Filme

You don't get it, do you? You don't get it! I am running things now! Replica îi aparține Barbarei (Julia Roberts) după ce o pune la pământ pe Meryl Streep. Nu este cel mai important moment din August: Osage County, nu este o scenă surprinzătoare – am văzut-o în trailer, pe afiș – dar este ceea ce publicul abia așteaptă să vadă. Partea neașteptată e că restul filmului e chiar mai bun.

Adaptare a piesei lui Tracy Letts, semnată chiar de autor și regizată de John Wells (Company Men), August: Osage County este genul de film care atrage nominalizări și premii, cu o distribuție inteligentă (prea inteligentă, poate: Ewan McGregor și Benedict Cumberbatch par momeli pentru publicul britanic) și o regie care nu-și asumă riscuri.  Violet (Meryl Streep) și Beverly (Sam Shepherd – Mud, Out of the Furnace), cele trei fiice ale acestora: Barbara, Ivy (Julianne Niholson – Boardwalk Empire) și Karen (Juliette Lewis – Cape Fear), unchii Mattie Rae (Margo Martindale – The Hours, Million Dollar Baby) și Charlie (Chris Cooper – Adaptation.) și fiul acestora Little Charles (Cumberbatch) reprezintă datele de intrare. Ce rezultă când toate aceste personaje se adună pentru înmormântarea lui Beverly este o demonstrație de măiestrie în ale umilinței.

Proțăpită în capul mesei stă Violet (Meryl Streep), cu peruca neagră bine așezată pe cap, țigara în mână, ușor aplecată, nu din interes pentru comeseni, ci la pândă, gata să vâneze slăbiciuni, secrete, chiar simple cuvinte, pe care să le întoarcă împotriva posesorilor. În celălalt capăt al mesei, unchiul Charlie, deși decent, iese din pânza de păianjen a lui Violet printr-un truc ieftin: își bate joc de Jean (Abigail Breslin), fiica Barbarei. Nimeni nu scapă neatins de săgeți otrăvite și nimeni nu pierde ocazia de a arunca la rându-i câteva. Este relevant faptul că singurii care se iubesc în această familie sunt Ivy și Little Charles și nu în mod platonic. Deasupra tuturor se ridică o Julia Roberts cu zâmbetul de preferată a Americii bine dozat, singura care îi ține piept lui Violet.

Beverly ne anunța la începutul filmului, citându-l pe T.S. Eliott: Life is very long. Așa se simte și August: Osage County. 130 de minute claustrofobice umplute cu personaje care trăiesc într-un glob de sticlă, înconjurate de o atmosferă toxică – faptul că Violet suferă de cancer al gurii este o metaforă deloc subtilă. Regizorul John Wells merge la sigur, umple fiecare spațiu cu actori interesanți, pe care îi filmează apoi ca pentru un curs de actorie – rezultatul este o lipsă de naturalețe care dă bine.

August:Osage County nu este, în ciuda părerii generale, un film care să te facă să-ți apreciezi propria familie sau să te gândești că există lucruri mai rele decât cinele tale de Crăciun. Din contră, filmul îți dovedește exact de ce acestea sunt atât de groaznice: sunt inevitabile. Când, într-un moment de neatenție, Violet coboară din mașină și o ia la fugă pe câmpiile nesfârșite din Oklahoma, Barbara o prinde din urmă și îi spune: There's nowhere to run to. Nu ai unde să te ascunzi de propria persoană.

Filmul regizat de Bruno Dumont, Camille Claudel 1915, cu siguranță nu este unul pentru oricine. Lipsa muzicii lasă scenele filmate cât mai sobre posibl, iar corpul spectacorilor nu este injectat cu adrenalina indusă de suspans sau situații limită. Sentimentul dominant este cel de angoasă hrănită cu nebunie, claustrofobie, așteptare și speranțe deșarte. Dialogul minimal face loc scenelor ce surprind gesturi, sclipiri de ochi sau, din contră, lipsa lor, consecințe vizibile ale privării de libertate. Așteptați-vă la o oră și jumătate de intruziune într-o lumea lineară, ale cărei personaje au avut o viață prea tumultuoasă pentru a suporta atâta pasivitate.

Emisfera dreaptă este însăși Camille Claudel (Juliette Binoche) cu care începe și filmul. Focusul e reprezentat de cele 3 zile anterioare vizitei din 1915 a fratelui sculptoriței Camille, Paul Claudel, interpretat de Jean-Luc Vincent. În aceste trei zile, viața sculptoriței la azilul de lângă Avignon este surprinsă în toată duritarea sa. Deși este cuprinsă de o permanentă teroare de a fi otrăvită, diferența dintre Camille și ceilalți internați ai ospiciului este frapantă. Camera de filmat surprinde o reținere ce necesită forțe inumane și o căutare disperată a normalității din partea lui Camille într-o închisoare unde urletele sunt cele ce au inspirat filmele horror, iar corpurile ce au formă de om sunt încovrigate în unghiuri macabre. Acolo, fericirea este exprimată prin zâmbete strâmbe, prin care se scurge saliva, tristețea se manifestă prin țipete stridente, iar plictiseala prin nevroze. În acest mediu veninos pentru natura umană, Camille Claudel încearcă să își păstreze fărâma de umanitate rămasă în ea datorită speranței că într-o zi va fi salvată. Camille este ca o piesă de puzzle ce nu se potrivește în tabloul de groază a azilului. De aici se formează și întrebarea de ce familia ei a închis-o în ospiciu, însă nu vom primi un răspuns clar.

Emisfera stângă se bucură de libertate. Jean-Luc Vincent își interpretează personajul în drum spre sora acestuia. Paul Claudel este un bărbat îngrijit, ce vorbește într-un lirism rece și se încrede în dreptatea unui Dumnezeu nemilos. Însă în solitudinea unei modeste camere, Paul Claudel trădează prin gesturi un comportament ce s-ar potrivi mai bine în azilul unde și-a închis sora mai mare. În timp ce compune o scrisoare către un prieten, recunoaște asemănarea psihică dintre el și sora sa, singura diferență fiind voința Dumnezeului său care nu l-a lăsat sa fie un captiv. Continuă prin a defini boala lui Camille ca fiind plata corectă pentru genialitatea ei.

Momentul mult așteptat al filmului, întâlnirea dintre Claudel-el și Claudel-ea, este una între doi egali. Într-o cameră elegantă din azilul de lângă provincia Avignon, se descarcă energii negative printr-un dialog gândit ca un joc de șah. Ciocnirea dintre cele două firi mândre nu se soldează până la urmă cu niciun rezultat. Speranțele lui Camille se topesc într-un calm ce îi iluminează privirea.

Scena ce urmează după întâlnirea celor doi frați inversează rolurile celor două personaje fiind folosit simbolismul. Camille iese din institut și se îndreaptă spre lumina de afară, singura ei sursă de calmitate în acea lume a angoasei, pe când Paul rămâne privind-o în umbra azilului, lângă o femeie strâmbată de un râs inuman. Camille va fi mereu liberă prin detașarea de acel azil, datorită mândriei sale, pe când Paul va fi limitat de gândurile sale extremiste.

Ultima scenă se desfășoară între Paul Claudel și doctorul surorii sale. Părerea doctorului este aceea că venise timpul ca familia lui Camille să se gândească serios să o externeze și să o lase să se odihnească în liniștea unei căsuțe la țară. Însă sfatul doctorului nu a fost suficient pentru a îl face pe Paul Claudel sa se răzgândească.

Interpretarea actriței Juliette Binoche este una remarcabilă, ce te va convinge de veridicitatea momentului din istoria familiei Claudel într-un mod pur, neapelându-se la artificii cinematografice.  Scena în care Binoche se roagă la capelă fără o secundă de întrerupere, expirându-și și inspirându-si cuvintele pline de speranță, renunțând pentru acele clipe la mândria personajului ei, este una construită cu mare migală.

Creat pe baza scrisorilor lui Camille Claudel și ale lui Paul Claudel, filmul Camille Claudel 1915 nu are ca scop cantitatea de fani, ci calitatea unor momente în care oamenii de geniu au rămas fără Zeul Norocului.

The Wolf of Wall Street este cel mai controversat film al anilor 2013 și 2014. Sau cel puțin asta reiese din interminabilele conversații de sub la fel de lungile recenzii care împânzesc Internetul. Concluziile sunt două: filmul este excelent sau filmul e extrem de prost. Sub luciul costumelor la comandă, prostituatelor, drogurilor care devin mai bune cu timpul și al unui Leonardo DiCaprio care în sfârșit arată ce poate, The Wolf of Wall Street este, din păcate, doar bun.

Pentru cine a început anul cu The Great Gatsby, The Wolf of Wall Street poate părea un sequel: Gatsby n-a murit, iar trădarea lui Daisy l-a trezit la realitățile unei lumi mult mai puțin romantice – un Gatsby deziluzionat. Jordan Belfort nu are însă nimic de-a face cu personajul lui Fitzgerald: un broker de pe Wall Street care ajunge să trăiască mai mult decât visul american pe spinarea unor oameni dispuși să fie fraieriți cu oportunități de investiții improbabile. După câțiva ani la închisoare, „lupul” se reinventează, scrie două romane autobiografice piperate, Leonardo DiCaprio pune ochii pe ele și, visând la rolul care să-l pună în sfârșit în valoare, luptă vreo cinci ani să transforme visul în film; cu nimeni altul decât Martin Scorsese pe scaunul regizorului.

„Dispus să fii fraierit” – pare cinic, dar aceasta este pregătirea psihică de care ai nevoie pentru cele trei ore de destrăbălare cum numai James Franco ar putea pune la cale în pragul sfârșitului lumii. The Wolf of Wall Street se deschide cu o reclamă a firmei Stratton Oakmont care arată ca o autentică reclamă. Lasă-te păcălit. Următoarele trei ore îl prezintă pe Belfort trăindu-și viața la maxim, cu toate femeile frumoase, drogurile maturate bine, prietenii destrăbălați (mai ales Donnie Azoff, un Jonah Hill excelent), yachtul, vila, piscina, angajații plini de admirație. Lasă-te păcălit, chiar dacă Belfort paralizat de droguri se târăște până la mașină, râzi! Omul are tot ce-și dorește. Iar la final revoltă-te: Martin Scorsese și Leonardo DiCaprio nu îi pedepsesc pe băieții răi, promovează imoralitatea!

Aceasta este problema din centrul filmului: este atât de inteligent realizat încât îți descoperă de ce băieții răi nu au fost pedepsiți în realitate tocmai prin acele scene care îi arată pe Belfort și compania „la înalțime”: orgii în avion, petreceri la birou cu pitici folosiți pe post de proiectile într-un joc de darts… Publicul nu-i judecă, râde, nu-i condamnă, îi invidiază.

Nu trebuie, însă, să-i recunoaștem lui Scorsese o subtilitate exagerată. Două sunt scenele care arată exact ce părere are Scorsese despre personajul său. Belfort povestește cu ușurință cum o angajată se culcă cu întreg biroul, iar apoi se căsătorește cu un coleg de muncă. Soarta acestuia este expediată cu fraza: He got depressed and killed himself three years later, în timp ce pe ecran apare pentru o fracțiune de secundă o mână sângerândă. Apoi, spre final, agentul FBI care l-a prins pe Belfort se duce spre casă cu metroul și uitându-se la oamenii din jurul lui nu observă nicio schimbare. Arestarea lui Belfort nu a însemnat nimic. Aceste două scene sunt întunecate, extrem de diferite stilistic de restul filmului și de aceea rămân întipărite pe retină mult după ce șocul nudității frontale abundente dispare.

De subtilitate nu poate fi acuzat nici DiCaprio – The Wolf of Wall Street este un  (mult prea evident pe alocuri) vehicul de Oscar. Filmul excelează la capitolul joc actoricesc; se simte însă un „dar” și aici. Cele mai bine jucate minute apar la început, când Matthew McConaughey intră în pielea șefului lui Belfort pentru a-i spune cu ce se mănâncă Wall Street-ul:  Nobody knows if a stock is going to go up, down, sideways or in circles. You know what a Fugazi is? Fugazi, Fugazi. It's a wazy. It's a woozie. It's fairy dust. Această declarație este urmată de un imn sălbatic punctat cu pumni în piept. Limpede precum cristalul: lumea e o junglă, Belfort nu este un lup, ci un șarpe, iar noi ne-am lăsat hipnotizați de el.

Nu are a face cu filmul, nici cu boxul, ci cu Photoshop-ul: o primă funcție a lui Grudge Match e aceea de tutorial. Pasul unu: colajul. Se ia o poză oarecare cu Liz Taylor, se taie tărtăcuța partenerului divei, se lipește capul lui De Niro relativ tânăr deasupra. Pasul doi: se iau pozele cu De Niro sau cu Stallone și se aruncă pe coperta Rolling Stone sau Sports Illustrated. Nici nu trebuie să fie neaparat de acolo: dacă arată ca scăpate din elicopter, cu atât mai bine, așa era în anii ’70. Pentru orice anonimă cu cont de Facebook care se visează vedetă încă de pe băncile școlii, iată un exercițiu inspirațional! La fel ca în cazul oricărui alt film al cărui generic depinde de talentul unui tehnoredactor de a prelucra fotografii de familie vechi, dacă Grudge Match poate provoca admirație sau măcar mirare, acesta e unul din puținele motive.

Și în 2014, Stallone e nominalizat la Zmeura de Aur pentru cel mai bun actor, nu doar pentru acest film, ci și pentru Bullet to the Head și Escape Plan. De-a lungul anilor, creatorul lui Rocky a mai fost nominalizat de 24 ori și a câștigat premiul în 8 rânduri. Dacă în 2000, acesta a primit Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor al secolului, Faceți pariurile (Grudge Match) e o bornă în cariera lui care ar trebui să-i dea speranțe că și-ar putea păstra titlul și în veacul următor.

Finalul lui Raging Bull, pe care Grudge Match îl citează, te îndemna să-i plângi de milă lui Jake La Motta. Ajuns stand up comedian, eroul din 1980 al lui Paul Schrader și Scorsese devine umbra celui care a fost. De la a-ți fi milă de personajul lui De Niro la a-ți fi milă de De Niro însuși nu e cale lungă: 34 de ani și multe, foarte multe comedii.

O scenă mai interesantă e cea în care Razor (Stallone) și Billy (De Niro) sunt îmbrăcați în costume sensibile la mișcare pentru un joc video. Salariul lor: în jur de 10.000 de dolari. Atunci când în cameră intră Billy, Razor dă să plece. Billy i se pune în cale, iar cei doi schimbă câteva replici care, ca mai toate replicile filmului, par să fi fost scrise de un figurant pentru un sandviș în plus. Înfuriați, se iau la bătaie, scena fiind înregistrată de senzori și redată pe un ecran aflat în spatele lor în timp real. Nu știu care vor fi fost intențiile regizorului Peter Segal (Get Smart, Anger Management), dar, într-un fel, Stallone și De Niro chiar sunt un fel de marionete, care dacă se bat, în acest film, în timp ce spun poante răsuflate, chiar o fac pentru bani. Singura diferență între ei și personajele lor: un onorariu mai mare.

Când Dante (Kevin Hart), promotorul luptei, încheie conferința de presă cu Respect, bitches!, Sally (Kim Basinger) răspunde cu o mutriță amuzată. E prima scenă în care o vedem, iar reaction shot-urile sunt specialitatea actriței în filmul ăsta. Dat fiind că mare lucru nu face, îi rămâne să răspundă cumva la ceea ce fac cei din jurul ei (Dante, Razor, Billy, fiul sau nepotul ei). Avem de-a face, totuși, cu un film testosterono-nostalgic, în care actori de pe vremuri fac lucrurile ca pe vremuri, deci nici nu e de mirare: decorative erau rolurile lui Basinger atunci, decorative sunt și acum.

De fapt, toate personajele au o particularitate și atât. Dincolo de ceea ce trebuie să facă pentru a evidenția acele calități sau defecte principale, nimeni nu mișcă niciun pai. Billy e un fustangiu pe care nu se poate pune bază. În trecut, s-a culcat cu Sally pe vremea când aceasta era prietena lui Razor, acum, nu e în stare să aibă grijă de nepotul lui nici câteva minute. Razor, pe de altă parte, e om cu toată lumea și are un suflet atât de mare, încât e loc în el și pentru artă. Mai mult, acțiunile lui sunt caracteristice atât pentru el, Razor, cât și pentru Rocky Balboa.

Stallone bea din nou mai multe ouă crude sparte într-un pahar, apoi aleargă în sus și-n jos, dă și primește o grămadă de pumni, dar jos tot nu cade (sau cade greu), pe scurt, face ce știe el mai bine. Ideea în sine de a aduce mai mulți actori bătrâni și de a-i pune în situații nespecifice vârstei lor e din capul locului interesantă, indiferent de execuție, Stallone știe asta prea bine, după trei serii Expendables. Fără să fie din cale afară de originală, nici situația în care două personaje care nu se suportă, dar sunt obligate să lucreze la un proiect comun nu e rea deloc. Având în vedere că e vorba de un film care se încheie cu o Mare Confruntare, nu e nimic în neregulă nici cu faptul că, la început, concurenții nu sunt din cale afară de performanți, dar după ce pun osul la treabă și se antrenează, ajung la final să impună respect. Doar că acești bătrâni morocănoși și semiramoliți care trebuie să lucreze în echipă chiar sunt din filme diferite. În ciuda comediilor recente ale lui De Niro, care mai echilibrează balanța, e ca și cum ar face un duet Robert Plant cu Pitbull. Doar unul merită să i se zică artist, dar amândoi se fac de râs.

Cum să-ţi furi singur căciula în stil american, fără să te ştie nimeni? Trebuie să-ţi faci planuri din copilărie, începând să distrugi vitrinele prăvăliilor din cartier pentru a prospera micul business cu sticlă al tatălui tău.

Când mai creşti, preiei afacerea bătrânului şi apoi te dai drept proprietar de galerie prin lumea parveniţilor inculţi pentru a le vinde picturi falsificate. Secretul este să rămâi un peşte mic în acvariul şarlatanilor, să nu bată la ochi. Greu de respectat această regulă când apare în viaţa ta o femeie răvăşitoare, fostă stripteuză, ce poate schimba rolurile sociale aşa cum schimbă ţinutele provocatoare între două numere la bară. Din fiinţa pierdută, devine o jurnalistă la Cosmopolitan, apoi o lady aristocrată din Londra, credibilă atunci când susţine că poate ajunge la marii bancheri de la care poate obţine împrumuturi pentru milionarii de carton. Dacă vrei să-ţi meargă bine alături de această cucerire, trebuie mai întâi să-i faci rost de o garderobă pe măsura, formată din hainele uitate de bogătaşii aiuriţi la curăţătoria din cartierul imigranţilor. Şi ascensiunea este asigurată, până într-acolo încât eşti nevoit să faci rost de un şeic pentru a se întâlni cu politicienii băgaţi în mafia cazinourilor.

American Hustlete derutează. La început ai putea fi enervat de clişeele vintage forţate, ce imită stilul anilor ’70 (de la ţinute, la gesturi şi atitudini de gangsteri de mâna a doua), dar regizorul David O. Russell (Silver Lining Playbook) să facă un slalom printre toate acestea, până îi reuşeşte o comedie inteligentă sau, de ce nu, o parodie la adresa reţetelor clasice ale unei astfel de comedii în stil hollywoodian. Povestea se bazează pe rezultatele operaţiunii ABSCAM, întreprinsă de FBI pentru a demasca nişte afaceri dubioase ajunse la nivel înalt. Adaptarea cinematografică a faimosului caz a impresionat juriul de la Globurile de Aur, care a adăugat palmaresului filmului două premii pentru interpretare, adjudecate de actriţele Amy Adams şi Jennifer Lawrence.

Filmul spune povestea unui cuplu de şarlatani versaţi, care pretind că pot obţine împrumuturi pentru a le salva pielea disperaţilor fără prea multă credibilitate în faţa unor bancheri. Irving Rosenfeld (Christian Bale) se foloseşte de talentul actoricesc al  amantei sale pe nume Sydney (Amy Adams) pentru a le promite celor ajunşi în faţa lui nişte sume de bani obţinute prin relaţiile inexistente ale iubitei sale falite. Ghinionul escrocilor este ambiţia ce-i trimite în raza de acţiune a lui Richie DiMaso (Bradley Cooper), un agent FBI ce-şi doreşte momentul său de glorie în ziare.

Richie îi ameninţă cu puşcăria dacă nu-l ajută să prindă câţiva politicieni cu mâţa-n sacul de bani. Acum îşi face apariţia şi primarul Carmine Polito (Jeremy Renner), demagogul cu suflet mare, venit din lumea săracă a imigranţilor, ce vrea să încalce legea pentru a le oferi locuri de muncă tuturor oamenilor dornici să experimenteze visul american. Dar să prinzi nişte politicieni luând mită nu-i treabă uşoară, mai ales când îi promiţi unui primar că-i faci rost de împrumutul acordat de un şeic inexistent. Planul nu se poate încheia dacă n-ai parte şi de ameninţările unui găinar fără scrupule ce se dă Al Capone, interpretat de Robert de Niro.

Regizorul David O. Russell alege o secvenţă din istoria unei Americi situate la confluenţa dintre perioada hippie şi kitsch-glam-ul disco pentru a caricaturiza toate acele tipologii umane devenite o emblemă a stilului de viaţă strident, cu parveniţi ridicoli şi excese bazate pe câştiguri şubrede. Fiecare devine propriul său escroc în American Hustle, minţindu-se că poate fi, în sfârşit, ceea ce şi-a dorit de mic. Iluziile nu-i ocolesc nici pe angajaţii-model aflaţi în slujba cetăţeanului, dornici să joace roluri nepotrivite. Agentul FBI visează la peştele cel mare al corupţilor, dar ajunge să fie sedus de amanta şarlatanului pe care-l urmăreşte, în timp ce mama lui îl ţine sub papuc, iar primarul trăieşte fantezia populistă a conducătorului sacrificat pentru binele alegătorilor. Filmul devine un puzzle ţipător, precum societatea în acea perioadă, bine redată prin succesiunea unor scene în care omul FBI-ului dansează pe ritmurile Donnei Summer alături de Sydney, în timp ce Irving, escrocul escrocilor, se îmbată alături de primarul nostalgic, pregătit să ţină discursuri lacrimogene în faţa unei matroane. 

Luat ca un tot unitar, American Hustle poate fi plictisitor, dar îl salvează câteva scene memorabile.  

În ciuda imaginilor-teaser irezistibile, Nymphomaniac Vol. I nu este un film pentru onanişti. Îţi trebuie ceva răbdare şi apetenţă pentru autoanaliză dacă vrei să înţelegi ce se ascunde în spatele apetitului sexual greu de potolit al protagonistei, ce-şi povesteşte viaţa într-un stil apropiat de Proust şi de varianta mai pe şleau a jurnalelor scrise de Casanova. Pentru a prevesti acel amestec ofertant dintre eros şi moarte (că doar e Lars von Trier), a fost adăugat şi un preludiu muzical asigurat de chitara întunecată a celor de la Rammstein. Iar dacă eşti un fan al psihanalizei, vei dori să descâlceşti dialogul surprinzător dintre nimfomana extrem de lucidă şi ascultătorul destăinuirilor sale.  

Nymphomaniac Vol. I a fost prezentat ca un film ce-ar fi trebuit să te şocheze mai ales prin imaginile pornografice, dar Lars nu se dezice şi punctează la fel de bine prin consistenţa interioară a personajelor sale, aşa cum a făcut-o până acum. În loc de un film hedonist, i-a reuşit o poezie a erotismului sumbru, la care se adăugă fiorii angoasei şi personajele care plonjează într-o apă neagră, apocaliptică, ce stă să iasă de oriunde şi de nicăieri. O aştepţi degeaba. În filmele regizate de Lars, apocalipsa vine din inconştientul personajelor, branşat la un nihilism puternic mascat de adicţia sexuală, în cazul acestui film.

Joe (Charlotte Gainsbourg), nimfomană care-şi destăinuie viaţa unui necunoscut aparent şters, ce-o duce în apartamentul său după ce-o găseşte abandonată după o aventură terminată cu vânătăi într-un labirint sinistru de străzi lăturalnice, se dovedeşte a fi o femeie cu capacitatea de a-şi analiza stările şi cauzele din trecut ce-au dus-o în prezentul devastat de prea multă dorinţă. Abilitatea ei de a conecta evenimentele şi emoţiile din copilărie şi adolescenţă pentru a găsi o explicaţie, fără justificarea unor aşa-zise păcate, seamănă cu demersul unui psihanalist, doar că-n locul domnului Freud găseşti o femeie de-o senzualitate fragilă, departe de fanteziile cu tigroice în haine mulate, ce-aşteaptă la cotitură pentru a devora prada masculină. Joe aduce prin aerul ezitant cu imaginea lui Anais Nin din filmul Henry and June. Întreţine acelaşi contrast dintre gândurile incandescente şi aparenţa sensibilă pe care o întâlneşti la scriitoarea ce l-a inspirat pe Miller. Doar că, spre deosebire de Anais Nin, protagonista filmului a fost lipsită de prezenţele masculine care s-o inspire. Văzută cu alţi ochi, Joe nu devorează bărbaţi, ci se autodevorează, într-un periplu din care lipseşte plăcerea, în schimb, anxietatea este prezentă aproape mereu în experienţele sale. 

După o călătorie infernală, ce-ar fi trebuit să fie un paradis al simţurilor, Joe găseşte un bărbat aparte, care nu o priveşte de parc-ar fi o fiinţă condamnată la dispreţ. Ascultătorul inteligent o ajută, prin analogiile ce-i includ unele trimiteri la Edgar Allan Poe şi la ideile lui Bach despre armonie, să-şi împartă memoria sexuală în capitole pentru a regăsi, la final, poarta spre afectivitatea reprimată.

Acolo unde alţii văd numai o bulimie sexuală, Lars reuşeşte să arate o altă faţă a nimfomanei, aceea a femeii care, în ciuda aparenţelor, simte mult prea intens emoţiile, de unde şi prăpastia între talentul ei de-a se conecta la fiecare tresărire interioară şi lumea celor care o înfierează, mult prea ocupaţi de şabloanele mic-burgheze.  

Folosind aceleaşi decoruri minimaliste rău-prevestitoare, Lars von Trier o coteşte spre o insulă halucinantă ivită-n mijlocul realităţii, unde nimfomana şi presupusul salvator deghizat în receptaculul destăinuirilor se adăpostesc. Scena în care o ridică de pe jos pare o scăpare din iad pentru Joe, dar nu te poţi abţine să te întrebi cât va sta în picioare acest refugiu unde şi-a găsit, în sfârşit, un om capabil să-i developeze experienţele catalogate drept vulgare. 

Personajul care îi ascultă confesiunile sexuale îi arată lui Joe de ce nu este cea mai rea urmaşă a Evei. Aceasta se crede varianta feminină a diavolului, dar Seligman (“Fericitul”), bărbatul aparent insipid, găseşte oglinda care poate reflecta nevoia de afecţiune ce-o umanizează pe Joe. Îi leagă fiecare amintire cu iz erotic de literatură, muzică sau armonia universului, de parc-ar vorbi despre facerea lumii şi a paradisului pierdut. Se poate abţine Lars de la o perpetuă alungare a personajelor din edenul tranzitoriu, încât să-l păstreze pe Seligman, ascultătorul umanizant, şi-n Nymphomaniac vol. II?  

Vreți să aflați all about sex? Luați din bibliotecă primul volum al filmului Nymphomaniac, vă așezați frumușel pe canapea, îl deschideți și vă treziți în cea mai autentică postură de voyeur. Asta fiindcă Lars von Trier și-a pus în minte să desfoaie ceapa carnalității și a sentimentelor invitând-o iarăși pe Charlotte Gainsbourg să-și dezvăluie… talentele. Cu aerul ei fragil și delicat francez, ca un croissant proaspăt, ronțăit graseiat, Charlotte o întruchipează pe Joe, care, dinaintea noastră, voyeuri fără inhibiții, își ridică poalele de nimfomană precoce și ne spune, în primul volum, pe capitole (așa cum deja von Trier ne-a obișnuit și în alte filme ale sale), povestea începutului ei într-ale amorului și sexului.

Intrarea în poveste este simplă, iar decorul, minimalist, claustrofob și angoasant: în plină ninsoare, Joe zace leșinată pe o stradă obscură, cu urme vizibile, pe trup, ale unei violențe suferite recent, și este recuperată de Seligman („Fericitul” – interpretat de Stellan Skarsgård), un bătrân singuratic și cultivat, nefericit în aparență și avid, nu după plăceri perverse (deocamdată, cel puțin), ci după povești.

În casa ternă și mohorâtă a acestuia, bând ceai, Joe deapănă ca o Șeherezadă istoria păcătoasă a trupului ei tânăr și lacom după plăceri, dezvelindu-și sufletul – e drept, mai greu decât și-ar fi dezgolit trupul.  Totul începe în fragedă pruncie, prin jocuri aparent inocente, sub privirile reci ale mamei, dar îngăduitoare ale tatălui – medic, deci obișnuit cu nuditatea trupului -, și continuă așa până la sfârșitul plăcerii și al primului volum.

Bărbații se perindă prin viața fetei ca fructele în dieta unui vegetarian. Îi consumă ca pe morcovi însă, fără pasiune, doar cantitativ, statistic, deci științific, ca un entomolog care colecționează insecte cu forme prelungi. Joe suferă de oroare de vid și nu face altceva decât să umple acest gol lăuntric printr-un frecuș de trupuri din care lipsește ingredientul secret, dragostea. De altfel, e un demers programatic în deschiderea porților trupului lui Joe: distrugerea sau deconstruirea mitului iubirii. Tendinței heterosexuale spre procreare Joe îi opune sterilitatea contactului sexual care are drept scop numai plăcerea și neimplicarea emoțională. Este o revoltă a cărnii împotriva afectului, a trupului împotriva sufletului, o anestezie a moralei în plină sinestezie a corporalului.

Dar orice revoltă are și un preț, pe care, cred, îl vom afla mai departe, deschizând următorul volum ale celor o mie și nu știu câte nopți și zile de amor. Cert este că, la încheierea primului volum, chiar și plăcerea dispare, făcând din sex un act mecanic, o simplă juxtapunere a epidermelor incapabile să comunice între ele. Dacă înainte lăuntrul este locul nimicului, acum acesta din urmă se expandează și învăluie trupul și sufletul ca într-o bulă, deschizând o paranteză în care Joe stă chircită în poziție fetală.

În acest pseudotratat despre sexualitate, Lars von Trier nu lasă să-i scape implicațiile psihologice și chiar filosofice ale poveștii țesute în jurul trupului lui Joe și al personajelor secundare. În plus, nu cedează cu totul în fața pericolului de a fi doar  voyeur. Recurgând la metafore – precum cele din domeniul pescuitului, muzicii (Bach, preludiul coral „Ich ruf zu Dir, Herr Jesu Christ”) sau al matematicii (numerele lui Fibonacci) -, Lars von Trier disecă firul în patru, dând curs, cu siguranță, propriilor interogații și obsesii.

Von Trier interoghează trupul pentru a afla mai multe despre suflet, entitate metafizică și obscură, și o face cum știe mai bine: pune întrebări, imaginând situații. Plăcerea are limite, există iubire, plăcere pur sexuală sau sex fără iubire, este trupul doar un recipient al sufletului, care sunt limitele moralității? Acestea sunt câteva dintre întrebările primului volum al tratatului „Nymphomaniac”. Dar, cum trupul suportă multe, povestea merge mai departe, deschizând astfel drumul către cel de-al doilea volum al operei larsvontrieriene.