Să te naști femeie este un blestem, în anumite zone ale planetei. Au trecut mai bine de 100 de zile de la răpirea de către organizația teroristă Boko Haram a peste 200 de eleve dintr-o școală aflată în nordul Nigeriei.  Vina lor: își doreau o educație. Dar în numele islamului și a kalaşnikoavelor cu care predică cuvintele profetului, liderul organizației a hotărât că acesteau au păcătuit împotriva lui Allah, așa că vor fi vândute în piață, ca niște vite, spre măritiș, credinciosului care va da mai mult.

Malala Yousafzai s-a întâlnit de curând, chiar în ziua în care a împlinit 17 ani, cu o parte dintre fetele ce au reuşit să scape din mâinile răpitorilor şi cu preşedintele impotent politic al Nigeriei, ce până atunci nici măcar nu avusese o întrevedere cu părinţii consumaţi de disperarea pierderii fiicelor lor. A obţinut o promisiune de acţiune, nu foarte folositoare, dar a reuşit, prin doar prezenţa ei, să atragă atenţia unei planete tot mai autiste.

Şi-a câştigat această putere de simbol, plătind un preţ scump. Pe 9 octombrie 2012, la vârsta de 15 ani, un taliban s-a urcat în autobuzul ce o ducea pe ea şi colegele ei spre şcoală. A întrebat: Cine e Malala? A recunscut-o pe fata ce tocmai câştigase primul Premiu de Pace al Pakistanului şi cu o mână tremurândă a tras trei gloanţe cu pistolul Colt pe care îl avea asupra sa. Unul din gloanţe a trecut prin orbita ochiului stâng al Malalei, iar celelalte două au rănit alte două fete ce au ales să nu rămână analfabete de frica unor maulana, învăţaţi islamici, ce au luat ostatic mesajul Coranului şi l-au înlocuit cu o predică a violenţei oarbe împotriva oricui li se opune.

La intrarea în valea Swat exista un semn ce spunea: Bine aţi venit în Paradis! Majoritatea locuitorilor văii aparţin unui trib numit Paştun, popor renumit pentru ospitalitatea lor, de care a profitat şi Bin Laden, atunci când s-a refugiat timp de un an în această zonă. La miezul societăţii lor se afla noţiunea de Nang, onoare, ce a fost înlocuită odată cu strecurarea şarpelui taliban printre oameni, cu oprimarea lui Haram, interzis. Mai întâi au pus o interdicţie pe magazinele de cd-uri şi dvd-uri, apoi televizoarele au fost arse în stive pe străzi, femeilor le-a fost dictat că nu este bine să iasă din casă neînsoţite de un bărbat din familie, chiar şi dacă era un băieţel de 5 ani, vânzătorii din bazar, altă dată prosperi, au dat faliment, pentru că bijuteriile, mătăsurile şi, în  general, mersul la shoping a fost declarat un păcat. Muzica a fost eliminată, dansul, până şi jocurile de societate. Se spunea că patrulele talibane obişnuiau să meargă prin cartiere şi dacă auzeau râsete dintr-o casă dădeau buzna să verifice ce se întâmpla în neregulă acolo. De aici până la shura, tribunale publice, ce dădeau ca pedeapsă biciuri în pieţe şi izbucnirea unei epidemii de execuţii prin decapitare sau împuşcare a poliţiştilor şi a tuturor opozanţilor shariei impuse de talibani, nu a mai fost decât un pas. Paradisul fusese pierdut.

Malala a intrat în vizorul lor atunci când şi-au îndreptat privirea spre şcolile de fete. Tatăl acesteia, Ziauddin Yousafzai, deţinea o şcoală ce avea şi clase de fete. Asta a atras mânia talibanilor, care l-au atenţionat că încalcă legile islamice, pentru că fetele nu trebuie să meargă la şcoală. O fată e atât de sacră, că trebuie să stea în odăile femeilor şi înseamnă ceva atât de personal, că nici un nume de femeie nu apare în Coran, pentru că Dumnezeu nu vrea să fie numită.

 Un idealist, ce şi-a crescut fiica în acelaşi spirit, el a început să lupte pe toate fronturile cu delirul religios al talibanilor. S-a împotrivit deciziei inevitabile a mulahului suprem,aflat în închisoare, de a închide şcolile pentru fete, protestând în presa locală, presa naţională şi chiar cea internaţională. Căci Malala şi familia ei au fost subiectul unui mini-documentar realizat de cei de la New York Times pentru a prezenta ce se întâmplă în valea Swat. Presa a adorat-o pe micuţa pakistaneză ce vorbea cu multă pasiune despre dreptul fetelor la educaţie, în timp ce urca pentru ultima oară scara spre clasa ei, cu un ghiozdan jerpelit cu Harry Potter pe spate. A dat nenumărate interviuri şi a devenit un simbol al oprimării şi tragediei poporului paştun. Căci în acea perioadă armata, la presiunea americanilor, a intervenit în zonă şi a provocat cel mai mare exil din istoria paştunilor. Aceştia au plecat în masă spre capitala Islamabad, devenind refugiaţi în propria ţară. Câteva sute de şcoli au fost aruncate în aer, în această perioadă.

Situaţia din Pakistan nu este foarte uşor de explicat sau înţeles pentru cei din partea noastră de lume. Dar reţeta prin care talibanii, foşti luptători în jihadul împotriva ruşilor ce au invadat Afganistanul în anii 80, au convins populaţia din Swat să se predea de bună voie, este una simplă. Oamenii erau nemulţumiţi de funcţionarii corupţi ai guvernului şi sistemul greoi de justiţie. Sistemul feudal al hanilor, mari proprietari de pământ, ce exploatau majoritatea săracă a populaţiei îi facea să se simtă neputincioşi şi nedreptăţiţi. Bombele americane loveau în fraţii lor musulmani din Afganistan, după atacurile de la 11 septembrie, şi tineri educaţi pe gratis în şcoli religioase înfiinţate în timpul războiului împotriva ruşilor, cu bani saudiţi şi americani, erau acum spălaţi pe creier în a deveni martiri pentru noul jihad împotriva americanilor. Asta pentru că oportunităţile în zonă erau minime, maxim să meargă la muncă în construcţii în Dubai sau Qatar, şi răsplata cerească pe bază de virgine suna grozav. Adaugă la asta un cutremur şi un rând de inundaţii la care ajutorul a venit de la talibani şi nu de la guvern, plus un lider carismatic cunoscut ca Radio Mullah, pentru că vorbea zi de zi la singura formă de comunicare accesibilă unei populaţii analfabete, şi ai reţeta de succes pentru a prelua  controlul asupra unei mari părţi din Pakistan.

Eu sunt Malala este o carte îmbibată în idealismul fără margini a tinerei autoare, dar nu este o carte naivă. Căci cea ce dirijează naraţiunea din umbră, Christina Lamb, este o corespondentă foarte apreciată a BBC şi ştie să dozeze de-a lungul poveștii tragice, dar plină de optimism, a tinerei copilei, pagini întregi de informaţii necesare înţelegerii unei lumi atât de străine nouă.

Nici umorul nu lipseşte. Citind Alchimistul, de Paulo Coelho, are doar 15 ani, nu o judecaţi, remarcă ceva legat de mesajul cărţii: când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău. cred că Paulo Coelho nu s-a întîlnit niciodată cu talibani sau cu politicieni de-ai noștri inutili.

Malala era o adolescentă normală, cu preocupările ridicole ale vârstei, cum ar fi competiţia pentru primul loc din clasă, creme de ten, Twilight şi Justin Bieber, ce s-a văzut lovită, fără voia ei, de stânca obscurantismului religios, condusă de nişte laşi cu bărbi încâlcite, ce nu au avut nici o reţinere în a da unui tânăr spălat pe creier ordinul de a ucide o copilă, ce nu se încadra în modelul lor învechit de femeie. Dar Malala a supravieţiuit să-şi spună povestea şi a devenit, într-o lume obsedată de vedete adolescente ce se bâţâie obscen prin videoclipuri, un model de comportament decent, caritabil şi angajat în mod activ în a face lumea un loc un pic mai puţin îngrozitor de trăit.

De citit.

Dacă vreţi să sprijiniţi Fundaţia Malala sau să aflaţi mai multe despre activitatea ei, puteţi să o faceţi aici.

Vă recomandăm ca în acest weekend să amânați plecările din afara Bucureștiului și să rămâneți în oraș pentru că avem muuuulte de făcut, văzut și vizitat. Pe lângă premierele obișnuite de film, vor avea loc două evenimente mari, un festival de teatru și un proiect dedicat iubitorilor de trenuri, artă, muzică și filme. Și să nu uităm de concertul susținut de Ada Milea și prietenii. 

Vineri va intra în cinematografe filmul Hercules: The Thracian Wars, în care se vor aduna actori de excepție: Rufus Sewell, Joseph Fiennes, Ian McShane, și Dwayne Johnson în rolul lui Hercule. Filmul revizuiește mitul, plasând acțiunea într-o lume în care supranaturalul nu există. Acțiunea filmului va începe imediat după perioada în care Hercule și-a îndeplinit cele douăsprezece munci legendare, el fiind nevoit să înfrunte un comandant militar.

Cel de-al doilea film care va avea premiera în acest weekend este Mea Culpa, cu un subiect tot de acțiune, în care polițistul Simon este forțat să acționeze pentru a-și proteja familia. În urma unui accident de mașină acum șase ani de zile, Simon își pierde serviciul. În prezent, el se va reuni cu fostul său partener de muncă, Franck, deoarece fiul său este amenințat de o grupare mafiotă. 

Vineri, la Grădina Green Hours, va avea loc concertul susținut de Ada Milea și invitații săi, Bobo Burlăcianu, Anca Hanu și Cristi Rigman. Dacă te întrebi ce te va aștepta la spectacol, e o combinație cât se poate de nebună: balade satirice, colinde horror, traficanți de jucării și pisici sedate. 

Pe durata întregului weekend, va avea loc Train Delivery, un eveniment urban-feroviar care vine în continuarea inițiativei Street Delivery. Cei pasionați de artă, muzică, filme și trenuri se vor putea aduna la Gara de Nord, cu scopul de a celebra un spațiu public de calitate, putând afla totodată informații istorice și culturale care definesc identitatea gării. Cei care vor fi prezenți vor putea vedea expoziții, lua parte la diverse proiecții de filme sau se vor putea relaxa la concertele pregătite.

Unteatru împlinește patru ani de existență, așa că iubitorii teatrului independent vor avea parte de un maraton de spectacole și concerte în aer liber. Printre reprezentațiile de succes ale teatrului care vor fi puse în scenă, se numără piesa scrisă de Matei Vișniec, Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt (puteți citi recenzia noastră aici), Cinci ore cu Mario, a cărei poveste se bazează pe amintirile unei femei lăsate singure la priveghiul soțului ei, Ce zile frumoase de Samuel Beckett și Trei femei înalte de Edward Albee. 

Dacă nu ați avut timp până acum să ajungeți la expozițiile de la MNAC, Europe. South East – Recorded Memories și SenzArt, ele rămân în continuare deschise pentru voi. 

Să ceri Portretul, ce va fi un portret complet al oricărei persoane, este la fel de futil cu a cere ca un film să fie condensat într-un singur cadru, spunea Alfred Stieglitz, unul din străbunicii fotografiei. Patti Smith, străbunica punkului, încearcă în autobiografia ei, Pe când eram doar nişte puşti, să surprindă într-o serie de instantanee pline de lumini şi umbre măcar o fărâmă din povestea ei, a carierei sale şi, mai ales, a relaţiei muză-creator ce s-a întins pe durata întregii ei vieţi cu celebrul şi controversatul fotograf Robert Mapplethorpe.

Autobiografiile celebrităţilor au tendinţa de a fi, în general, exerciţii de vanitate combinate cu o campanie de PR, un scris execrabil şi o metodă de a mai mulge nişte bani de la o masă amorfă de fani ce se îmbată cu nostalgie şi suferă de o înclinaţie nesănătoasă spre bârfă şi detalii picante. O bolboroseală obosită şi neinteresată legată laolaltă de un ghostwriter cu facturi de plătit. Din fericire, de data asta, nu avem de a face cu aşa ceva, căci Patti Smith este o scriitoare cu fler şi un respect deosebit pentru ideea de artist.

Este foarte uşor să cazi în ridicol atunci când vorbeşti despre artă. Artiştii ultimilor decenii au încercat să ridice vălul de pe mecanismele creaţiei şi să demonteze orice pretenţie de misticism. Arta este un produs, o maşinărie, şi artiştii mai degrabă meşteşugari, decât, aşa cum se considera Joyce, preoţi. A fi artist a devenit un job. E foarte uşor să fii cinic atunci când auzi explicaţiile pline de mambo jambo şi energii cosmice pe care unii artişti conceptuali sau poeţi pătrunşi de fiorul creaţiei plenare le atașează actului artistic.                                                                                       

Dar Patti Smith are o viziune arhetipală despre condiţia de artist. Întreaga sa autobiografie este străbătută de acei primi fiori ai descoperirii în adolescenţă a unor eroi personali ce nu au condus armate pe câmpuri de bătălie, nu s-au îmbogăţit peste noapte şi nu au fost, neapărat, celebri şi adoraţi. Rimbaud, Genet, Dylan Thomas, Verlaine, Whitman formau o cabală spirituală a neînţeleşilor din care vroia cu disperare să facă parte: Tânjeam să intru în frăţia artiştilor, cu foamea, felul lor de a se  îmbrăca, evoluţia şi rugăciunile lor. Mă imaginam ca Frida pentru Diego, muză şi creatoare. Visam să întâlnesc un artist pe care să-l iubesc şi să-l susţin şi lângă care să pot lucra. Şi la orizont a apărut Robert Mapplethorpe. Un copil mijlociu, dintr-o familie normală, cu o copilărie liniştită şi o educaţie catolică strictă, Robert a venit la New York cu ideea vagă de a fi un artist celebru. Mama lui şi-ar fi dorit să fie preot şi chiar s-a simţit bine fiind băiat de altar în copilărie, dar mai degrabă pentru accesul în locuri interzise, pentru costume şi ritualuri. O să-şi păstreze fascinaţia pentru haine toată viaţa, căci Robert aborda îmbrăcatul ca pe o artă vie şi îşi frustra prietenii stând câteva ore înainte de a ieşi în oraş să caute prin cărţile diverşilor fotografi consacraţi accesorii şi combinaţii ce s-ar fi potrivit situaţiei. A cunoscut-o pe Patti în primele ei zile de vagabondat prin New York. La 19 ani, aceasta lucra într-o fabrică din New Jersey şi studia la un mic colegiu pedagogie căci Tata îşi făcea griji că nu eram destul de atrăgătoare ca să-mi găsesc un soţ şi se gândea că meseria de învăţătoare era mai sigură. Rămâne însărcinată cu un băiat de 17 ani, copilul născut este oferit spre adopţie şi  fuge  la New York. Ajunsă aici se loveşte de realitatea cruntă: Nu era prea distractiv, dar aveam mantra mea: Sunt liberă, sunt liberă. Deşi, după câteva zile, cealalaltă mantra a mea, ‘ Mi-e foame, mi-e foame’, a devenit mai importantă. S-au împrietenit atunci când el a salvat-o de la o întâlnire îngrozitoare şi de aici înainte şi-au împărtăşit sărăcia şi visul.

Au locuit pentru o lungă perioadă de timp la Chelsea Hotel, unde fiecare cameră era vizitata de fantoma unui artist celebru mort acolo şi de un nou reprezentant al rasei de hedonişti boemi veniţi în căutarea succesului la New York. Îl urmăreau pe eroul lui Robert, Andy Warhol, prin barurile pe care acesta le frecventa, fără să ştie că un portret făcut de Mapplethorpe celui ce a ridicat conserva la rang de artă, va fi una dintre cele mai scumpe fotografii vândute vreodată la o licitaţie. 

Eu simţeam nevoia să explorez lumea de afară, iar Robert simţea că trebuie să coboare înlăuntrul său, cu toate pericolele pe care această descendenţă în întunericul interzisului le aducea. Mapplethorpe şi-a descoperit pe parcurs preferinţa pentru bărbaţi şi a început să părăsească tot mai des cămăruţa pe care o împărţea cu Patti pentru a naviga prin lumea violentă a comunităţii gay BDSM din New York. Odată cu descătuşarea eului sincer a venit şi revelaţia unei voci artistice proprii. Obscenitatea lui nu e niciodată obscenă, marchează o Patti ce l-a început s-a simţit trădată de alegerea lui Robert, dar care a trecut peste, a înţeles, şi l-a susţinut în continuare pe acesta şi viceversa.

Patti Smith a continuat să-şi producă propria artă grafică, să scrie poezie şi marea ei şansă a venit atunci când un prieten i-a aranjat o lectură publică în deschiderea lui Gerard Malanga la St Mark’s Church. Încercând să inpresioneze cu ceva nou, şi-a rugat unul din foştii colegii de la Chelsea să o acompanieze la chitară în timp ce îşi citea poeziile şi de aici înainte totul este istorie a rockului. Robert Mapplethorpe şi-a adus aportul la succesul ei prin fotografia, ce a devenit emblematică pentru Patti, de pe coperta primului ei album Horses.

Mapplethorpe a devenit un icon al fotografiei încă din timpul vieţii, deşi a avut nevoie de mecena care să-l sprijine cu bani întodeauna, dar numele lui a ajuns pe buzele publicului larg la puţin timp după moartea lui. O expoziţie ce urma să aibă loc la galeriile Corcoran din Washinghton a fost obiectul unui boicot din partea unor politicieni şi organizaţii bigote ce au cerut interzicerea expunerii operei sale în interiorul unor stabilamente culturale plătite din bani publici pe motiv de obscenitate homoerotică. Această cenzură a avut, ca întodeauna, un efect contrar celui aşteptat, căci expoziţiile lui au avut un număr record de vizitatori şi preţul fotografiilor sale s-au triplat instantaneu. Răspunzând unei întrebări legate de fotografiile ce mai târziu vor fi obiectul unei investigaţii criminale, a ţinut să explice că: Nu-mi place cuvântul şocant. Caut neaşteptatul. Caut lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată… Eram într-o poziţie ce îmi permitea să fac acele fotografii. Am simţit o obligaţie să le fac. Nu şoc de dragul shock value.

Rămasă în pană de bani în faţa unui automat de sandvişuri, Patti este ajutată cu o monedă de Allen Ginsberg. Care nu era tocmai inocent în ajutorul lui, căci o confundase cu un băiat frumos pe care vroia să-l agaţe. Jimi Hendrix a încurajat o Patti timidă, ce stătea în faţa uşii, să intre la o petrecere. La câteva zile a fost găsit mort. Janis Joplin, Bob Dylan, William Burroughs, Andy Warhol erau la doar un colţ de bloc distanţă unii de alţii. Şansa unor întâlniri providenţiale era mare, căci toţi erau acolo, totul se întâmpla acolo, şi această efervescenţă a ideilor şi agregare a talentelor printre oţelul zgârie norilor New Yorkului anilor 60-70 a născut mitul unei generaţii extraordinare de artişti americani. Patti Smith şi Robert Mapplethorpe sunt unii din eroii acestui mit, iar străbunica punkului a avut grijă să ne lase o carte cu legende ale Olimpului boem.

Sfârșitul acesta de săptămână ne întâmpină cu mai multe evenimente decât săptămâna trecută, cel mai interesant fiind proiecția de filme în aer liber la malul mării de la Mamaia. Acum chiar avem un motiv serios să ne ducem la mare și să bem un cocktail în timp ce ne bronzăm. Cei care decid să rămână în București, vor putea merge la cinema la premierele din acest weekend, la un maraton de scurtmetraje sau la teatru. 

Vineri intră în cinematografe un film cu Cameron Diaz, Sex Tape, care va juca alături de actorul din How I Met Your Mother, Jason Segel. Cei doi alcătuiesc un cuplu care, după 10 ani de căsnicie, simte că a intervenit monotonia în relația lor. Drept urmare, ei decid să realizeze un filmuleț în timpul unei partide de sex…

Dacă ești fan filme animate, te vei putea bucura de cea de-a doua parte a animației Planes, Planes: Fire & Rescue. De data aceasta, Dusty este în pericol de a nu mai putea concura din cauza unei probleme la motor, iar împreună cu alți năzdrăvani, el va încerca să oprească incendiile care au izbucnit în zona în care a copilărit. 

Kraftidioten este o comedie neagră în care un șofer de autoplug (Stellan Skarsgård) și recent votat cetățean de onoare al orașului, află că fiul său a murit în urma unei supradoze de heroină. De aceea va porni în căutarea presupușilor criminali, o bandă de mafioți norvegieni, și, din cetățeanul model, Stellan Skarsgard (Good Will Hunting, Nymphomaniac, The Girl with the Dragon Tattoo) se transformă într-un vigilante.

Vineri va avea loc o seară de scurtmetraje, Best of NexT, organizată de Societatea Culturală NexT. Scurtmetrajele sunt alese din rândul câștigătorilor edițiilor trecute sau a celor care s-au făcut remarcate. De data aceasta, este vorba de următoarele cinci scurtmetraje: Și viii plâng, Junior, Toate visele mele pe VHS, Ștefan și Diane Wellington.

Sâmbătă, la ora 20.00, Unteatru ne invită la piesa Trei femei înalte, în care trei personaje feminine de vârste diferite, 26, 52 și 90 de ani, ce reprezintă de fapt același protagonist, ne fac cunoștință cu o viață colorată, plină deopotrivă de satisfacții, regrete și greșeli. 

Și acum … partea cea mai interesantă, NexT Disco Night, prima seară de proiecție de filme la malul mării. Evenimentul are drept scop îmbinarea filmului cu distracția și petrecerea. Începând cu ora 21.30, plaja OHA Beach (Mamaia Nord) va fi locul în care vor fi proiectate șase scurtmetraje-musicaluri centrate pe povești de dragoste. Vești și mai bune: accesul este gratuit, iar popcornul este din partea casei. Plecăm?

Expozițiile de la MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană), Europe. South East – Recorded Memories și SenzArt rămân în continuare deschise și pot fi vizitate.

Coreeanul Byung-Chul Han, sedus de ideile lui Heidegger, ştie cum să coboare filozofia din turnul ei de fildeş, dar fără a o vulgariza. Prin eseurile cuprinse în volumul Agonia Erosului, Han construieşte acea punte între disciplinele umaniste, care uneşte filozofia, psihologia socială, istoria artei şi semiotica, trecându-le prin filtrul preocupărilor ce îl neliniștesc pe omul modern.

Nu este deloc nelalocul lui să-i aduci pe Heidegger, Nietzsche, Foucault sau Hannah Arendt în mijlocul oamenilor grăbiţi să termine de citit informaţiile bursiere înainte de a începe o nouă zi a performanţei la birou. Cam asta înţelegem, la o primă citire, din această colecţie de eseuri, care îi cântă în strună omului contemporan dornic să-şi înţeleagă generaţia şi veacul în care trăieşte. Volumul este structurat  în trei părţi: Societatea oboselii, Societatea transparenţei şi Agonia Erosului, aşadar, cine vrea să reflecteze la problemele omului modern poate avea parte de revelaţii, adevărurile incomode, dar ideale pentru catharsis, în final. Byung-Chul Han reuşeşte să extrapoleze descoperirile din imunologie şi psihologie la nivel social, explicând mai bine maladiile emoţionale. Impactul globalizării, cauzele depresiei sau epuizarea capătă nişte dimensiuni metafizice în cartea lui, pentru a explica mai ales iluzia libertăţii odată cu trecerea de la modelul societăţii disciplinare, obsedate de control, despre care vorbeau Foucault şi Bentham, la societatea performanţei, unde omul înlocuieşte paznicul extern cu propria atitudine critică legată de succesul personal, ce poate fi cel mai de temut gardian.

Pentru filozoful german de origine coreeană, secolul XX anunţa începutul acelei perioade în care omenirea trecea de la pericolul viruşilor ce provocau maladii fără leac la demonul neuronal, ce ia forma bolilor psihice. Depresia, în viziunea lui, nu este altceva decât o expresie a schimbărilor la nivel social, în care activitatea şi atenţia hipermobilă domină, iar fiinţei umane nu i se mai îngăduie repaosul sub forma contemplării şi nici limitele în relaţia cu propriul efort voluntar.

Pentru cei pasionaţi de artă, ştiinţe politice şi social media, a doua parte a cărţii, Societatea transparenţei, devine o călătorie prin istoria culturii şi a civilizaţiei din perspectiva trecerii de la ritualizarea şi teatralizarea vieţii publice şi intime, specifice mai ales secolului al XVIII-lea (când Erosul şi exprimarea afectivă luau forma unui spectacol, chiar şi în afara scenei), la doborârea oricărui paravan în comunicarea interpersonală şi politică. Aceasta trecere de la mister la o transparenţă absolută este analizată şi din perspectiva reţelelor de socializare virtuală. Interesante în capitolele dedicate societăţii trasparente sunt paginile în care se face referire la ritualurile din saloanele galante ale secolului al XVIII-lea, acel secol al Luminilor, al raţiunii, dar, paradoxal, aflat sub dominaţia unei senzualităţi fără precedent în relaţiile umane (tablourile pictate de Watteau şi Fragonard ilustrând perfect acest secol, influenţat şi de Casanova sau de Sade).

Cititorul preocupat de operele filozofilor ce s-au dovedit nişte vizionari şi în procesul democratizării scenei politice prin participarea liberă a cetăţenilor vor fi atraşi de  paginile dedicate noii forme pe care o ia Panopticul din viziunea lui Bentham, care nu mai presupune existenţa unui singur observator, central, acel simbol al controlului în faţa căruia individul se simte neputincios. Noul Panoptic permite, în schimb, comunicarea în rândul oamenilor monitorizaţi. Aceştia devin capabili să înlăture zidurile celulei personale folosindu-se de social media, dar fiind la fel de uşor de controlat, mai ales din punct de vedere economic, prin punerea la comun a informaţiilor privind sfera privată.

În cazul în care eşti un cititor interesat de legătura dintre artă şi filozofie, vei fi surprins de arheologul din interiorul autorului, care găseşte primele mărturii ale imperativului transparenţei în criticile aduse de Iluminişti lumii afective teatralizate prin ţinute şi purtări extravagante, menite să păstreze măştile pentru a nu dezvălui sentimentele. În concepţia lui Byung-Chul Han, transparenţa impiedică actul artistic şi oboseşte esteticul, de aceea, teatralitatea ritualizată, considerată superficială şi frivolă, are un rol important în păstrarea misterului, fecund pentru actul creaţiei.

Opoziţia mister-transparenţă este întreţinută şi în sfera erotismului contemporan. În timp ce arta erotică permite o întoarcere a epidermei în edenul Frumosului, transparenţa permite dominaţia pornografiei, atât în imaginea corpulului dezvăluit, cât şi în sfera emoţională, reducând valoarea Celuilalt din relaţie, a cărui individualitate îi aparţine şi nu poate fi deconspirată în totalitate.

Cea de-a treia parte a cărţii – Agonia Erosului– analizează diferenţa de la artă la pornografie, trecând-o prin filtrul concepţiilor filozofice şi al istoriei. Poate cele mai frumoase pagini ale cărţii aparţin acestei ultime părţi, ce poate deveni un festin atât pentru cinefilii rafinaţi, cât şi pentru cei dornici să găsească o punte între artă, Eros şi cunoaştere. De exemplu, Melancholia, filmul regizat de Lars von Trier, este analizat prin trimiteri la Hamlet, tablourile prerafaeliţilor şi alte capodopere ale picturii din secole diferite.

Indiferent de unghiul din care îl priveşte (filozofic, estetic, psihologic), Erosul primeşte, în viziunea lui Byung-Chul Han, rolul de a iriga, de a conduce şi seduce gândirea pe căi nebătute.

Humanitas 2014

picturi: Felix Vallotton. ‘Nud pe un fotoliu rosu’ (www.facebook.com/pages/Belle-Époque-Europe) si Egon Schiele – ‘Femeie cu esarfa galbena’ (www.reproduction-gallery.com)

Nu vă îndoiţi, în ciuda voiei bune mimate în stânga şi în dreapta, lunea e o zi grea pentru toată lumea. It sucks!

1. Ziua începe cu un mare căscat şi, deşi a sunat alarma, parcă mai intră puţin somn:

2 Într-un final te dai jos din pat, cu un chef de zile mari:

3 Te uiţi pe geam şi, eventual, constaţi că e o zi urâtă, de n-ai da afară nici măcar o bufniţă:

4 Dacă te trezeşti suficient de dimineaţă, poate apuci să faci puţină yoga, nu de alta, dar te-ai hotărât ca de lunea asta să faci sport:

5 Ajungi la duş / baie şi parcă n-ai mai ieşi:

6 Ajungi în hol, of, nuu, nu mai e cale de întoarcere, trebuie să-ţi faci vânt afară:  

7 Arunci o ultimă privire nostalgică în casă, pisica se uită la tine cu un mesaj clar "Nu pleca" sau doarme încolăcită cât poate ea de relaxată, doar ca să-ţi facă în ciudă:

8 Îţi dai seama pe scări (în cel mai fericit caz), că ţi-ai uitat telefonul acasă. Te întorci şi-l cauţi pe pat, acolo unde îl găseşti de cele mai multe ori 

9 Faţa amicilor de trafic spune multe…

10 Dar nici a ta nu-i mai prejos:

11 Ajungi în sfârşit la birou, deschizi calculatorul şi constaţi că peste noapte inboxul s-a burduşit de task-uri…

12 Tu munceşti, în timp ce alţii o ard cool la cafele, povestind ce weekend wow au avut

13 Între timp, şefu' vrea să-ţi dirijeze orice mişcare, pentru că aşa e în tenis

14 Sau aşa….

15 Sau te pune la punct când nu e cazul

16 Între timp, trosneşti pe înfundate

17 Şi, oricât ţi-ai da silinţa, productivitatea tinde fără drept de apel spre zero

18 Se face ora prânzului, daca ai noroc şi n-ai intrat în panică de timp, ieşi la masă cu the cool guys…

19 Te întorci la birou şi te apuci în sfârşit de muncă, dar cu expresia "lăsaţi-mă în pace, am treabă de nu-mi văd capul"

20 Pe la 4 p.m. nu mai ai stare, vrei să-ţi iei lumea în cap şi să te urci pe pereţi. Melodia "Vreau acasă" îţi răsună în cap non-stop:

21 Ajungi acasă, şi ziua parcă arată altfel 🙂