Recenzii carti bune

Pe J.D. Salinger îl știm toți de când cu ”De veghe în lanul de secară”. Atâtea citate și atâtea întrebări cu rațe mi-au trecut pe la urechi în anii adolescenței, că aproape mi se făcea rău când atingeam cartea aia. Abia târziu am recitit-o și mi-a deschis apetitul pentru emoții, interiorizări, drame mărunte și mari, dar mai ales mult sarcasm și sinceritate într-o prezentare nonșalantă și apăsată a proceselor lăuntrice.

De curând m-am trezit citind ”Nouă povestiri” ( re-editată in 2013 de Editura Polirom) și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit de fapt J.D. Salinger. Pentru că atunci când îl citesc este inevitabil să nu mă las cuprinsă de o stare generală de ”salingerism”. Gândurile mele strigă, sufletul întinerește, mintea mea se revoltă și se îndrăgostește de orice. Am în același timp o durere acută în capul pieptului și o nostalgie sfîșietoare pentru vremuri pe care de fapt nu le-am trăit.

Cele nouă povestiri au fost publicate sub forma unui volum in anul 1953, ceea ce explică poate cel mai mult emoțiile astea de dezolare pe care cred că nu numai eu le simt. În general orice se atinge și măcar cu un colț de tema războaielor mondiale tinde să ne năucească și ne copleșească. Iar aici e cu atît mai intensă această senzație, cu cît Salinger știe cum să redea apăsarea noilor începuturi și a reminescențelor trecutului sumbru. Fiecare povestire e cumplit de reală și ireală în același timp. Am crezut că percep cele mai luminoase lumi urmărite de cele mai întunecate și tăcute umbre. Iar faptul că Salinger scrie despre oameni tineri și pentru oameni tineri este de netăgăduit.

Iar cele nouă povestiri sunt: ”O zi desăvârșită pentru peștii-banană”, ”Sărmana gleznă scrîntită”, ”Chiar înaintea războiului cu eschimoșii”, ”Omul-care-rîde”, ”Jos, în barcă”, ”Pentru Esme –cu dragoste și abjecție”, ”Ochii verzi și gura mică”, ”Perioada albastră a lui Daumier-Smith” și ”Teddy”.

Cred ca dintre toate aceste povestiri, cea mai atașată mă simt de ”O zi desăvârșită pentru peștii banană”. Da, este prima din șirul celor nouă. De fiecare dată când deschid cartea, simt o nevoie aproape compulsivă să mă mai uit măcar o dată peste ea. Îmi place fragmentarea momentelor și liniștea morții cumplite a lui Seymour Glass. Îmi imaginez de fiecare dată ca dacă se va face vreodată un film după povestirea asta, ar trebui să se numească ”Ultima zi din viața lui Seymour Glass” și să materialize vizual toate gândurile și întâmplările posibile din viața lui, luând în calcul și celelalte repere pe care le găsim în alte scrieri semnate de autor. Salinger are un interes special pentru familia Glass, iar în mai toate volumele sale găsim trimiteri la aceasta.

Dar să revenim la cele 9 povestiri pe care nu le voi comenta pe rînd nici în ruptul capului. Pentru că nu văd rostul și pentru că ele au funcționat pentru mine ca un întreg. Aa, să nu uit! Înainte de a începe volumul propriu zis, am dat cu ochii de un citat scris italic, cu o pagina întreagă la dispoziție pentru a se face confortabil. Și spune așa: ”Noi știm cum bat din palme două mâini/ Dar cum bate din palme o singură mână?”. Sincer, nu m-am concetrat să gasesc esența în acest motto și nici nu m-am întors la el după ce am terminat de savurat povestirile. Nici nu cred că are vreun rost să supralicitez prezența sau sensul lui acolo. Cred ca e în ton cu Salinger: adică firesc de ciudat, încărcat de înțeles, dar de nedisecat.

Mă gândeam apoi la toate femeile astea pe care el le face să vorbească, pe care le încarcă de gesturi și de frivolități. Îmi vine să râd, dar e imposibil să nu te oglindești în fiecare din ele. E atât de tragic când te gândești la natura umană, însă nu poți să nu scapi un zâmbet amar odată cu fiecare personaj care dispare printre rânduri sau care se pierde în detaliile unei vieți și așa destul de exagerat de vie pe alocuri.

La Salinger fiecare situație stă să explodeze, fiecare minut adaugă praf de pușcă la atmosfera tensionantă, însă finalul e de fiecare dată ca un vid, nu ca o eliberare. Și îmi place nespus asta. Mă linișteste că nimic nu se termină și că deznodământul respiră doar prin niște crăpături. La fel de mult îmi place și modul în care te atașezi de situații și personaje. Ele continuă să existe în mii de posibilități și după ce am terminat ultimul rând. Și sunt aproape de mine, chiar dacă nu aș accepta nicicum să fi fost în locul lor. Dar sunt însă atât de pregătită să le identific cu mine și cu cei din jurul meu; pentru că sunt oameni tineri, sunt simulări de viață fericită și sunt drumuri fără întrebări, e lumea în care de fapt trăim.

În continuare nu simt nevoia de a vorbi fragmentat despre povestirile lui J.D. Salinger. Pentru că așa e cu Salinger. Ori faci fixații pe căteva fragmente, ori te lași învăluit de o stare dulce-amăruie a existenței însăși și îți continui viața așa cum este ea, având totuși un as în mânecă- o înțelegere de nedisecat a vieții și a oamenilor.
 

Pe marginea unei prăpăstii se agaţă de un fir de mătase una dintre cele mai frumoase curtezane din Japonia ultimilor ani de glorie ai Lumii plutitoare din faimoasele stampe. În loc să se rupă, acest fir se dovedeşte a fi nesperat de rezistent, iar mândra curtezană pe nume Ikuyo este salvată din hăul urii de sine după anii petrecuţi într-un bordel.

De fapt, firul de mătase nu este decât una dintre metamorfozele fiicei sale, tenacea şi răbdătoarea Tomoko, ajunsă gheişă, o cale mai puţin ruşinoasă de-a fi venerată în cartierele plăcerilor din Tokyo. Între aceste două femei diferite se naşte o rivalitate mută, în care se împletesc nevoia de ataşament şi conflictul iscat între concepţiile opuse privind libertăţile permise unei femei. Parfum de curtezană este un portret al femeii japoneze, realizat de una dintre cele mai bune scriitoare nipone. Sawako Ariyoshi este apreciată mai ales datorită atenţiei acordate unor eroine venite din lumile reduse la tăcere atâtea secole în ţara shogunilor. În România este cunoscută prin traducerea altor două romane: Soţia doctorului şi Dansatoarea de Kabuki.

Sawako Ariyoshi a scris o carte despre mama rebelă (Ikuyo) salvată de Tomoko, modelul fiicei perseverente, ce şi-a câştigat un renume tocmai datorită senzualităţii subtile, dar şi povestea unei femei afişând un erotism dezinvolt, ce se dezvăluie mai mult prin culorile vii, îndrăzneţe ale chimonourilor (nu trebuie uitat amestecul dintre sexualitate şi estetic, tipic pentru Japonia). Tomoko ar fi făcut orice pentru a păstra aparenţe şi cutume bine trasate în lumea veche. În schimb, Ikuyo, mama ei, şochează prin apariţiile stridente, dar bine mascate de alegerea inspirată a culorilor exuberante, şi prin trecerea bruscă la moda occidentală din epoca jazz-ului, adoptată rapid în cartierele unde teatrele de revistă eclipsau formele artei tradiţionale.

Dacă Tomoko îşi salvează mama de la statutul umilitor de curtezană, la care a obligat-o un soţ gelos, vânzând-o unui bordel, Ikuyo, femeia ce şi-a scandalizat familia prin mariajele şi prin alegerile vestimentare nepermise, va fi încapabilă de manifestări tandre faţă de copila devotată. Mai mult, faima de cutezană a mamei îi va ţine departe pe toţi pretendenţii lui Tomoko, mai ales pe militarul din armata imperială, devenit marea iubire a fiicei din perioada în care aceasta întreţinea oaspeţii în calitate de gheişă apreciată, ascunzându-şi adevărata identitate sub porecla de Bujorel.

În locul unui spectacol vizual extravagant, ce include foşnetul chimonourilor de mătase, parada coafurilor sofisticate sau zâmbetul curtezanelor şi al gheişelor învăţate să îmbine sexualitatea exuberantă cu delicateţea râsului copilăresc, autoarea îi oferă cititorului occidental şansa unei călătorii în lumea interioară a femeilor nipone prinse între lumea veche şi transformările violente aduse de Al Doilea Război Mondial. Este o lume ascunsă în spatele chipului de porţelan, unde amărăciunea înlocuieşte strălucirea întreţinută printr-o stăpânire de sine uneori supraomenească.

Parfum de curtezanăeste un joc psihologic tăcut între mama seducătoare, blamată din cauza unei atitudini rebele, şi fiica mereu aflată în umbra ei, care, spre deosebire de mamă, vrea să facă numai ce se cuvine, deşi viaţa nu-i răsplăteşte eforturile de-a respecta normele morale impuse oricărei femei nipone decente. Ikuyo, care-şi ignoră datoriile materne, preferând să afişeze cochetăria frivolă şi ostentativă a curtezanei de tip nou, devine o prezenţă copleşitoate pentru fiica ei, Tomoko. Pentru viitoarea gheişă rafinată, Ikuyo este mai mult decât o mamă, este o zeiţă a seducţiei, ce nu-şi dezvăluie adevărata vârstă, permiţându-şi chiar un soţ mai tânăr decât ea.

Ritualul parfumării unui chimono, descris minuţios de Sawako Ariyoshi, devine grăitor pentru evoluţia relaţiei dintre mamă şi fiică. Tomoko va rămâne mereu în postura de observatoare docilă şi captivă-n prezenţa lui Ikuyo, pe care o va întreţine, suportându-i răceala şi nepăsarea. Deşi îndură cu multă răbdare toate regulile aspre şi reuşeşte să devină o gheişă independentă, apoi stăpâna propriei vieţi, părăsind lumea plutitoare (o raritate pentru femeile destinate plăcerilor), Tomoko nu se bucură de protecţia unei căsnicii menite s-o ferească de statutul de paria din lumea femeilor alături de care bărbaţii se feresc să fie văzuţi în afara caselor destinate bucuriilor senzuale. În schimb, mama ei, o fostă curtezană orgolioasă, mândră de statutul considerat ruşinos, îşi va exploata financiar şi emoţional fiica, obţinând, prin atitidini îndrăzneţe şi nonconformiste, mai toate lucrurile visate de Tomoko, cea incapabilă să treacă peste regulile bunei cuviinţe. Această nedreptate va sădi mugurii nemulţumirii şi ai ranchiunei, niciodată exprimate făţiş în compania mamei. Asemenea unei gheişe capabile să atingă suav corzile unui shamisen, ascuzandu-şi suferinţa după ce a fost muştruluită şi altoită de profesoara ei prea dură, Tomoko va suporta cu stoicism toanele unei mame hedoniste, pentru care fericirea personală este scopul suprem, cu preţul ravagiilor produse în existenţa fiinţelor dragi, contrar moralei japoneze.

Romanul Parfum de curtezană este o capodoperă a literaturii nipone dedicate feminităţii, amintindu-ţi de cărţile altei scriitoare, Fumiko Enchi, preocupată, la rândul ei, de culisele psihologice ale unui chip senin şi ale unui spectacol vizual oferit de eroinele mult prea răbdătoare. Sawako Ariyoshi realizează cronica intimă a unei lumi dispărute odată cu invazia influenţelor occidentale în anumite părţi ale Joponiei, trasând labirintul încurcat al relaţiei toxice mamă-fiică, pline de rivalităţi, admiraţie, dependenţă şi loialitate nerăsplătită.

 picturi: Kitagawa Utamaro, Chiba City Museum of Art/MOA Museum of Art

   Editura Humanitas Fiction, 2013  

Ne aflăm în plin triunghi al bermudelor cu inimioare: Valentine's day, Dragobete, 1 martie. E furtuna perfectă, planetele, cu Venus în cabina de probă și Marte așteptând afară plictisit, s-au aliniat. Acesta este momentul propice pentru declarații declamate sub clar de lună, cu un trandafir în gură. Iar literatura de gen – șoptită, spun unii, de însuși Cupidon în urechile scribilor credincioși de pe pământ, pe modelul Duhul Sfânt – există ca să vă facă sucurile creative roz să curgă într-un râu de vorbe dulci și serenade mai lipicioase decât fructul oprit lăsat să se coacă prea multă vreme.

O mică demonstrație:

Draga mea, am fost atins de săgeata îngerașului dolofan încă din primul moment în care am avut privilegiul de a-ți vedea poza absolut strălucitoare de pe Facebook. Mi-ai transformat Viața mea pe net într-un un vis în alb. Anumite fete arată de parcă ar face parte din clubul iubitoarelor de ciocolată, dar când mă uit la tine nu mă pot gândi la altceva decât noaptea nunții. Ești păcătos de sexi, de o frumusețe sălbatică, ca o tigroaică în jungla orașului. Lasă-mă să fiu Prințul fermecător, cavalerul în armură strălucitoare călare pe zecile de armăsari putere a Bmw- ului meu de culoarea untului, ultima generație din 2005, pe care îl așteptai. Voi parca la poarta blocului și cu scârțâit de cauciucuri o să pornim pe calea spre fericire, prin geografia iubirii, spre tărâmuri ascunse, ghidați de gps-ul inimii mele.

Cu un sărut la miezul nopții, o să te fac prizoniera dragostei mele. Știu că te temi, dar eu nu sunt un porc, ca ceilalți bărbați, magia dragostei m-a schimbat. Mottoul meu în relații este totul sau nimic. Vreau să fiu vip-ul existenței tale, un înger și demon ce va dezlănțui forțe irezistibile încă din prima noapte de amor și îți va da lecții de iubire. Unde vrei tu, în clubul privat sau în casa de pe plajă, pe blana de urs, la lumina șemineului , ne vom lăsa conduși de patimile iubirii împotriva rațiunii cu inocența pierdută

Ingredientele iubirii au format un cocktail mai îmbătător decât vinul, te visez în fiecare seară. Legile atracției au fost încălcate, draga mea, așa că vei primi o amendă de săruturi furate. Oh, fată de aur, de abia aștept să ne dăm în caruselul inimilor.

Dacă nu leșină de plăcere după aceste cuvinte, nu "te merită". Sau e inteligentă. Oricum, move on. Să nu faci greșeala de a-i promite și un castel, ca să nu pățești ca băiatul ăsta:

Unul dintre cei mai cunoscuți producători de astfel de titluri îmbibate în siropul îngrețoșant al clișeelor este Nicholas Sparks – sau cum mai este alintat de toți bărbații obligați de iubite să se uite cu ele la The Notebook, Diavolul -. Acest Sandra Brown al ultimilor ani este responsabil de o mulțime de lacrimi și așteptări nerealiste cu privire la bărbați. Toate sunt povești de neuitat, cu eroine credibile, atât de credibile că trebuie să fie jucate în film de Miley Cyrus, și eroi cu un bagaj emoțional grav, deziluzionați, în căutarea unui refugiu sau poate al unui miracol. Și atunci se întâmplă: ea găsește o scrisoare în mare, el o poză în deșert. Zarurile au fost aruncate, și a zis Sparks: Să fie iubire! Iar descrierea de pe spatele cărții e aproape o garanție a calității lacrimogene: dacă nu plângi, banii pe carte îți vor fi returnați: Cititoarele vor da ultima pagina cu un oftat şi cu dorinţa ca măcar o fărâmă din acest Wilson sincer, prea bun să fie adevărat, să îi atingă şi pe partenerii lor de viaţă.

Cu așa un ajutor, e garantat că aceste sărbători de plastic ale sentimentelor cântate de atâția menestrei vor fi prilej de voie bună și țineri pasionale de mână.

Disclaimer: acest articol este o satiră. Nu ne asumăm nici o răspundere pentru eventualele, și probabilele, despărțiri în caz de utilizare a declarației. Uitați clasica frază: Nu negociem cu teroriștii! Negociați cu flori, ciocolată și mărțișoare și sperați la tot ce e mai bine.

Eșecul are mirosul pestilențial al unui mort lăsat în portbagaj. Oricât ai încerca să fugi de el, pornind la drum pe șosele ce duc spre un orizont zugrăvit înșelător în culori frumoase, nu vei scăpa de duhoarea aia îngrozitoare. Unii își găsesc refugiul în băutură, alții în droguri, sex, pariuri și distracții de toate felurile ce acoperă pe moment gândul paralizant al ratării. Publicans, dulcele bar din memoriile multipremiate ale lui J.R.Moehringer, era un sanctuar al viciilor cultivate ca panaceu pentru sufletele rănite.

Viciul autorului este povestea și ca un Dickens modern dar mai amuzant, autorul scrie un coming of age a la David Copperfield plin de personaje ce-și țipă ofurile și își trăiesc dramele și bucuriile așezați la singurul lucru sigur din viața lor, tejgheaua plină de urmele paharelor și banii puși la dispoziția barmanilor de dinainte de a te îmbăta. Unchiul Charley, pariorul ce trăiește meciurile de box cu intesitatea unui război pe viață și pe moarte, Bob polițistul, matahala blândă cu o slujbă violentă și un secret, Bobo, Colt, Joey D, Cager, Stinky, Săifutpuiule și peste toți, tronând în capul barului ca un patriarh misterios cu un veșnic surâs de Cheshire, Steve patronul. Toți aceștia sunt pentru tânărul cu un tată specialist în a spăla putina, și cu credința sinceră că nu poți câștiga o ceartă cu o femeie decât  dacă îi pui o pernă pe cap, o gașcă de tați pe care îi studiază în încercarea de a-și răspunde la întrebarea ce bântuie creierul oricărui posesor de testosteron și păr pe piept: Ce înseamnă să fii bărbat?

Publicat prin 2005, când Moehringer avea 41 de ani, acest volum amuzant de memorii îi oferă oportunitatea de a încerca să găsească un sens unor întâmplări, ce pe moment probabil că nu însemnau nimic sau păreau să însemne totul. În perspectivă, și acum cunoscând mecanismele unei povești, ele capătă o coerență narativă ce îl ajută să facă pace cu trecutul – epilogul scris după evenimentele din New York de la 9/11 este o reverență făcută personajelor, barului și orașului – dar și să înțelegă cum a ajuns să fie persoana din prezent, un jurnalist câștigător al premiului Pulitzer, deși perioada de până în 25 de ani, cuprinsă în Dulcele bar, este una marcată de o serie de oportunități irosite pe plan profesional sau personal. 

Dulcele bar este profund ancorată în dragostea pentru cărți a autorului. Dragoste cultivată în copilăria acestuia de doi librari ciudați, ce trăiau încă la 35 de ani cu mamele lor și se îmbracau cel puțin excentric, speriați de oameni, dar îndrăgostiți de lectură. Ascunși în depozitul librăriei aceștia îl iniațiază pe micul învățăcel în tainele ficțiunii și de atunci modul în care acesta vede lumea se schimbă complet. Nimeni nu este doar el, ci este ca (Steve este ca Jay Gatsby, Sidney – iubirea din facultatea ce îi sfărâmă inima – ca Daisy Buchanan, Joey D ca Hemingway), cartierul Manhasset redevine East Egg, numele dat de Fitzgerald în Marele Gatsby, bărbații care au grijă de el îi aduc aminte de Baloo și Baghera, Publicans este în sine un mare roman american, iar băutura ce curge în valuri, o muză pentru personajele ce îl populează și între care J.R. se simte cel mai confortabil: Vorbitori elocvenți, artiști ai vrăjelii, povestitori iscusiți.

Maturizarea este adusă de o moarte, o moarte ce distruge spiritul dulcelui bar și îl face pe Moehringer să-și aducă aminte de versurile lui Yeats: Un bețiv e un om mort/ și toți morții sunt beți. Excesul duce la dispreț de sine și vinovăție, iar poveștile se transformă în coșmaruri puternic alcoolizate, urmate de o mahmureală permanentă. Oboseala pune stăpânire pe corp și minte, o capitulare precoce în fața vieții. Dar o figură luminoasă, mama, îl ghidează spre ieșirea din negură și-l trimite într-o călătorie de înfruntare a demonilor, tatăl, având ca recompensă găsirea unei identități proprii.

Este o carte despre eșec, dar și despre înverșunare, despre dezamăgire ca mod de a învăța, ce te lasă cu mesajul că trebuie să ne mințim pe noi înșine din când în când, să ne spunem că suntem capabili și puternici, că viața e frumoasă și munca grea va fi răsplătită și apoi trebuie să încercăm să facem minciunile să devină realitate.

Editura Publica, 2013

Venus a lui Botticelli se plimbă lasciv prin apartamentele papale. Cardinalii întorc tabloul unei sfinte pentru a nu fi martoră la scenele deocheate petrecute în Cetatea Sfântă, iar într-o cameră alăturată se trag sforile pentru înscăunarea viitorului papă, deşi predecesorul încă mai geme în agonie. Pe malurile Tibrului sunt vânaţi medicii plecaţi să caute sânge tânăr pentru a-l resuscita pe slujitorul suprem al Domnului, abia trecut printre cei drepţi. Când, în final, va ieşi fumul alb pe hornul Capelei Sixtine, familiile bogate ale Romei se înfioară, nu din cauza extazului religios, ci din cauza fricii.

Noul papă anunţă dominaţia familiei Borgia, cunoscută mai ales datorită animalelor politice, amantlâcurilor şi abundenţei erotice. Nu degeaba Machiavelli i-a dedicat Principele seducătorului fără scrupule Cesare Borgia, fiul întunecat al controversatului suveran pontif.

Deşi frumuseţea Renaşterii îi aparţine Florenţei şi familiei Medici, nicidecum fostei cetăţi antice devenite o colecţie de ruine imense, printre care pasc animalele unor locuitori de la periferie, familia Borgia readuce în secolul al XV-lea amestecul fascinant dintre bogăţie şi decădere, dintre puterea bine drămuită şi desfrâul nesăbuit al Imperiului Roman. Despre această Romă a familiei Borgia a scris Sarah Dunant, realizând un tablou copleşitor, precum faimoasele colecţii ale Vaticanului, tablou ce-a primit un titlu inspirat: Sânge şi splendoare. Titlul aminteşte de imaginea unei femei aparţinând nobilimii romane, care îşi alegea cele mai frumoase bijuterii pentru a fi etalate în timp ce-n faţa ei gladiatorii se luptau pe viaţă şi pe moarte. În era Papei Borgia, Colosseumul era deja un loc al pelerinajului închinat martirilor. Nici gladiatorii nu mai luptau corp la corp. Aveau nişte arme mult mai grele: zvonurile otrăvitoare, alianţele maritale, jignirile strecurate la momentul potrivit şi tabla de şah adaptată la jocurile de putere.

Remarcată mai ales datorită romanelor inspirate din lumea Renaşterii (În compania curtezanei, Naşterea lui Venus), Sarah Dunant a reuşit şi de data aceasta să urmeze arterele complicate ale informaţiilor contradictorii pentru a crea un arabesc de intrigi, planuri malefice şi vieţi nefericite. Aşa cum în centrul universului renascentist era modelul geniului întruchipat de Leonardo Da Vinci, în inima Vaticanului se afla tipologia unui suveran abil şi temut, Borgia. Papa Borgia a fost conducătorul renascentist prin excelenţă. Ştiind să îmbine pofta de putere cu mărinimia faţă de artişti, poate fi considerat o variantă sumbră a celebrului Lorenzo de Medici. Pentru acest papă, familia este mai importantă chiar şi decât Sfânta Treime, iar jurământul castităţii nu contrazicea chemarea plăcerilor senzuale. Se roagă pentru supremaţia Romei în conflictele avute cu alte cetăţi din jur, desface mariaje prin minciuni şi foloseşte actul excomunicării drept armă de şantaj împotriva unor familii rivale. Rugăciunile sale imploră clemenţa divină mai întâi pentru fiii săi, deoarece familia este celula de bază a puterii, adevărata fortăreaţă în războiul dintre cetăţile italiene. Lovitura de graţie în această luptă este introducerea unui membru al familiei în cercurile Vaticanului, cumpărându-i un post de cardinal sau, de ce nu, tronul papal.

Regulile pentru a fi un copil demn de-a fi iubit în familia Borgia? Să ţii cu ai tăi mereu, indiferent de faptele care te înfioară, să accepţi binele pregătit special pentru tine de tatăl şiret înainte de-a te dumiri în legătura cu-ncrengăturile politice, fără a te împotrivi când ajungi un pion uşor de mutat pe tabla mariajelor. Dacă eşti un bărbat greu de ţinut în frâu, călit de timpuriu în arena luptelor dintre clanurile Romei, mai poţi avea un cuvânt de spus. În schimb, dacă te naşti femeie şi te cheama Lucrezia Borgia, nu te ataşa de primul soţ. Papa, care întâmplător îţi este şi tată, va fi gata oricând să-ţi ofere un alt pretendent dornic să-i ofere o armată mai mare pentru Cetatea Eternă. Şi o ultimă regulă! Pentru a fi demn de numele Borgia, trebuie să ţi-l imaginezi pe Cel de Sus în postura unui împărat antic, pregătit să-l ajute doar pe câştigătorul unor lupte cât se poate de lumeşti.

Să conturezi nişte personaje într-un roman inspirat din evenimentele Renaşterii italiene pare uşor la început. Perioada care a schimbat pentru totdeauna cultura occidentală este plină de portrete ofertante şi pline de umbre. Totuşi, însăşi Renaşterea poate ajunge din fundalul necesar unui tablou bogat în personaje, un personaj în sine, riscând să-i eclipseze pe adevăraţii protagonişti. De aceea trebuie să alegi o familie plină de contraste, întâmplări tumultuoase, trăiri viscerale şi un val de bârfe tras peste adevarata biografie a membrilor săi. Borgia le are pe toate: un model patern captivant, dur şi protectiv (într-un sens maladiv), adicţii emoţionale scandaloase, în care sunt implicaţi Lucrezia şi fratele ei, Cesare. Băieţii Papei, descrişi de contemporani drept nişte psihopaţi şarmanţi şi diabolici, sunt şi ei generoşi în dăruirea unor poveşti de neuitat. Printre aceştia, Lucrezia este o prezenţă delicată şi naivă, dar educată să-i aibă la degetul mic pe cei mai bine cotaţi bărbaţi din familiile Sforza, Aragon şi Este.

Sânge şi splendoare poate fi un roman istoric, o parabolă despre capcanele puterii sau un portret ciudat al iubirii paterne. Indiferent de personajul ales pentru a-l aşeza în centrul tabloului complicat realizat de Sarah Dunant, cititorul va fi absorbit de lectură, neştiind ce să mai simtă. Dispreţ pentru corupţia încurajată de Papa Borgia, compasiune pentru inocenta Lucrezia, care nu bănuieşte ce-o asteaptă sau admiraţia dublată de oroare pentru mintea sclipitoare a lui Cesare? Puţin din toate. Aceasta este, se pare, intenţia scriitoarei, care taie cortina de bârfe şi legende născocite în preajma familiei Borgia.

picturi: John Collier (wikipedia.org)/Snite Museum, Indiana (USA)

Editura Humanitas Fiction, 2013

Brandwashed o să facă să te simți un idiot și să nu mai ai încredere în nimeni și nimic. O să retrăiești momentul când ai aflat că nu există Moș Crăciun. Logourile o să-ți sară în ochi la tot pasul, o să verifici fiecare site să afli dacă îți stochează datele pentru a le vinde companiilor de marketing, care o să-ți planteze în browser reclame perfect setate pentru interesele tale și o să începi să faci comentarii enervante când o să vezi pe cineva că bea Red Bull sau mănâncă Macdonald’s, de genul: Știi că acea cutie de energizant are 6 lingurițe de zahăr! sau hamburgerul ăla e făcut după o rețetă creată în laborator să-ți dea dependență, una chiar mai rea decât heroina, au demonstrat studiile ștințifice! Ce vreau să zic este citeşte cartea, dar taci din gură! Nu te da de gol, prefă-te că nu ştii, asta dacă nu vrei să devii nepopular.

O să mă folosesc de un clişeu obosit ca să introduc un mic rezumat al cărţii: în gura unui copil o să găseşti adevărul. Întrebat fiind în cadrul unui studiu realizat de revista Psychology and Marketing despre Lego, un preșcolar a răspuns: Este cu adevărat distractiv şi trebuie să-l am. Dacă îl am, toţi vor vrea să vină la mine acasă să ne jucăm. Dacă nu-l ai, s-ar putea să nu le placă de tine. Aşa că în gura puştiului consumerist nu vei găsi adevărul, doar îndoctrinare, sau, termenul profesionist folosit, „amorsare” – cedarea în fața presiunii sociale şi folosirea anumitor branduri pentru a fi plăcut şi acceptat. Amorsarea începe de foarte devreme şi nu este greu de înţeles de ce. Piaţa de produse pentru copii sub vârsta de 3 de ani este de 20 de miliarde de dolari. De asemenea, Lindstrom vorbește despre studii ce arată că 53% dintre adulţi utilizează branduri pe care şi le aduc aminte din copilărie. Ca să nu mai vorbim de scena pe care am văzut-o cu toţii: copilul răzgâiat care se tăvăleşte pe jos prin magazin pentru că vrea ceva. Funcţionează, 75% din achizițiile spontane de produse sunt făcute în urma sâcâielilor copiilor.

Martin Lindstrom este tipul pe care corporațiile îl cheamă să te păcălească în a le cumpăra produsele cu nimic speciale și în Brandwashed explică în detaliu tacticile și munca din spatele manipulării. Excluderea socială, teama, vinovăția și nostalgia, admirația pentru celebrități, dependența fizică și psihologică față de un anumit produs, sexul ca vehicul pentru vânzări, toate sunt butoane pe care companiile apasă constant în încercarea de a ne face să scoatem cât mai mulți bani din buzunar. Într-un fel cu toții bănuiam lucrurile astea, dar la fel ca în cazul dezvăluirilor facute de Edward Snowden despre amplitudinea spionajului NSA, pus în fața unui volum atât de mare de informații nu ai cum să nu fii șocat de lipsa oricărei reguli. Suntem o țintă în mișcare.

În discuția cu un director de la Philip Morris acesta îi mărturisește că au identificat două etape în procesul atașamentului față de un brand: faza rutinieră, cu referire la acele produse pe care le folosim periodic, de care avem nevoie și pe care în general nu le schimbăm (pasta de dinți, săpun) și faza de visare, atunci când lași semnalele emoționale să-ți afecteze rațiunea. Această fază se activează în mod special atunci când nu mai suntem în modulul de lucru, ci intrăm în cel de vacanță. De pildă, ați observat că la orice festival de muzică este plin de promoterițe îmbrăcate sumar ce te tentează cu țigări, băutură, gadgeturi? Atunci când lăsăm garda jos suntem cei mai susceptibili să cheltuim mai mult pe produse scumpe și să devenim atașați de branduri noi ce devin asociate ideii de timp liber și distracție, pe care mai apoi le integrăm în rutina zilnică în speranța că ne vor aduce de fiecare dată în gând ce am simțit prima oară.

Orice brand vrea să-și marcheze teritoriul în creierul tău prin legarea lui de o anumită senzație sau emoție. De exemplu, la parfumuri mai întâi există un montaj de clipuri, numit mood-edit, pe care firmele de cosmetice îl livrează parfumierilor, apoi o campanie de marketing și abia la sfârșit o zeamă, alintul din industrie pentru parfum. În cazul ăsta se merge pe erotic, pe pasiune, misterios, pe atracție și sex. Știți reclamele la Axe cu zecile de femei ce aleargă după un puști schilod? Sunt foarte eficiente – făcând din Axe numărul 1 mondial pe piața antiperspirantelor, iar pe utilizatorii prea entuziasmați pericolul numărul unu într-un lift aglomerat – și bazate pe un studiu ștințific. Întrebarea la care au încercat să răspundă cercetătorii: Care este cea mai mare fantezie masculină? Șocant, ea este aceea de a fi considerat irezistibil nu doar de una, ci de mai multe femei sexi. Sper că nu au cheltuit prea mult pe studiu. Alte firme caută să-ți inspire teamă. Gelurile antibacteriene, care deși ineficiente pentru că boala se transmitea pe cale aeriană, au fost promovate în perioada gripei porcine ca fiind prima linie de protecție împotriva extinderii pandemiei. Iar atunci când se vorbește de faptul că luăm prea multe medicamente, ar trebui să ne gândim că big pharma, numele generic dat celor mai mari corporații farmaceutice, investesc de două ori mai mult în promovare și publicitate decât în cercetare și dezvoltare.

După lectura asta, sper că o să fugiți de mall ca dracu‘ de tămâie și o să vă refugiați din calea valurilor de branduri în casa plină de mobilă de la Ikea, în timp ce ascultați muzică la Ipod, vă jucați Candy Crush pe Ipad și tresăriți la auzul vibrațiilor Iphone-ului.

Editura Publica, 2013

Citește și Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?