Când aud numele pictorului Hokusai, cei fascinaţi de arta japoneză din epoca Lumii plutitoare tresar. Ar sta ore întregi de vorbă despre inovaţia adusă de acesta în tehica perspectivei, despre marele său rival Utamaro şi ale sale curtezane sofisticate, învăluite în straturi de chimonouri extravagante, şi despre celebrul Yoshiwara, cartierul plăcerilor (ce aprinde imaginaţia oricărui European), unde se întâlneau artiştii răzvrătiţi, teatrul Kabuki, gheişele din saloanele de ceai şi rafinatele vânzătoare de plăceri, capabile să transforme preludiul erotic într-un spectacol de muzică, poezie şi dans.
Una dintre femeile ce i-au uimit pe vizitatorii acestui cartier nu avea nici pe departe abilităţile unei curtezane de prim rang, nici darul de a măguli bărbaţii, de a le gâdila orgoliul. Dimpotrivă, ar fi fost alungată imediat din familie, acuzată de nesupunere, ar fi fost respinsă de toate matroanele de bordel, nefiind atrăgătoare, în cazul în care părinţii şi-ar fi dorit să se căpătuiască vânzând-o, iar meseria de gheişă calmă i s-ar fi părut o corvoadă, urând să mimeze acea supunere aţâţătoare.
Pe acestă eroină ciudată a Yoshiwarei o chema Oei, cunoscută drept fiica lui Hokusai. După moartea ei şi decăderea cartierului de plăceri, a fost uitată, istoria picturii oprindu-se la faima tatălui. A fost nevoie de o scriitoare meticuloasă, adeptă a documentării îndelungate, pentru a fi readusă în memoria iubitorilor de artă din afara Japoniei. Fiica lui Hokusai este un roman care pune cap la cap o istorie personală contopită cu toate acele poveşti şi legende rămase în urma Lumii Plutitoare şi a ultimilor ani de glorie ai shogunatului, înainte de prăbuşirea Japoniei feudale.
Picturile înfăţişând muntele Fuji, valul care seamănă cu nişte gheare ameninţătoare îndreptate spre vâslaşii minusculi, scenele desprinse din viaţa cotidiană a oamenilor săraci, bărcile înghesuite şi forfota oraşului Edo (vechea denumire a capitalei Tokio) au dus faima lui Hokusai până în Europa. Olandezii din portul Nagasaki îşi riscau libertatea pentru a scoate picturile sale din Japonia, unde legile privind relaţia cu străinii erau stricte, iar pedepsele usturătoare. Marii artişti din Montmartre aveau să-i admire compoziţiile, Toulouse Lautrec realizând chiar şi afişe dedicate spectacolelor de cabaret inspirat de tehnica stampelor nipone.
Aglomerarea de siluete din stampele sale, preocuparea pentru dinamism, existenţa oamenilor simpli, scenele dintr-un Edo reprezentat asemenea unui furnicar, încât ţi-ai putea imagina viaţa de zi cu zi a japonezului de acum trei secole, l-au transformat pe Hokusai într-o variantă orientală a lui Bruegel, preocupat la rândul său de mişcare şi de acea diversitate a ipostezelor umane. Abia după sute de ani, cercetătorii aveau să descopere urmele unei pensule străine în anumite compoziţii semnate de Hokusai. Este mâna lui Oei, fiica rebelă, despre care se zvonea că ar fi cel puţin la fel de talentată precum tatăl ei, întrecându-i pe toţi ucenicii lui.
Maxilarele cam largi pentru idealul de frumuseţe impus de gheişele şi curtezanele din Yoshiwara şi chipul cu o bărbiţă ascuţită îi preziceau anonimatul unei vieţi casnice, dacă s-ar fi comportat adecvat. Dar pe lângă acel chip ieşit din tiparele frumuseţii, Oei era înzestrată cu trăsături greu de agreat la o femeie. Nici urmă de supunere, de acele vorbe mieroase prin care să căptuşească gesturile ce puteau seduce un bărbat, incluse în arsenalul oricărei femei celebre din Yoshiwara, iar gătitul şi alte îndeletniciri “feminine” îi erau străine. Hâtră, sfidătoare şi gata oricând să verse replici pe cât de inteligente, pe atât de pişcătoare, putea fi o prezenţă surprinzătoare la întâlnirile artiştilor decadenţi, hăituiţi de shogun, dar trecea neobservată când intra într-o mare casă a plăcerilor, unde îşi ispăşea pedeapsa o tânără dintr-o familie de samurai ce şi-a pălmuit soţul şi care devenise cea mai bună prietenă a lui Oei şi modelul preferat al tatălui ei.
Romanul scriitoarei Katherine Govier devine, cu fiecare pagină, o galerie de stampe şi picturi vii. Parcă intri în scenele pictate de Hokusai, personajele vorbesc, undele stilizate ale apelor se mişcă, vânzătorii ambulanţi mişună, curtezanele şi gheişele chicotesc, iar pictorii sunt limbuţi şi îmbină remarcile sprirituale cu aluziile picante. Ai în faţă paravane de mătase, date la o parte când te aştepţi mai puţin, tocmai pentru a dezvălui alte şi alte paravane, în care delicateţea din camerele femeilor alternează cu secvenţe din cartierele sărace, unde mizeria este zgomotoasă, miroase a vinete prăjite, mirodenii, ape încărcate şi ceai.
Atât de bine s-a documentat Katherine Govier, încât şi-a fragmentat romanul în zeci de senzaţii plutitoare. Este vizual, dar şi auditiv, încărcat de mirosuri ce alcatuiesc un contrast năucitor, cum era şi acel Edo rămas o legendă, unde senzualitatea şi chipurile pictate ale femeilor ascundeau mizeria şi îi făceau pe toţi să viseze la tot ce le interziceau legile austere, încălcate chiar de legiuitorii ce nu puteau rămâne indiferenţi la chemările acelei lumi blamate, în care au trăit Hokusai, Utamaro şi Oei.
O eroină având personalitatea lui Oei nu se putea încadra într-un grup de femei adesea imortalizat în stampele ce încântau privirile bărbaţilor din Yoshiwara. Subtilitatea, tăcerea şi abilitatea unei gheişe de a concentra întregul mesaj erotic în privirea ce amesteca jocul bizar dintre sfioşenia copilei neprihănite şi acea siguranţă de sine a femeii cărei i s-a confirmat de timpuriu mult-râvnitul talent în arta seducţiei nu erau pentru Oei, cel puţin nu pentru Oei-personajul imaginat de Govier. Stampele înfăţişând frumuseţi feminine invită la actul admiratiei discrete, în care ochii sunt ademeniţi de iluzia curtezanei fericite să deservească în detrimentul propriei plăceri, dar o artistă precum Oei îşi dezvăluia frumuseţea abia când iniţia dialoguri şi arunca replici tăioase, spre deliciul acelor bărbaţi plictisiţi de ritualurile supunerii, ce-i vor marca viaţa.
Katherine Govier ţine seama de acest amănunt legat de personalitatea lui Oei şi are grijă ca fiecare scenă vizuală să fie dublată de monologuri despre identitatea feminină într-o Japonie patriarhală şi de acele dialoguri îndrăzneţe dintre Oei şi personajele masculine de care se va simţi atrasă. O simplă compoziţie în stilul impus de Utamaro şi ale sale femei cochete ar fi fost inutilă pentru a fi descrisă efervescenta şi pişichera fiică a lui Hokusai.
Romanul este o delectare pentru cei îndrăgostiţi de cultura niponă, care nu se pot abţine de la citirea unei cărţi noi despre Japonia din perioada de glorie a stampelor şi a îmbinării dintre artă şi erotismul feminin rafinat, dar şi o revelaţie datorită întâlnirii cu pictoriţa Oei şi ale sale aventuri într-o lume unde numai bărbaţii aveau voie să se bucure de frumos. Un alt punct forte al cărţii este adâncimea psihologică a observaţiilor incluse în pasajele potrivite, astfel încât să nu tulbure plăcerea vizuală tipic japoneză, în care primează, totuşi, ambiguitatea subtilităţii.
Cartea poate fi comandată online.
Editura Humanitas Fiction, 2014
Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare
