Recenzii carti bune

Cred sincer că aduce ghinion să cazi pe fereastra spartă de la etajul treisprezece al unei clădiri într-o vineri. Recunosc, în felul ăsta, sunt un superstițios. O pisică neagră îmi dă palpitații mai mari decât o mină antipersonal. Dacă trec pe sub o scară, sunt în stare să merg înapoi în mâini, în timp ce îmi scuip în sân, dacă așa scap de repercusiuni. Nu mă pun cu universul, așa că atunci când am auzit de reeditarea cărții Credințe și superstiții românești, de către editura Humanitas, am alergat până la prima librărie ca un spiriduş beat în căutare de încă un Guinness.

1. De întâlnești popă e rău, iar de vezi iepure, rău de tot. De-ți iese însă lup în cale, atunci îți merge bine.

E de înţeles, popa poate să-ţi ceară bani, iepurele iese rapid de prin tufişuri, te sperii şi poate faci un atac de cord, pe când lupul te scapă de toate. De cap, de mână, de ce apucă prima oară.

2. Cică cine fură pe lumea asta bostani pe lumea cealaltă e pus să-i ridice pe un deal , bostanii fiind mai mari și mai grei, când vrea să puie piciorul în vârf, îi scapă la vale, iar pleacă să-i ia și iar îi scapă.

Oare nu e deprimant să afli că Sisiful nostru e un hoţ de bostani?

3. Când plouă cu soare, se crede că sunt multe fete necinstite, şi atunci băieţii cântă aşa:

„Plouă, plouă

într-o casă nouă;

ouăle de lut,

fetele se…”

Joacă! Perverşilor.

4. Când ți s-a pișa cânele pe păreți însemnează că unul din soți nu prea trage cu casa, cățaua vestește patima femeii, cânele, pe a bărbatului. Când câinii simt așa ceva, apoi la cel necredincios soț nu se gudură când intră în ogradă.

Aşa că atunci când vă pune nevasta/soţul să cumpăraţi un câine, să ştiţi că bănuieşte ceva.

5. Când se toarnă un clopot, pentru ca să sune frumos, trebuie să se scornească o minciună mare care să colinde multă lume și s-o minuneze.

Un gând bun de avut la sărbători, când auzi câte un clopot: Ding L-am cunoscut pe Napoleon. Dong Câinele mi-a mâncat tema. Ding Blugii ăştia nu te fac să pari grasă.

6. Se crede că dacă un copil noaptea nu poate dormi, apoi e bine a lua de la o scroafă cu purcei baligă de-a purceilor, și să se pună sub perna copilului, si apoi el va dormi așa de bine, cum dorm purceii.

7. Dacă cutare om freacă cu degetul dinții unui om mort și pe urmă freacă cu acela dinții proprii, nu-l mai dor dinții în veci.

E efectul formolului luat de la mort.

8. Pentru a purcede grea bea boașele unui iepure și matca (uter) unei iepuroaicei, pisate mărunt și ținute nouă zile în rachiu la căldură. După a noua zi, bărbatul bea sămânță de iepure, iar nevasta, cea de iepuroaică.

Mexicanii au tequila cu scorpioni, noi avem asta.

9. Când feciorul pleacă la pețit sau la logodnă, mama aruncă pe el o pisică, ca să se țină fata de el ca pisica.

10. Când pentru întâia dată intri într-un oraș, să iei o piatră în gură.

Ca să simți gustul orașului.

11. Când se lasă post la 1 martie, să mături prin casă și să arunci gunoiul până la ziuă, pe la vecini, cu capul gol și dezbrăcată până-n brâu, ca să se ducă purecii, și să zici de trei ori: Marta la noi în casă, purecii la megieși.

Un soi de să moară capra vecinului, dar pe jumate dezbrăcată.

12. Primăvara, când ieși dimineața afară fără să fi gustat ceva și auzi cucul pentru prima dată, te-a spurcat și-ți miroase gura. Asemenea, când te spurcă pupăza, îți miros dinții toată vara a cuibar de pupăză. De aceea e bine să iei măcar o firmitură pe limbă.

Sau să te speli pe dinţi.

13. Dacă se naște copilul cu testicule mari, i se pune în scăldătoare o nucă mică și scad. La fete se pune ca să nu le crească mari țâțele.

Cartea e plină de bijuterii de genul ăsta. Să o căutați.

     Editura Humanitas

               După Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu

                     Ediţie de Irina Nicolau şi Carmen Mihalache

Acum ceva vreme, într-o galaxie foarte foarte îndepărtată de România… numită Peninsula Scandinavă, un cuplu, el scenarist/ea art director publicitar, se plictisește de la atâta bunăstare, așa că, de dragul unui joc amoros mai picant, se decid să-și calce un pic pe morala protestantă păcătuind pe fugă, cu fusta ridicată doar de ajuns, pe podelele unor case de vânzare. Apoi apare unul care respira greu, pentru că îi urmărise prin ușa întredeschisă, și îi spune bărbatului că o să-i dea o grămadă de bani dacă scrie un film erotico-porno bazat pe fapte reale, pentru că e la modă acum, sunt mai inspiraționale. Dând dovadă de o coloană vertebrală exemplară și o lipsă totală de prejudecăți sau talent, Will acceptă şi fata dispare. Bine aţi venit la Vizionare.

Romanul celui mai cunoscut autor norvegian, Lars Saabye Christensen, ce a vizitat recent Bucureştiul – la iniţiativa revitalizatei edituri Univers –, este un remix nordic după Mic dejun la Tiffany a lui Truman Capote. Zăpadă, întuneric, melancolie – ingredientele nordice – plus un câine-metaforă, Ca De-obicei, în loc de pisica lui Holly Golightly, un personaj feminin de meserie Călătoare, frumoasă, plină de secrete și alunecoasă. Ca un Belmondo în A bout de souffle, ce se modelează după imaginea din postere a durului Humphrey Bogart, personajul principal din Vizionare își aranjează moaca în oglindă după figura frumușică a lui George Peppard. Nu știți cine e? Exact de asta rezonează Will cu el. Partenerul de ecran al lui Audrey Hepburn, în ecranizarea micro-romanului lui Capote, e de meserie ușor de uitat.

Will suferă de un adevărat sindrom al parvenitului. Patologia lui e dusă până la o formă de schizofrenie socială. Orice ar zice oricine îl bănuieşte de un dublu înţeles. Iubita lui este mai bogată, iar el nu uită niciodată asta. Prietenele ei îl iau peste picior, părinţii lui sunt dezamăgiţi de fiul lor, părinţii ei îl dispreţuiesc pentru că atârnă de ea, tipul de la casa de producţie ce îi finanţeză scenariul îl consideră un scenarist ratat numai bun de manevrat; cazat la un hotel scump, are impresia că tot personalul îl privește cu suspiciune, de parcă cu toții ştiu că are o gaură în pantofi, că nu are ce căuta acolo.

Există un exercițiu în scrierea creativă în care ești învățat să-ți imaginezi cum ar fi să existe o cameră deasupra ta permanent, să reușești să te detașezi de tine pentru a te putea observa, pentru a-ți observa ticurile, manierismele și reacțiile la ceilalți. Christensen se folosește de jobul de scenarist a lui Will pentru a-l face permanent conștient de POV (point of view), întâmplările sunt disecate cu ajutorul unei lentile de cameră în direct, de către personaj. Ceea ce poate fi uneori foarte enervant pentru cititor. Pentru că te rupe din poveste și te duce pe teritoriul detaliilor inutile. Ca un copil de trei ani care îți pune încontinuu întrebarea: De ce? E amuzant pentru o vreme, te simți mai deștept decât e cazul, dar apoi ai cam vrea să înceteze, până nu te face să-ți pierzi mințile cu totul.

Temerea lui cea mai mare este cea a tuturor artiștilor postmoderni: Că nimic din ce-mi venea în minte nu-mi aparținea de fapt. Toate scenariile sunt un: Bergman combinat cu Buster, Woody combinat cu Strindberg. Arta lui e supusă îndoielii că plagiază fără să-şi dea seama, pentru că totul a mai fost făcut. Aşa că se hotărăşte să se inspire din viaţă până la litera ei, asta venind cu dezavantajul blamării de către cei despre care scrii. Un subiect ce este la modă chiar acum în Norvegia de unde a răsărit un Nou Proust- al câtelea? – venit să dea fiorduri- nu m-am putut abține- pe şira spinării lumii literare occidentale. Karl Ove Knausgaard a scris o serie de 6 cărți autobiografice (My Struggle – poate titlul vă sună cunoscut dacă îl traduc în germană, Mein Kampf) ce i-au alienat familia şi prietenii, dar i-au adus o faimă extraordinară, vânzând un număr imens de cărţi şi făcând-o pe Zadie Smith să exclame că îi aşteaptă următorul volum tradus în engleză ca pe cocaină. -aviz editura Univers –

Revenind la norvegianul pentru care ne-am adunat, Vizionare este garanția faptului că dinspre nord literatura de calitate vine mână în mână cu valul înfricoșător de rece al literaturii polițiste noir tradusă în ultimii ani și la noi în cantități industriale.

                                                              Editura Univers, 2014

Iubire, una dintre cărţile reprezentative pentru literatura norvegiană contemporană, trezeşte reacţii extreme în rândul cititorilor, scoţând la iveală două percepţii total opuse privind imaginea femeii moderne.

Unii o vor considera pe Vibeke (protagonista) o mamă iresponsabilă, nepermis de visătoare şi libertină. În loc să renunţe la propria identitate pe altarul pregătit mamei-cloşcă, aşa cum ar trebui  în viziunea tradiţionaliştilor, Vibeke îşi permite şi momente de trândăveală. Retrasă în baia ticsită cu loţiuni, fantasmează în cadă la privirea inginerului ce-i face ochi dulci în timp ce ea îşi expune proiectele culturale, în noul rol de consilier municipal.

Chiar în timpul unui astfel de moment dedicat răsfăţului personal, în care a neglijat dorinţa fiului ei de-a merge împreună la bâlci, se declanşează evenimentele, ce urmează firul minimalist al romanelor centrate mai mult pe viaţa interioară a personajelor. În spaţii intime şi în decoruri nocturne, Hanne Orstavik lasă detaliile să vorbească în locul faptelor.

Cititorii toleranţi cu “metehnele” femeii contemporane, vor încerca s-o înţeleagă pe Vibeke, prinsă în acea luptă pentru a păstra echilibrul între femeia-mamă-singură, centrată exclusiv pe nevoile copilului, şi femeia-amantă, ce nu se vrea trecută cu vederea şi nu se teme de propriul erotism, în spatele căruia se ascunde o mare foame de afecţiune. Un moment de visare, când mama vrea să rămână singură cu propriile gânduri, devine o breşă în relaţia dintre Vibeke şi Jon, fiul ei. Acesta pune în aplicare, inconştient, un plan de răzvrătire împotriva refuzului ei de a-l duce în parcul de distracţii chiar în ajunul zilei în care va împlini nouă ani, şi merge, în secret, la bâlci.

În timp ce Jon rătăceşte prin zăpadă şi întâlneşte câteva personaje bizare, Vibeke se îndreaptă şi ea către bâlci, fiind sigură că el s-a refugiat cuminte în atmosfera caldă a camerei sale. Noaptea le-a rezervat fiecăruia momente în care să-şi proiecteze nevoia de iubire, visând cu ochii deschişi la ce nu pot avea, deocamdată.

Pentru Jon, afecţiunea capătă imaginea unei mame ce pregăteşte un tort-surpriză pentru ziua lui, măcar atât, dacă tot nu-i poate cumpăra trenuleţul dorit. Încercând să reziste frustrării de a se simţi exclus din anumite clipe în care mama lui vrea să rămână singură cu ea însăşi, Jon apelează la mecanismul gândirii magice, bine activat în copilărie: pleacă de unul singur la bâlci pentru a-i permite lui Vibeke să-i pregătească surpriza, îşi imaginează tot felul de scenarii SF apocaliptice în timp ce rătăceşte în drum spre parcul de distracţii improvizat. La un moment dat caută o încăpere secretă când se plimbă atent prin casa unei fete întâlnite pe drum, apoi începe să deruleze scene din universul cotidian al mamei sale odată ajuns în maşina femeii ce-i oferă prima ţigare.

La rândul ei, Vibeke doreşte să uite de singurătate în mijlocul bâlciului. Asemenea lui Jon, apelează la imagini desprinse parcă din gândirea copilului hrănit cu iluzii. Întâlneşte un bărbat având joburi ce-l predispun la o viaţă nomadă, pe care ea şi-l doreşte într-un scenariu al stabilităţii amoroase. Imaginaţia pusă în mişcare de nevoia de afecţiune, ce ignora posibilităţile oferite de realitate, începe să furnizeze nişte lentile prin care un străin devine un personaj de-al casei în viitorul derulat prin mintea lui Vibeke.

Aventurierul ce-o agaţă la bâlci, apoi o invită la o cafea şi la o seară petrecută în barul oraşelului, primeşte destul de rapid un rol de partener securizant şi, în acelaşi timp, misterios, iar Vibeke apelează la trucurile autoamăgirii de-o noapte, acea noapte în care defectele unui necunoscut pus pe flirturi devin calităţi, datorită închipuirilor. Aici se desfăşoară talentul Hannei Orstavik, ce-i permite să exploreze întregul proces feminin prin care protagonista îşi creează iluziile. Dacă lui Jon îi plac scenariile SF, ea preferă să vadă profunzimi emoţionale, ataşament şi continuitate exact în prezenţa unui bărbat abia întâlnit, pentru care acestea ar fi, probabil, elementele unei lumi paralele.

Iubirepare un film bazat pe întâmplările unei singure nopţi, în care mama şi fiul se îndreaptă spre acelaşi loc. Departe unul de celălalt, urmăresc o singură ţintă – iubirea primită de la Altul, devenită un sentiment căruia fiecare îi dă o altă semnificaţie. Mama şi fiul se caută prin noaptea îngheţată, dar fără să conştientizeze această căutare, pe care o deturnează spre alte destinaţii afective. Fiecare ajunge, în felul său, vulnerabil, şi trece de la tristeţe la speranţa născută din voluptatea aşteptării. În timp ce noaptea are un traseu clar în mintea de adult a lui Vibeke, pentru Jon are deghizări stranii, în care se topesc, rând pe rând, limitele realităţii, încât ajungi să te intrebi dacă persoanele întâlnite de acesta există cu adevărat.

Graniţa dintre periplul său şi cel al mamei nu este bine trasată în structura cărţii, de aceea trecerea de la un pasaj dedicat lui Vibeke la unul în care Jon este urmărit pas cu pas a fost realizat printr-un detaliu-punte, ce se regăşeste atât la finalui unei scene, cât şi la începutul următoarei. Hanne Orstavik tachinează astfel cititorul dornic să afle dacă mama şi copilul se vor întâlni sau dacă Jon se va rătăci.

Hanne Orstavik a scris romanul Iubire în primul rând pentru cititorul răbdător, capabil să parcurgă multe pasaje lipsite de acţiune, în care descrierile stărilor emoţionale şi ale impresiilor sunt lungi precum o noapte scandinavă. În cazul în care te consideri un iubitor al naraţiunii lente, vei fi răsplătit, la finalul romanului, cu discuţii contradictorii legate de greşelile şi calităţile femeii nonconformiste, întruchipate de Vibeke.

imagini: free-images.gatag.net/www.dagbladet.no

Editura Univers, 2012

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se fure visul din ochi.

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se smulgă pleoapele cu securea…

Gaspar Ilóm îngăduie ca pământului din Ilóm să i se pârlească ramul ciuntit al genelor în văpaia lunii de culoarea furnicii bătrâne…

Gaspar Ilóm, căpetenia „oamenilor de porumb” ai Guatemalei lui Miguel Ángel Asturias, este omorât de spaniolii americani care amenințau integritatea pământului din Ilóm. Acesta este punctul de plecare al unui roman care începe ca unul social, continuă ca o cădere amețitoare în gânduri afumate cu țigări din foi de porumb, pentru a se încheia cu promisiunea unei întoarceri la pacea primordială. În doar 300 de pagini, Miguel Ángel Asturias reușește ceea ce puțin scriitori, chiar și în bazinul plin de pești de aur al prozei hispanoamericane, reușesc – să cuprindă eternitatea.

Teoretician al realismului magic, Miguel Ángel Asturias nu s-a bucurat de popularitatea unui Borges sau a unui Márquez. Parcurgerea unor pagini din monumentalul Oameni de porumb, dezvăluie motivul: Asturias a pus bazele unui gen literar pe care mulți l-au adoptat și adaptat, dar pe care nimeni, cu excepția lui, nu l-a dezvoltat până la gradul maxim: suprarealismul magic. Oameni de porumb are construcția unei incantații, a unei vrăji șoptite de îmblânzitorii de licurici pământului lui Ilóm – antidot menit să-i vindece arsurile și să-i redea fertilitatea.

Critica socială a romanului lui Asturias a fost interpretată mereu ca fiind îndreptată împotriva spaniolilor americani – los ladinos – cei care au cultivat porumbul pentru comercializare, păcatul suprem în cultura oamenilor de porumb. Dincolo de spirala lingvistică greu de urmărit, Asturias se menține însă extrem de lucid. Critica lui este îndreptată mai ales împotriva indienilor care s-au lăsat amețiți de băutura de foc – rachiul – și și-au acoperit urechile în fața chemării pământului. Această atitudine devine evidentă odată cu introducerea în narațiune a orbului Goyo Yic și a soției sale, Maria Tecún.

Căsnicia celor doi nu îi aduce Mariei Tecún decât siguranța unei zile de mâine cu încă o gură de hrănit. Femeia își ia cei patru copii și pleacă.  Plecarea Mariei îl antrenează pe Goyo Yic într-o odisee a vindecării, rătăcirii, căderii, în decursul căreia vederea îi revine, nu însă și înțelegerea. Maria Tecún, metaforă a fertilității pământului din Ilóm, îl părăsește pe cel ce nu a vrut să vadă. Complexitatea viziunii asturiene crește pe măsură ce autorul renunță la principiile clasice ale cauzalității în favoarea unei conexiuni magice. Cu timpul Goyo Yic nu mai este singurul care nu își amintește cauza naturală a declinului, ci întreaga populație a pămntului lui Ilóm creează o istorie colectivă a blestemelor, a soțiilor care-și părăsesc bărbații fiindcă s-au pierdut în „labirintul păianjenului”, a nahualilor – dublura animală a indianului -, o lume în care omul nu este responsabil de mersul lucrurilor – realitate paralelă pentru care indienii și-ar da viața. Când soția poștașului-coiot Nicho Aquino dispare, singura explicație este că femeia a devenit o tecună, că s-a pierdut în labirintul-păianjenului; bavarezului Deféric îi revine sarcina de a da glas tezei asturiene: Dacă tăcerea mea ar fi de ajuns pentru ca legenda să înceteze să-și ceară victimele, aș tăcea, dar așa stau lucrurile […] și trebuie să o recunoaștem cu răceală, chiar dacă pare detestabil. Au dispărut zeii, dar au rămas legendele și acestea, la fel ca ei, cer sacrificii; au dispărut cuțitele de obsidian ca să smulgă din piept inima sacrificatului, dar au rămas cuțitele absenței care rănește și înnebunește. 

Originalitatea lui Asturias strălucește mai ales în această decizie de a-i răpi magiei lumina – legendele nu mai sunt portul sigur în care indienii se pot adăposti de furtuna civilizației, ci încarnarea unui zeu sângeros care cere sacrificarea singurului lucru mai important decât însăși viața –  demnitatea. Antidotul este oferit de Asturias încă din epigraf: Aici femeia, eu adormitul. E de ajuns să te trezești. 

Editura Univers, 2012