile inspiră, apoi risipesc provocator fumul narghilelei, ca apoi să te trezeşti în faţa unor chipuri hâde şi vicioase, din care s-a scurs orice urmă de speranţă, aşa cum găseşti în picturile lui Caravaggio. Universul în care îşi fac veacul Chira şi fratele ei, ce îi va duce povestea mai departe, este unul plin de contraste. Urâţenia caracterelor se învecinează cu erotismul desprins parcă din acele poveşti despre cadâne ivite dintre mătăsuri, inocenţa, cu perversitatea, altruismul şi înţelepciunea, cu pornirile năvalnice, mereu gata să dea în clocot. Dar cel mai mare contrast apare între masculin şi feminin. În romanul scris de Panait Istrati, personajele masculine sunt purtătoarele viciilor, incapabile de a se bucura de frumuseţe fără a o perverti, ajungând să o strivească prin lăcomie şi tiranie. Feminintatea, simbolizată de Chira şi de mama ei nefericită, este darnică, se oferă cu fast celor având răbdare când ştiu cum să ceară, sfidează tirania şi, mai presus de toate, nu cunoaşte negoţul meschin cu plăcerile date în schimbul traiului îndestulat.

Pentru Chira, propria feminitate trebuie să fie un amestec între acea frenezie prin care este întâmpinată fiecare zi a existenţei pline de senzaţii opulente, pasiune, dans, reverie în decoruri scumpe şi răsfaţ fără limite. Poate să-şi păstreze acest ideal atâta vreme cât nu are griji materiale şi nici oprelişti impuse de legile realităţii. Trăieşte după propriile reguli, iar plăcerea este suverană în viaţa ei, mereu dublată de misterul gesturilor ambigue, claritatea fiind în lumea Chiralinei şi a mamei sale călăul vrajei feminie şi mesagerul plictisului, iar sinceritatea, la fel de volatilă ca miresmele ce umpleau aerul în serile de petreceri. Tocmai acest model de feminitate va deveni obsesia fratelui ei, care o va urmări pe Chira prin ţinuturi levantine, după ce va fi dusă într-un harem. Călătoria lui devine o iniţiere prin labirintul uman, în care găseşte porniri malefice, dar şi compasiune, amintind, în anumite pasaje, de romanul picaresc spaniol, Lazarillo de Tormes.

Stavru (sau Dragomir), fratele Chirei, ajuns varianta masculina a Şeherezadei, dezvăluie, în drum spre un bâlci, dramele familiei sale, bântuite de legenda surorii lui. Prezenţa unor ascultători curioşi- un tânăr abia intrat în viaţa plină de tentaţii, aflat la prima călătorie în afara oraşului natal, şi un negustor levantin- devine pretextul ideal pentru a transmite mai departe fascinanta poveste care îmbină farmecul nelumesc al protagonistelor dintr-un basm oriental, descrierile de un realism apăsător al porturilor otomane, înţesate de şarlatani ce mişună prin mahalale, şi o analiză necruţătoare a comediei umane eşuate pe malul Dunării.

Citind această carte, dai peste cărări pline de oglinzi, ce ajung să deformeze adevărul, de care o poveste captivantă nu mai are nevoie atâta vreme cât scriitorul îşi doreşte un cititor pregătit să devină prizonierul născocirilor şi al personajelor sale. Poţi alege oglinda care îţi arată o frescă socială a Brăilei din veacurile în care puterea otomană modela obiceiurile unui colţ de imperiu pe ducă, plină de caractere pestriţe şi de imagini pitoreşti sau, de ce nu, să te laşi pradă unei reverii orientale întrerupte de un povestitor capricios, hotărât să risipească vraja Chiralinei pentru a te face atent la tâlcurile ascunse în păţaniile şi dramele fratelui ei.

Deşi Panait Istrati ar putea fi acuzat de prea multe descrieri ce amintesc de tablourile romanticilor ce visau la un Orient de tip butaforie, cititorul atent va dibui printre pasajele încărcate de imagini poetice acel ochi gata să pătrundă în ascunzătorile psihicului, iar Chira Chiralina este plină de observaţii despre adâncimile şi umbrele fiinţei umane, mai ales ale relaţiilor interzise, doar că sunt exprimate subtil şi mereu pitite sub faldurile grele ale senzualităţii pline de miresme încărcate. Chiar în momentul în care ajungi să dai în vileag păienjenişul emoţional ce îi ţine legaţi pe Chira şi pe fratele ei, ce îşi otrăveşte zilele cu nostalgii decandente, scriitorul îţi aruncă în faţă descrieri ce-ţi iau ochii, de parcă ar fi un negustor care îţi iese ademenitor în cale, dar este înţeles cu hoţul ce operează în timp ce privirea ta este răpită de nimicuri ce pot amorţi vigilenţa.

Chira Chiralina a fost reeditată în acest an de Humanitas Fiction și poate fi comandată de aici.

Editura Humanitas, 2014

picturi: Pawel Kuczynski (www.facebook.com/pages/Pawel-Kuczynski) si Edmond Delort (www.facebook.com/pages/Belle-Époque-Europe)

Dragă optimistule,

Știi cum este să mergi pe stradă temându-te că ai putea fi violat? Eu nu. Dar întreabă orice femeie din jurul tău și probabil că o să-ți spună că a încercat această frică, atât de greu de imaginat pentru mine, de cel puțin câteva ori, dacă nu permanent, în viața ei. Acum câteva zile s-a născut fiica mea și îmi e frică de frica ei și rușine de rușinea noastră ca bărbați că nu facem nimic și poate că am și încurajat această cultură a unei agresiuni constante și trecută cu vederea de către societate la adresa femeilor.

                                                                                                                                                   Semnat,

                                                                                                                                                       Un tip

Dragă tipule,

Hai că nu e masculul feroce atât de negru. Fiica ta a venit pe o lume în care anumiți bărbați își țipă pe stradă admirația pentru posteriorul și sânii femeilor ca la un concurs de miss în care ei au notă de dat, claxonează în semn de aprobare a ținutei alese de dimineață, se freacă cu o tandrețe nemăsurată de ele prin cluburi, mijloace de transport, lifturi și practic orice loc aglomerat din care ea nu poate pur și simplu să fugă, le șoptesc la ureche cât de minunată ar putea fi o noapte împreună, deși nimeni nu le-a cerut asta și, în general, le apreciază și le complimentează zi de zi, noapte de noapte, oră de oră, minut de minut, uneori chiar și cu o urmă de palmă pe fundul domnișoarei norocoase și un zâmbet șăgalnic. Băieții o să fie băieți, nu? Cui nu i-ar plăcea așa ceva? Ție?

Să fii într-un restaurant, bar, școală, aeroport, spital, la muncă sau oriunde și să simți cum ești evaluată, măsurată, țintuită de privirea plină de înțelesuri a unui oarecare luceafăr plin de dorințe mistuitoare, deși nu răspunzi nici măcar pentru o clipă acelor ochi ce poate îți și clipesc duios. Ce poate fi mai plăcut de atât? Poate să te așezi singură pe o bancă în parc și în câteva momente minunați de toate vârstele și formele să țină neapărat să-ți țină companie cu o insistență vecină cu nebunia. Poate unul din ei purtând un pardesiu și nimic pe dedesubt, pentru că asta este o deschidere de conversație la fel de bună ca oricare alta.. Să ocolești zonele întunecate ale orașului, stațiile de metrou nepopulate, grupurile de adolescenți, grupurile de vârstă mijlocie, grupurile de bătrâni, de fapt grupurile de orice fel, pentru că bărbații adevărați au cu mult mai mult curaj și masculinitate de demonstrat în turmă.

Eu zic să celebrăm acest comportament și între noi. Să-i felicităm pe acești vajnici purtători ai făcliei masculinității de-a lungul istoriei, din peșteră până în zilele noastre. De fiecare dată când unul dintre ei pălmuiește o fată peste fund, să-i întoarcem favoarea cu cât mai multă putere, poate să-i șoptim ce frumos îi stă părul astăzi, să-l claxonăm și să-i strigăm din mașină. Ce mai faci dulceață? Îmi place cum îți stau blugii ăia pătați cu ce-ai mâncat la prânz! Dacă femeile nu răspund cu o bâtă de baseball în figura celui ce ține să-și împărtășească opinia deosebit de importantă cu atâta franchețe, înseamnă că le place, nu că pur și simplu te ignoră pentru că deja s-a întâmplat de atât de multe ori că le-ar trebui o altă viață numai să răspundă acestor forme de agresiune sexuală fizică și verbală. De ce nu ar aprecia și pseudo-bărbații ăștia același tratament?

Poate că bunicii, tații, unchii, frații sau prietenii noștrii au genul ăsta de comportament, pentru că e atât de vechi și răspândit, pe cât e de jenant, și pentru că pe măsură ce au crescut, l-au văzut și ei la bunicii, tații, unchii sau orice alte figuri masculine importante din viața lor și l-au apropiat ca potrivit, dar nu e. E de-a dreptul stupid și rușinos și lipsit de orice explicație valabilă în fața oglinzii sau a femeilor din viața noastră: mame, iubite, prietene sau pur și simplu oameni care se întâmplă să fie femei la care pretindem cu atât de multă emfază că ținem. Și deși cred că sunt destul de puternice cât să-și poarte singure de grijă, așa cum o fac de când lumea, un pic de ajutor din partea noastră nu ar strica deloc. Așa că atunci când observați un specimen masculin comportându-se așa, inclusiv pe mine sau pe tine, spuneți-i: Taci din gură și încetează să mai fii un idiot! Dar pe un ton pozitiv, nu vrem mai multă negativitate în viața noastră.

Dacă vreți să o ascultați pe Emma Wattson vorbind despre feminitate, feminism și campania Organizației Națiunilor Unite de luptă pentru egalitate între sexe #HeforShe mergeți aici sau mai jos.

Vremea nu prea ține cu noi în acest weekend, însă evenimentele anunțate promit experiențe de calitate și garantăm că merită să le prindeți acum, cât se desfășoară.

În weekend-ul acesta vizionam în premieră…

Gone girl – Fata dispărută. Un thriller cu Ben Aflleck în rolul unui soț (Nick) căruia îi dispare subit soția, interpretată de Rosamund Pike. Din cauza comportamentului îndoielnic al lui Nick, devine suspectul numărul unu într-un caz fără cadavru și începe cursa pentru a-și dovedi nevinovăția. Dacă vreţi să știți mai multe despre film, citiți recenzia noastră.

Wakolda – Îngerul Morții. O dramă argentiniană despre Îngerul Morții, Josef Mengele, cel care a realizat cele mai înfricoșătoare experimente pe evreii din lagărele naziste, şi viaţa sa după fuga în Patagonia.

Dracula Untold – Dracula: Povestea nespusă. Hollywood-ul explorează de data aceasta viața lui Vald Țepeș – Dracula de dinainte de a deveni nemuritor, precum și confruntările dintre el și sultanul Mehmet, care-l obligă pe primul să-și vândă sufletul diavolului pentru a-și salva țara de pericolul otoman.

Terapie pentru crimă. Thriller românesc în regia lui Kiki Vasilescu despre Matilde, o angajată într-un birou în timpul zilei, care-și dorește să fie un asasin plătit pe timpul nopții. În urma multiplelor încercări eșuate de a deveni asasin plătit, aceasta atrage atenția unuia real care încearcă să o elimine.

În weekend-ul acesta citim…

Articolul lui Tim Parks de pe NYR blog despre cărțile pe care le citim și le discutăm și cele pe care le citim, dar nu le discutăm.

Și ascultăm un interviu cu Tim Roth (Forrest Gump, The Curious Case of Benjamin Button), premiat cu Oscar, despre procesul său de creativitate și maniera în care se construiește un scenariu.

Despre cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor așa cum au fost ele votate de 125 de autori faimoși, dacă tot e în vogă leapșa literară pe Facebook.

În weekend-ul acesta ascultam…

Puţin jazz în ton cu vremea de afară – Jazz Lounge – Album complet

În weekend-ul acesta mergem la…

eXplore dance festival care ne-au pregătit o mulțime de spectacole de dans contemporan, teatru sau performance-uri concepute de artiști autohtoni sau străini, precum și workshop-uri pentru adulți și copii pe aceste teme.

Docuart Fest unde vom putea vizona documentare recente și discuta cu realizatorii lor sau participa la masterclass-urile pe tema realizării documentarelor.

Festivalul E-motional pentru a ne delecta cu cele mai noi tendințe în dans contemporan și performance. Pe lângă spațiile convenționale, se vor organiza spectacole și evenimente în apartamentele doritorilor din București. Iar cei interesați de teoria dansului contemporan, pot participa la prezentările și proiecțiile oferite de festival.

Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent care ne promite cele mai noi spectacole de teatru independent din România.

Chișinău și București la Teatrul Odeon, unde vom putea vedea teatru, dans contemporan și un concert interpretate de artiștii de peste Prut.

Anim’est care ne așteaptă cu cele mai bune filme de animație din țara și din străinătate, dar și cu workshop-uri și alte activități distractive cu personalități internaționale din domeniu.

Scrie despre tine unde se va ține un atelier cu intrare liberă pe 4 octombrie, la ora 19.00, cu regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă despre cum să scriem scenarii și povești pe baza unei metode noi de dramaturgie dezvoltate de aceștia. 

Sfârșitul acestei săptămâni ne întâmpină cu multe evenimente distractive numai bune să ne facă să uităm de vremea mohorâtă de afară. Dacă vreți să vă petreceți weekend-ul acasă, avem mai multe sugestii cu lucruri pe care le puteți face din confortul casei 🙂

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Dans la cour – În curte. O comedie franțuzească regizată de Pierre Salvadori cu Catherine Deneuve și Gustave de Kervern ce se desfășoară în curtea unei case. Cei doi joacă rolurile unei pensionare, respectiv a unui musician care renunță subit la cariera sa pentru a deveni un portar de bloc în Paris.

Planșa. O dramă autohtonă în care un fost campion la scrimă, retras din cauza unui accident dezvoltă o relație specială cu Anda, în baza pasiunii pentru sport și spre nemulțumirea iubitului ei Mircea.

The Equalizer. Un blockbuster american cu Denzel Washington în postura de erou care se luptă cu gangsterii ruși pentru a face dreptate. Filmul este inspirat dintr-un serial TV de succes cu același nume, din anii '80.

În weekend-ul acesta citim…

Despre eseul scris de Virginia Wolf despre lipsa autenticității native a autorilor americani stabiliți în străinătate și felul în care cei vizați au reacționat la articolul lui John Colapinto din The New Yorker.

Tot un articol de la The New Yorker despre moda franțuzească în anii '47 – '57. De ce e importantă? Fiindcă așa cum a spus Diana Vreeland (Vogue), moda „e ca aerul, și se schimbă continuu. Poți să vezi revoluțiile apropiindu-se în vestimentație. Poți să vezi și să simți totul în vestimentație.”

Și ne amuzăm cu acest articol în care Tyler Adam Smith, ne prezintă 100 de coperte create de el pentru cărți care ar fi trebuit să fie scrise de figurile importante din istorie precum Socrate, Richard Dawkins sau Frida Kahlo. Proiectul a fost creat cu ocazia Zilei Internaționale a Alfabetizării, sărbătorită pe 8 septembrie.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Cântecele lui Ray Charles. Marțea aceasta s-a comemorat ziua de naștere a artistului și poate că ar fi binevenit să ne amintim de el și vizionând filmul biografic al acestuia, câștigător a două premii Oscar, în rolul principal avându-l pe Jamie Foxx.

Cover-ul făcut de o orchestră filarmonică românească după cântecul trupei Coldplay, A Sky Full of Stars. Membrii trupei britanice au fost încântați de rezultat, așa că au afișat video-ul pe pagina lor de facebook.

Și noua melodie a lui Damien Rice, I Don't Want To Change You de pe albumul My Favourite Faded Fantasy, realizat după 8 ani de la ultimul.

În weekend-ul acesta mergem la…

Spectacolele de stand-up și nu numai din cadrul festivalului Bucharest Comedy Week. Este o șansă unică să-i ascultăm pe comedianții americani și britanici de succes precum Carlos Mencia (27 septembrie), Martin Mor sau Matt Richardson. Pe lângă acestea, vor fi multe evenimente în aer liber, cu intrare gratuită și dacă sunteți dornici de a experimenta, puteți participa la MP3 Experiment din sâmbăta aceasta.

Animațiile digitale de la Kinofest. Anul acesta, festivalul ne aduce o grămadă de genuri din diferite țări din care putem alege pentru a viziona, concerte și prezentări ale unor artiști de profil.

Noaptea caselor, ocazie cu care vom putea vizita și participa la activitățile caselor vechi devenite spații culturale alternative, fie ele workshop-uri despre spoturi publicitare, ateliere de scenaristică, teatru sau muzică live.

Sărbătoarea gastronomiei, unde vom putea merge la ateliere despre mâncarea franţuzească şi chiar să şi gustăm, în timp ce ne delectăm cu filmele şi documentarele pregătite pentru noi de Institutul Francez.

Bunicul i-a dat mamei ei de înţeles că a născut-o prea sălbatică şi frumoasă, dar copila nu a ieşit niciodată din vorba tatălui, decât atunci când a început să viseze la cabaretele din Parisul lui Josephine Baker, unde ar fi putut să danseze, alunecând pe o podea lucioasă, de la un capat la altul al scenei, apoi să dispară misterios, la finalul reprezentaţiei. Din păcate, războiul a înlocuit scena cu rampa din faţa unui lagăr nazist, de unde a reuşit să alunece spre partea celor ce şi-au putut negocia prelungirea vieţii. Acolo, prizonierii captivaţi de frumuseţea ei au transformat-o într-o legendă, care îmbină seducţia şi curajul femeilor ce au sedus regi aprigi pentru a scăpa de la moarte poporul evreu.

Dar eu nu vreau să mor!au fost cuvintele rostite de Katerina Horovitzova când a văzut prima oară lagărul, despre care toţi ai ei auziseră, dar se temeau să rostească bănuielile privind soluţia finală ce li se pregătea după ce erau daţi jos din trenurile pentru animale. Imaginea ei, ce scotea la suprafaţă amestecul neclar dintre feminitatea ispititoare ce l-ar fi vrăjit pe un soldat german care a salvat-o de la un viol (un alt mit răspândit în lagăr) şi trăsăturile de copilă şovăitoare în faţa privirilor iscoditoare l-au convins pe Herman Cohen s-o ia sub tutela sa, exact în momentul în care familia ei a fost dusă în camera de gazare. Aşa îşi începe romanul cutremurător Arnost Lustig, un supravieţuitor al Holocaustului, fugit din vagoanele morţii în ultima clipă.

Eroina din Rugă pentru Katerina Horovitzova ajunge, dintr-o adolescentă plină de temeri, un pion ce îşi rezervă ultimul gest într-un schimb de prizonieri având un final neprevăzut. La început este protejata evreului cosmopolit Herman Cohen, pe care toţi prizonierii îl priveau ca pe un zeu, deoarece vorbea limba demonilor în uniforma de culoarea broaştei, iar conturile sale l-au transformat în actorul principal dintr-un schimb de prizonieri, reuşind să negocieze salvarea unor oameni, inclusiv a frumoasei Katerina, în schimbul eliberării unor soldaţi nazişti capturaţi de cealaltă parte a frontului. Dar Cohen avea să descopere prea târziu adevăratul plan din spatele negocierilor şi Katerina urma să cunoască acel ritual malefic al celui ce are puterea asupra neputincioşilor, un ritual îmbrăcat în curtoazia mimată de naziştii ce îşi atribuiau calităţile superioare oferite de rostirea cuvintelor ordine şi disciplină.

Un roman al maturizării la graniţa cu moartea înfiorătoare şi povestea unei femei care îşi transformă fragilitatea într-o forţă ce-i va uimi pe cei din jurul său, Rugă pentru Katerina Horovitzova nu redă urzeala diabolică a naziştilor prin imaginea prizonierilor deformaţi de condiţiile din lagăre. În schimb, Arnost Lustig ştie că fiorii groazei te cutremură mai ales atunci când răul este înconjurat de tăcere, acea tăcere care poate lua forma unor vinovăţii, a unor fantome, a propriilor demoni şi a bănuielilor sinistre la vederea mulţimilor înghiţite de uşa clădirilor cu întrebuinţare nerostită şi a fumului cu miros pătrunzător ce întunecă aerul din preajma lagărului.

Drama personajelor curge asemenea unei rugi care îşi pierde originea în miile de ani din spatele unei civilizaţii împrăştiate. Este plină de simboluri ce se deschid în sute de sensuri şi aluzii sub de privirea enigmatică a celui care o rosteşte, care poate elibera şi, în acelaşi timp, cutremura. Ruga este începută de croitorul evreu în haine ponosite, la rândul său prizonier în lagărul unde ajunge Katerina. De la el nu află răspunsul privind finalul ce i-a mistuit părinţii, bunicul şi cele şase surori. În schimb, aude povestea cenuşii prin care nimeni nu va mai putea uita de oamenii ce dispar fără urmă.

Cenuşa este singura supravieţuitoare, pe care nici focul nu o mai poate arde. Deasupra hornurilor din lagăre devine una cu aerul respirat de complicii naziştilor, le pătrunde în nări, le acoperă pământul când natura se regenerează, le căptuşeşte orizontul, ajungând să fie un alt strat nevăzut al atmosferei, aşa cum îşi închipuie singurul personaj care ştie ce s-a întâmplat de fapt cu familia Katerinei. Această cenuşă neştiută se preface în senzaţii care se strecoară în memorie fără să le simţi prezenţa. Nu au nevoie de mijlocirea cuvintelor, ci doar de un loc de unde nici măcar un călau nu mai poate fugi prin apelul la amnnezia autoindusă.

Scriind Rugă pentru Katerina Horovitzova, Arnost Lustig a reuşit să facă din metafore, imagini-simbol şi pasaje introspective un document istoric îmbrăcat în cea mai bună armură împotriva celor ce-i contestă autenticitatea – arta. Poţi face slalom printre textele din manualele de istorie încărcate cu date şi amănunte despre tratatele internaţionale şi poţi uita numele vinovaţilor judecaţi pentru crime împotriva umanităţii, dar nu poţi uita poveştile. Un personaj ţi se perindă prin faţa ochilor, te fixează cu privirea, dar fără să condamne. Intenţia lui este aceea de a-ţi scutura din temelii propriul univers afectiv pentru a face loc unor trăiri a caror existenţă nici nu o bănuiai, iar Katerina Horovitzova îşi adăposteşte fricile, visurile şi, în final, revolta (ce-i hotărăşte şi finalul) printre emoţiile tale.

Cartea poate fi comandată de aici.

Editura Curtea Veche, 2014

pictura: Degas (www.arthermitage.org)

Dragă optimistule,

Când e ultima oară când ai ridicat ochii din trotuarul proaspăt schimbat pentru a mia oară de una din rudele primarului? Eu am făcut greșeala asta aseară, când am mers într-un pelerinaj, organizat de A.R.C.E.N, pe la moaștele arhitecturale urât mirositoare, dar pline de povești, ale centrului Bucureștiului.

Deviza turului ar fi trebuit să fie: După blocurile gri, stăm noi, alte blocuri gri. Călătoria a părut să aibă loc de la un Stonehenge la altul. Rămășițe decrepite ale une civilizații de mult dispărute. Acum câteva milenii erau minunate, strălucitoare, pline de viață, dar acum sunt doar niște construcții încărcate de istorie, dar și de praf, igrasie, declarații de dragoste neîmpărtășită în grafitti, șobolani, cocalari, paznici și aurolaci.

Inițiativa este una lăudabilă și de folos mai ales celor ca mine, care știu maxim istoria McDonald's-ului de la Romană. Dar am plecat spre casă mai degrabă convins că trăiesc în următorul platou de filmare pentru un serial cu zombie, vampiri sau alte orătănii supranaturale și nu într-o capitală europeană.

                                                                                                    Semnat, Un bucureștean

Dragă bucureșteanule,

Eu cred că eşti un pic prea dur cu bătrânul Bucureşti. Tu cum crezi că o să arăți la 555 de ani? Nu tot plin de găuri, pete, paraziți, chestii care atârnă până la pământ, țevi ruginite, sparte, înfundate pe interior de la porcăriile pe care le mănâncă zilnic prin guri și erecții arhitectonice părăsite de vigoarea și utilitatea de pe vremuri?

Weekendul ăsta şi-a sărbătorit ziua de naștere timp de trei zile, pentru că este atât de senil încât a uitat exact când s-a născut. Nu ai văzut toate pozele de la petrecere puse pe facebook? I-au cântat Corina Chiriac, Mirabela Dauer și chiar și pe ele le consideră niște adolescente de care nu a auzit niciodată, dar se chinuie să țină pasul cu tânăra generație de orașe. Punctul central al celebrării au fost niște luminițe proiectate pe clădirea Parlamentului, ce reprezintă tot ce e mai rău cu orașul ăsta în prezent și în trecutul apropiat, pentru amuzamentul sutelor de pisici și câini vagabonzi care îi țin companie zi de zi în viața lui patetică și dureros de plictisitoare.

Și dacă da, câteodată pare să fie bunicul cu mințile pierdute, mirosind a naftalină și purtând un maiou galben plin de găurele înconjurate de o aureolă neagră. E beat prin șanțuri, pantalonii îi sunt pătați cu bere și ceva ce nu vrei să știi ce este. Încerci să-l ridici, poate că nici nu te mai recunoaște și îți dă o scatoalcă la ceafă, crezând că îi furi economiile, pe care oricum nu le mai are, pentru că au venit niște băieți deștepți și i le-au rezolvat în ședințe de consiliu local și hotărîri de primar. Îți e rușine cu el când vin străini prin casă și le povestești că pe vremuri obișnuia să-și petreacă timpul cu Caragiale, Eminescu, Eliade, Cioran, Ionesco, dar acum au plecat cu toții și a rămas cu Vanghelie. Nimeni nu l-a mai îngrijit, toți l-au jefuit și batjocorit. Avea și o poreclă de Mic Paris, dar ironică, căci fetele dichisite adorau să se plimbe de-a lungul lungului lui bulevard, ceremonios intitulat Calea Victoriei.

Așa că atunci când îți trece prin cap să îi dai un șut în fund și să-l arunci într-un sanatoriu, pentru ca apoi să o apuci spre bătrânei ce au avut mai multă grijă de ei de prin Europa occidentală sau spre tinerei obezi și prostovani din America, să nu uiți că atunci când părinții tăi plecau la muncă și îți puneau cheia de gât, el avea grijă de tine, te educa și se juca până în miez de noapte.

Care e primul lucru pe care îl faceți dimineața când vă treziți? Dacă sunteți ca mine, vă verificați telefonul sau deschideți laptopul. Nici măcar nu mai gândesc, e un reflex. Și dacă internetul nu merge, sau bateria telefonului a murit, mă panichez de parcă peste noapte s-a anunțat că un meteorit se îndreaptă spre București, toată lumea a aflat, au plecat spre buncăr, au închis ușa și acum o să fiu incinerat ca un bou, pentru că am uitat să îmi încarc telefonul sau un fir, undeva, s-a desprins din mufă.

De obicei, chiar înainte de a da foc la casă, pentru că și-așa totul o să se termine, măcar să mă distrez un pic înainte, și a o lua la fugă prin orașul părăsit, în căutare de magazine pe care să le jefuiesc, clinchetul internetului funcțional se aude. Pun joc maceta și îmi verific mailurile.

Poate că am exagerat un pic, dar nu cu foarte mult. Numai să ne gândim la pierderea minților adusă de orice anunț al Apple. E aproape un fenomen religios. Credincioșii se încolonează în fața templelor aseptice și frumos strălucitoare, așteptând revelația venită de la cel de Sus al Apple, pe vremuri Jobs, acum Tim Cook. Nu contează ce este, căci, orbește, toți își aruncă banii pe proaspăta porcărie tehnologică, perfect identică cu porcăria tehnologică de anul trecut, dar un pic mai mare și parcă un pic şi mai pătată de lacrimile chinezilor plătiți mizer să le asambleze. De data asta au lansat și un ceas. Orgasmul umanității s-a auzit de pe lună.

Din nou, poate că am exagerat pe ici pe colo. Ce vreau să spun este că tehnologia joacă în acest moment un rol imens în existența noastră, asta venind cu avantaje și dezavantaje. Să luăm ca exemplu Twitter, compania cofondată de Biz Stone, autorul cărții Ce mi-a șoptit o vrăbiuță, apărută de curând la Editura Publica. Nimeni nu poate nega utilitatea acestei platforme pentru oamenii care au participat la protestele din Moldova, Iran, Yemen, la Primăvara Arabă, pentru chinezii care o utilizează, deși ea este interzisă de guvern, pentru a discuta despre abuzurile autorităților sau pentru jurnaliști și oameni obișnuți ce reușesc să primească și să distribuie în timp real știri din întreaga lume, oferite de martori oculari, ce nici măcar în timpul cutremelor din San Francisco, de exemplu, nu se pot abține să trimită un #măscutur în eter.

Dar şi dezavantajele sunt majore. În carte, Biz Stone, care avea în fișa postului la Twitter să fie idealist și împăciuitor, insistă cu ideea că toți oamenii sunt inerent buni și dacă le dai un instrument de comunicare în masă, ce le permite să se organizeze și să disipeze informații instantaneu de oriunde de pe planetă, cu toții îl vor folosi să schimbe lumea în mai bine sau măcar îl vor utiliza inofensiv schimbând rețete de brioșe și invitații la concerte plictisitoare între ei. Greșit. Și cred că a realizat și el asta, dar îl înțeleg de ce a ținut să-și vorbească de bine copilul și nu să îl închidă din când în când în debara pentru că se comportă ca un monstru psihopat.

Când am crescut eu, termenul de cyberbully nici măcar nu exista. Acum hoarde de bătăuși virtuali se ocupă cu a teroriza și degrada copii 24/7. Că tot am vorbit de terorizat, Isis, noul BauBau întunecat al planetei folosește Twitter să își propage mesajul de ură, dezbinare și întoarcere în evul mediu cu o eficacitate înspăimântătoare. Și să nu uităm de troli.

Caroline Criado-Perez, o jurnalistă frealancer și deținătoarea unui blog pe probleme de drepturilor femeilor, a militat pentru punerea pe fața bacnotei de 10 lire sterline a chipului lui Jane Austen. Dar în loc să primească felicitări, a primit zeci de amenințări cu violul de la diferite persoane via Twitter. Și în nici un caz nu e singura care a trecut prin așa ceva.

Cei care fac asta sunt lași, probabil locuitori ai colțurilor întunecate din beciurile caselor părinților, ce nu i-au iubit când erau copii, și care în spatele aparentei anonimități a internetului se manifestă cu o cruzime verbală demnă de un sadic feroce.

Biz Stone scrie o autobiografie jumătate The Social Network, dar fără gemeni ciudați, și jumătate ghid de self-help/self-others pentru antreprenori. De la podeaua pe care a dormit în primii ani de antreprenoriat, constanta anxietate a sărăciei și nesiguranța dată de faptul că a renunțat la colegiu, Biz se ridică rapid pe scara socială prin ambiție, tupeu și capacitatea de a lega prietenii utile și de durată. Aflat la o înălțime confortabilă începe să se implice în acțiuni caritabile și aduce cultura altruismului inclusiv în corporațiile prin care trece: Blogger, Google, Twitter, Jelly.

Un tocilar desăvârșit, ce își găsește nesfârșite surse de inspirație pentru proiectele sale în Star Trek, dar și un non-conformist, atunci când regulile i se par absurde și nedrepte. Biz navighează lumea corporatistă detestând că are de a face cu directori, consilii de administrație sau listări la bursă, chiar dacă toate acestea l-au făcut unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă, dar l-au și costat prieteni, pe care a trebuit să-i abandoneze în luptele din interiorul sălilor de ședință. Este mult mai interesat de umanizarea tehnologiei, de păstrarea Twitterului neutru, nu este de acord ca acesta să devină un instrument politic în nici un fel și de binele filantropic pe care platforma de microblogging îl poate face. Un sfert de carte este dedicată activității sale în sprijinirea luptei împotriva SIDA, a unei fundații ce se zbate pentru uniformizarea accesului la apa potabilă pe planetă și a unei organizații ce sprijină școlile americane cu micro-donații.

De asemenea dacă sunteți pasionat de tehnologie și de poveștile din spatele programelor pe care le folosiți, de la programarea lor până la logoul păsărelei albastre sau a balenei eșuate, o să vă bucurați să auziți ca Biz Stone dă din laborator fără nici o reținere.

O să închei cu ce mi-a atras atenția la această carte. În general, autobiografia unui nou îmbogățit din Silicon Valley ar fi la limita de jos a teancului de cărți ce așteaptă să fie citite și recenzate, dar pentru prima oară, după multă vreme, un citat de pe o copertă 4 chiar a funcționat în a-mi trezi interesul. Stephen Colbert, pe care dacă nu-l urmăriți ar trebui să vă fie rușine, o laudă pe drept, spunând: Biz Stone împărtășește toate secretele succesului pe care le-a descoperit de-a lungul timpului. I-am recomandat să nu facă asta. Dacă nu te simți inspirat și îmbogățit de această carte, înseamnă că nu ai citit-o. 

Puteți să o cumpărați de aici, Editura Publica

Săptămâna aceasta celebrăm Zilele Bucureștiului și cinematografia românească cu un nou format al recomandărilor de weekend.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Brâncuşi… din eternitate. Drama lui Adrian Popovici împărțită în trei povești ce se întrepătrund, având în comun personalitatea lui Constantin Brâncuși. Una dintre povești reprezintă biografia scuptorului, care începe din momentul sosirii sale la Paris cu accent pe prietenia sa cu Modigliani, dar și pe relația sa cu unul dintre modele, Martha. 

Life of Crime – Schimb de dame. O comedie neagră Mos Def, John Hawkes, Jennifer Aniston, Isla Fisher despre doi foști deținuți Ordell Robbie și Louis Gara, care pun la cale un plan de a-l șantaja pe un dezvoltator imobiliar corupt din Detroit. Aceștia îi răpesc nevasta pentru a fi siguri că acesta nu-i va da de gol poliției, însă nimic nu merge cum au plănuit.

The Maze Runner – Labirintul: Evadarea. Un thriller SF în regia lui Wes Ball despre un tânăr care este transportat de un lift într-o colonie situată într-un labirint. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, citiţi recenzia noastră.

America, venim! O comedie românească ce reiterează tema Visului American, dar pentru artiști de data aceasta. Mihai Călin, Gheorghe Ifrim, Adrian Văncică şi Mira Furlan joacă rolul unor actori care trec printr-o grămadă de peripeții în timpul unui turneu în SUA.

În weekend-ul acesta citim…

Despre motivele pentru care Friends este un sitcom mai influent decât Seinfeld.

Despre cum diferențiem între actoria de calitate și cea mediocră în opinia lui Marcus Geduld, regizor de teatru shakespearian, într-un articol de la Slate Magazine.

Despre maniera în care cultul cuplului de scriitori Scott și Zelda Fitgerand inspiră în continuare noi cărți romanțate biografice, într-un articol din The New Yorker. Fascinația lumii pentru cei doi i-a convertit în personaje pop culture pe care îi putem regăsi în numeroase romane, musical-uri și piese de teatru, una dintre ele, Zelda (The Last Flapper), putând fi văzută și la noi, la Teatrul Mic.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Noul album al lui Jack White, Lazaretto şi noul videoclip Would you fight for my love?, lansat săptămana trecută. Lazaretto este al doilea album personal rock, în afara colaborării cu trupa The White Stripes. Iar pe 9 noiembrie îl putem asculta şi live la Romexpo – Pavilionul Central.

În weekend-ul acesta mergem la…

Noaptea Albă a Filmului Românesc unde vom putea viziona filmele şi documentarele româneşti ale anului 2013 precum Domnişoara Cristina, Sunt o babă comunistă sau Experimentul Bucureşti, dar şi pe cele mai vechi şi mai recente. Intrarea este liberă, cu câteva excepţii.

Spectacolele de la Zilele Bucureştiului, unde ne transpunem în atmosfera vechiului Bucureşti şi putem să gustăm mâncăruri tradiţionale, să ne delectam cu parada costumelor de epocă şi chiar… să ne batem cu flori! Totul cu intrare liberă.

Festivalul Internaţional de Arte Noi InnerSound, ale cărui spectacole îmbină sunetele cvartetelor şi muzica simfonică cu spectacole multimedia, dans contemporan şi performance-uri.