Filme

Cu siguranță filmele lui Lars von Trier nu sunt menite să ne binedispună. Lars von Trier ne seacă emoțional în fiecare film al său prin abordările neobișnuite, temele grele și viziunea aproape patologică asupra lumii și oamenilor.

Înainte de a fi din nou proiectați într-o lume lipsită de logică și sens (vezi Nymphomaniac), ne-am propus să reactualizăm zece titluri semnificative din filmografia lui von Trier.

În ordine invers cronologică:

1. Melancholia (2011)

Într-o perioadă în care mass-media era suprapopulată de superstiții apocaliptice și produse hollywoodiene convergente, Lars von Trier creează un film pe o tematică aparent asemănătoare, în realitate urmărind direcția opusă.
Melancholia este, în definitiv, un film despre depresie clinică și o incursiune în fondul psihologic al personajelor apăsate de ideea dispariției iminente. Dihotomia resemnare/revoltă se regăsește în cuplul de surori, ireproșabil jucat de Kirsten Dunst și Charlotte Gainsbourg. Filmul este tulburător și deprimant, însă poate cel mai accesibil și ușor de digerat al lui von Trier până în prezent.

2. Antichrist (2009)

În mod convențional, Antichrist este un film horror. Moartea copilului cuplului Charlotte Gainsbourg și Willem Dafoe (personajele nu au nume în film) provoacă depresie mamei. Părinții se mută într-o cabană îndepărtată din pădure, tatălui revenindu-i sarcina de a-și trata soția prin terapie. Terapia generează, însă, o luptă atavică, mama începând să manifeste comportamente sexuale violente și sadice.
Filmul este povestea căderii din Eden, reîntoarcerea într-un timp în care salvarea nu mai este posibilă (Ante-Christ). Având scene explicite de sex, mutilare genitală și tortură, dar și o multitudine de referințe cinematografice, Antichrist nu este un film ușor. Mulți îl consideră chiar cel mai greu de digerat film al lui von Trier.

3. Dogville (2003)

Dogville combină în mod fascinant trei mediumuri artistice: film, teatru și literatură. Cu un decor ce reconstituie intimitatea teatrului și un discurs literar ce ne acompaniază pe tot parcursul filmului – ca într-o poveste pentru copii – von Trier recreează o societate în care ospitalitatea se transformă în abuz, iar victima răspunde cu infinită iertare. Grace (Nicole Kidman) întruchipează, după cum sugerează și numele, necondiționatul și infinitul. Harul său nemărginit este cel care conduce, însă, la distrugerea orașului Dogville.
Decorul se constituie dintr-o singură scenă, casele și străzile fiind marcate prin linii trasate cu cretă. Nu există uși, pereți, doar piese de mobilier. Lars von Trier nu ne închide; dimpotrivă, nu există nicio distincție între public și privat, interior și exterior. Camera lui von Trier penetrează orice spațiu.
Vocea lui John Hurt (The Elephant Man, Lord of the Rings), naratorul filmului, ne conduce în basmul Dogville, un basm cu o morală aparte.

4. Dancer in the dark (2000)

Selma (Björk) trăiește în întuneric – la propriu și la figurat. Este aproape oarbă, însă continuă să muncească pentru a putea plăti operația de ochi a fiului său. E o ființă blândă și sensibilă, incapabilă de a face rău, însă von Trier o plasează în situația absurdă de a fi condamnată la moarte pentru crimă.
Pe tot parcursul poveștii, Selma se refugiază de realitatea ilogic de necruțătoare prin cântec. Muzica lui Björk este transpusă în coregrafii care amintesc de genul musical. Ultima parte a trilogiei „Golden Heart”, Dancer in the Dark este exemplul cel mai relevant al obsesiei lui von Trier pentru ceea ce unii numesc torturarea emoțională a publicului. La aceasta contribuie și folosirea preponderentă a planului-detaliu care redă în amănunt emoțiile și întunericul în care se află Selma. Ca public, solidarizăm într-un mod autentic cu protagonista, însă orice speranță de salvare ne este spulberată. Ultimul cadru al filmului este, cu siguranță, printre cele mai tulburătoare din întreaga cinematografie.

5. The Idiots (1998)

Idioterne este aportul lui Lars von Trier la mișcarea Dogma 95, care dorea întoarcerea cinema-ului la simplitate și veridicitate. În film, un grup de tineri își petrec timpul prefăcându-se retarzi, exteriorizându-și – ceea ce numesc ei – idiotul interior. Liderul lor, Stoffer, îi provoacă să simuleze retardul mintal în public și, mai mult decât acasă, la propriile lor familii. Karen este „the golden heart” a acestui film, iar izbucnirea acesteia în fața familiei într-un acces de retard reprezintă punctul culminant al filmului.

Filmul conține scene de sex nedisimulat – orgia din sufragerie – și are o formă aparentă de documentar. Idioterne este, de altfel, un produs artistic straniu, un experiment al lui Lars von Trier care a trecut aproape neobsevat.

6. Breaking the Waves (1996)

Breaking the Waves deschide trilogia Golden Heart care are în centru femei capabile de sacrificiu de sine, chiar de dobândirea calității de sfânt. De asemenea, Lars von Trier exploatează în mod explicit, pentru prima oară, tema religiei.

Bess este o fată tânără, simplă și naivă, care are două constante în viață: Dumnezeu și soțul său Jan. Când acesta suferă un accident care îl lasă paralizat, o roagă pe Bess să întrețină relații sexuale cu alți bărbați și să îi povestească ulterior. Din dragoste – necondiționată – pentru Jan, ea acceptă să se sacrifice, lucru care va duce la moartea ei în mod brutal.

Breaking the Waves este un film care violează sensibilitatea publicului pe toate planurile. Dar, fiind vorba de von Trier, s-ar presupune că ne-am obișnuit deja.

7. The Kingdom (1994)

The Kingdom este o mini-serie realizată pentru televiziune, formată din patru episoade. The Kingdom se referă de fapt la un spital danez – spațiul de descărcare a unor evenimente stranii. Lars von Trier satirizează hybrisul rațiunii, precum și refuzul spiritualului. Spre deosebire de filmele lui, The Kingdom are o poveste relativ directă, iar șocurile emoționale sunt mai puțin tulburătoare. Poate fi un start potrivit pentru novicii în materie de Lars von Trier.

8. Zentropa (1991)

Un narator ne hipnotizează și pătrundem în Europa. Un teritoriu răvășit de Al Doilea Război Mondial și de acte teroriste naziste. Un tânăr american se mută în Germania și se angajează drept conductor la un tren de noapte. Spiritul său pacifist nu reușește să împiedice, însă, crime ulterioare și nici nu scoate Europa din apatia și somnolența post-belică.

Filmul poate fi privit, de asemenea, ca un atac la adresa politicii externe S.U.A și la complicitatea Europei. Mai mult, juxtapunerile de cadre realiste și onirice ne trimit într-o lume kafkiană, absurdă și imposibil de părăsit.

Un film cu textură de coșmar pentru o Europă aflată în plin coșmar. Un von Trier ascuns, dar care merită încercat.

9. Epidemic (1987)

Epidemic este un film în film. Pe de o parte, avem povestea propriu-zisă care îi conține pe von Trier și un co-autor și povestea pe care aceștia o construiesc despre un doctor. Doctorul încearcă să găsească un leac pentru o epidemie, neconștiientizând că de fapt el este cel care o răspândește. În final, înșiși autorii cad victime epidemiei, prin intermediul unei fete hipnotizate care transmite boala – ficțiunea prinde viață și pătrunde în realitate.

Filmul propriu-zis – povestea celor doi scriitori care concep un scenariu – este ocazia publicului de a intra în contact cu fobiile, maniera de a scrie și crezurile estetice ale lui von Trier. Într-o oarecare măsură, Epidemic poate fi considerat un documentar despre el însuși.

10. The Element of Crime (1984)

Acest film deschide trilogia Europa. The Element of Crime ne transpune într-o lume labirintică, în care Fisher – un detectiv – este hipnotizat pentru a putea rememora – și înțelege – ce s-a întâmplat în Europa. Urmărindu-l pe criminalul în serie Harry Gray, Fisher devine însuși Harry Gray.

The Element of Crime împrumută influențe din filmul Noir și recreează o lume kafkiană. Deși nu portretizează concret violența, von Trier ne-o transmite prin decorurile apocaliptice folosite. Ca o critică la adresa fundamentalismului de orice tip, regizorul face din detectiv criminal.

Luați o pungă de popcorn și apăsați play filmelor noastre preferate din 2013: 

1 La grande bellezza 

Claudiu Sfirschi-Laudat, redactor Postmodern.ro:

La Grande Bellezza este îmbinarea perfectă între scenariu, imagine, regie și muzică. Nimic prea mult, nimic prea puțin, totul într-o proporție desăvârșită, ca aceea pe care o descoperi în operele de artă care fac măreția Romei. De la delicatețea sufletului până la grotescul lui, totul capătă o formă – o formă sufletească care nu și-ar fi găsit alt cadru mai potrivit de manifestare decât acela al Cetății Eterne – tandră, decadentă, maiestuoasă, cinică, sensibilă, snoabă, melancolică sau pasională; într-un cuvânt: o frescă psihologică care tinde spre statutul de capodoperă.

Călătoria lui Jep Gambardella descrie un cerc perfect, deschis în tinerețe prin iubire, inocență și frumusețe, continuat apoi prin cinism, superficialitate, snobism și perversitate, pentru a ajunge să se închidă în punctul de unde pornise. Călătoria aceasta este o întoarcere la sine și o recuperare a frumuseții care rămâne neatinsă în fiecare dintre noi.

2 Inside Llewyn Davis

Cătălin Olaru, redactor Postmodern.ro:

După ce au încercat o rețetă nouă în care au scăpat prea mult zahăr (Gambit), frații Coen gătesc din nou după propria lor carte de bucate. De geniu sau nu, protagonistul are o lume întreagă, cu personajele interpretate de John Goodman cu tot, împotrivă. Inside Llewyn Davis încheie trilogia începută de Barton Fink și continuată de A Serious Man: din universul absurd pe care îl descriu frații Coen, nu există scăpare, ceea ce dă un film cât se poate de deprimant (cu atât mai deprimant cu cât e iarnă și nici tu nu deții o geacă groasă). Iar dacă toate astea nu v-au convins, aflați atunci că în film apar mai multe pisicuțe drăguțe.

3 La vie d'Adele / Blue is the warmest color

Oana Alexandrov, redactor si social media senior Postmodern.ro:

La Vie d’Adele nu este un film șocant și nu ar trebui să stârnească controverse într-un secol în care se presupune că fiecare are libertatea de a face ce vrea, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra libertății celorlalți. E un film sincer despre monotonia vieții în care se mănâncă fără atenția de a se șterge la gură, în care se doarme profund cu o dâră de salivă prelingându-se din gura deschisă și în care personajele comunică mai mult prin gesturi, priviri, atingeri, decât prin cuvinte. E un film despre descoperirea sinelui, primul sărut adevărat, neliniștea lipsei unui scop concret al vieții și momente trăite simplist, însă fermecătoare prin naturalețea lor. Este mai mult decât orice un film despre dragostea fără clișee, dar și despre pierderea dragostei. Când m-am ridicat după cele 3 ore de film, nu am simțit că am învățat ceva nou și nici nu am avut acea senzație că o să uit tot ce s-a întâmplat în film a doua zi dimineață. Filmul mi-a făcut să îmi fie dor să surprind acele momente mărunte ale vieții și să le trăiesc la maximum.

4 The Spectacular Now

Alma Marhamati, redactor Postmodern.ro:

O poveste de dragoste din partea scenariștilor lui 500 Days of Summer regizată de James Ponsoldt (Smashed) pare o rețetă previzibilă pentru un film dulceag de vară. Ca în Smashed, protagoniștii lui Ponsoldt împart întâi băutura și apoi iubirea, însă jocul actorilor Miles Teller și Shailene Woodley este net superior materialului și îl ridică peste nivelul poveștii meet-cute with a twist. Poate că Teller este tipul șmecher din liceu, iar Woodley tocilara fără prieteni, dar împreună și cu alcoolul turnat discret în suc, sunt sensibili, veseli, triști, nebuni – reali. Dependența de alcool nu are nicio repercusiune asupra vieții celor doi – un plus, zic eu. Iar finalul nu surprinde deloc cu un strop de speranță pentru viitor, ce nu se regăsea în romanul omonim al lui Tim Tharp. The Spectacular Now dovedește că uneori nu te poți mulțumi cu nimic mai puțin decât previzibilul și că acum-ul este într-adevăr spectaculos. 

5 The Great Gatsby

Loredana Ghidarcea, redactor Postmodern.ro:

Pentru mine, 2013 a fost, fără îndoială, anul filmului spectacol. Cu cât muzica a fost dată mai tare, 3D-ul mai sclipitor și costumele mai spectaculoase, cu atât m-am îngrămădit mai cu poftă la cumpărat bilete. Și nu putem vorbi despre filme spectaculoase în 2013 fără să amintim de The Great Gatsby (r: Baz Luhrmann). Prins între musical și melodramă, The Great Gatsby a împărțit opiniile criticilor. Ce-i drept filmul lui Baz Luhrmann este multe lucruri (poate prea multe) însă, cu siguranță, nimeni nu îl poate acuza de subtilitatea ce stă la baza romanului. În stilul său caracteristic, regizorul creează un festin ce pendulează constat între vizualul tradițional, muzica perioadei și pop-ul contemporan, între seturi construite și peisaje de parcă pictate în acuarelă, între high-tech-ul cinematografiei moderne și cinematografia specifică începutului de secol 20. Deși stilul pare să primeze asupra substanței, The Great Gatsby nu este un film lipsit de suflet (gravitatea emoțională fiind în mare parte datorată prestației emotive a lui Leonardo Di Caprio) și este un proiect caracterizat, în principal, de aceeași ambiție cu care Jay Gatsby se luptă pentru dragostea fetei bogate, Daisy Buchanan, o utopie pe care lumea reală i-o refuză din start. În mod ironic, marele merit al filmului nu este critica acidă a societății americane a anilor ’20 ce a dus hedonismul la un nivel necunoscut până atunci fără să intuiască dezastrul pe care sfârșitul decadei îl va aduce sau transformarea ecranului de cinematograf intr-o explozie de stimuli vizuali și auditivi. Cumva uitându-mă la The Great Gatsby nu am putut să nu mă gândesc că atâta timp cât Beyonce cântă și Moet-ul curge în cupe sclipitoare de cristal, consecințele și tragediile sunt uitate și niciodată aduse în discuție, exact ca în lumea aparențelor în care Gatsby încearcă, și eșuează să își trăiască visul american până la capăt.

6 Rush

Miruna Spătaru, redactor și coordonator social media Postmodern:

Rushnu a primit prea multe urale când a apărut la noi in septembrie, titlul tradus în românește cu siguranță nu a ajutat – Rush: Rivalitate și adrenalină. Dar e un film închegat care mi-a ținut atenția prinsă pe parcurs, în special datorită personajelor. Nu am urmărit niciodată cursele de Formula 1, dar iată-mă după film căutând pe internet tot ce pot găsi despre realitatea din spatele filmului. Concurența – și prietenia – dintre două tipuri diametral opuse de personalități, piloții de curse Niki Lauda și James Hunt, sunt surprinse foarte bine, iar filmul ne face cunoștință cu ei de la prima întâlnire (sau chiar dinaintea ei) și ne conduce până la ultima. Aș spune că merită văzut, chiar dacă nu te pasionează cursele de Formula 1 sau dacă se întâmplă cumva să ai o aversiune față de Chris Hemsworth, ca mine.

7 Shirley: Visions Of Reality

Adriana Gionea, redactor Postmodern:

Dacă eşti pasionat de artă şi de romanele introspective, în care percepţia subiectivă devine adevărata realitate, sigur vei considera ultimul film regizat de Gustav Deutsch unul dintre succesele anului 2013. Poate nu a fost destinat unui public foarte mare, apropiindu-se mai mult de zona experimentală (a închis ediţia din 2013 a BIEFF), dar îţi oferă un amestec irezistibil între delectarea vizuală şi reflecţiile despre lume şi viaţă, pe timp de criză (socială şi personală). Filmul nu are scene de acţiune, fiind alcătuit în totalitate din compoziţiile artistului Edward Hopper, transformate în picturi vivante.

Sala de cinema devine o galerie unde personajele din tablouri încep să se mişte, iar protagonista, Shirley, va suprapune propriile gânduri peste ştirile angoasante de la radio, ce vor să reinterpreteze istoria mondială, de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial până la marşul pentru drepturile omului, la care Joan Baez acompania discursul despre libertate rostit de Martin Luther King. Culorile vii, decorul minimalist şi privirea meditativă a visătoarei, dar lucidei Shirley domină pelicula, având rolul de filtru pus între brutalitatea ştirilor despre invazii, crize din ţările sud-americane sau prăbuşiri ale bursei, şi lumea personajului feminin, care vrea un timp al răbdării. 

8 Gravity

Mihaela Matei, redactor șef Postmodern:

Thrillerele SF nu sunt genul meu preferat, dar Gravity, regizat de Alfonso Cuaron, cunoscut pentru Y Tu Mama Tambien și Childern of Men, este recomandarea mea dintre filmele anului 2013. Fără a fi eliberat în totalitate de clișee hollywoodiene, Gravity nu e doar un thriller care te face să te simți total pierdut în spațiu, la propriu, ci te duce cu gândirea și imaginația acolo unde poate n-ai mers niciodată. Cum este să te afli în spațiu, în afara conceptului obișnuit de gravitație, acolo unde nimic nu funcționează așa cum te-ai aștepta și, peste toate,  să "cazi" în spațiu și să te rostogolești în golul cosmic, vâzând în depărtare Pământul, dintr-un unghi pe care pământenii nu îl cunosc decât din poze. Tocmai de aceea Gravity te face să experimentezi mai mult decât orice alt film SF spațiul și experiența astronauților, dar și un gol existențial și metafizic. "Căzând în gol" nu te poți agăța de nimic pentru a te opri din cădere, nici de obiecte din jur, nici de concepte și noțiuni familiare nouă de când am intrat în lume. Pentru această dezrădăcinare ciudată și neașteptată Gravity merită văzut. 

Bazat pe romanul omonim al lui Gillian Flynn, filmul Gone Girl prezintă povestea unui cuplu aparent fericit (Ben Affleck şi Rosamund Pike), care, în realitate, ascunde o mulţime de secrete. Totul începe chiar în dimineaţa aniversării celui de-al cincilea an de căsătorie, când Amy, soţia lui Nick Dunne, dispare din locuinţa lor.

Încet, încet, minciunile şi înşelătoriile celor doi soţi vor ieşi la iveală. Toate acuzaţiile converg în direcţia lui Nick, iar acesta, având-o ca unic aliat pe sora lui vitregă, Margo, încearcă să îşi dovedească nevinovăţia.

Cu un buget de 50 de milioane de dolari şi cu o distribuţie din care fac parte Ben Affleck (Good Will Hunting, Pearl Harbor, Argo) şi Rosamund Pike (Pride & Prejudice, Die Another Day) filmul Gone Girl se numără printre cele mai aşteptate filme ale anului 2014. Dintre producătorii lungmetrajului face parte şi actriţa Reese Witherspoon.

Filmul va avea premiera în 3 octombrie 2014. 

Anul 2014 va readuce pe micile ecrane serialul House of Cards cu o a doua serie. Faptul că reţeaua Netflix a dat lovitura (și nu folosim cuvinte mari) cu acest serial este confirmat de recentele sale nominalizări la premiile Golden Globes, la categoriile Cel mai bun serial dramă, Cel mai bun actor în rol principal dramă – Kevin Spaceyşi Cea mai buna actriţă în rol principal dramă – Robin Wright. Premiile vor fi decernate pe 12 ianuarie 2014.

House of Cards s-a numărat şi printre serialele favorite la premiile scenariștilor americani – Writers Guild Awards 2014, la categoria dramă, alături de Breaking Bad, The Good Wife, Homeland şi Mad Men şi la categoria cel mai bun scenariu, unde s-au calificat şi The Americans, Masters of Sex, Orange Is the New Black și Ray Donovan.

În ceea ce priveşte spoilerele pentru sezonul 2 al seriei House of cards,  producătorii nu au fost foarte darnici cu detaliile:  ascensiunea rapidă a lui Frank Underwood (Kevin Spacey) va avea de înfruntat ameninţări de pe toate fronturile, reporterul de investigaţii  Zoe Barnes (Kate Mara) e tot mai aproape de aflarea adevărului despre Frank şi Peter Russo (Corey Stoll), iar soţia lui Frank, Claire (Robin Wright), va trebui să se acomodeze cu atenţia permanentă a presei şi cu pierderea intimităţii. Restul rămâne de descoperit sau vorba trailerului Let the butchery begin…

Filmările la cel de-al doilea sezon au început pe 29 aprilie 2013 şi s-au încheiat pe 8 noiembrie 2013. Potrivit unui articol publicat pe 10 octombrie 2013 de The Huffington Post, producătorul executiv al show-ului, Rick Cleveland, a făcut câteva afirmaţii care au lăsat să se înţeleagă că sezonul doi ar putea fi ultimul pentru  House of cards, deoarece atât  Spacey, cât şi Wright vor să se dedice marelui ecran pe viitor.

Data oficială pentru care a fost stabilită premiera celui de-al doilea sezon este 14 februarie 2014, când, potrivit Netflix , vor fi publicate integral toate cele 13 episoade.

Joi, 19 decembrie, Cinema City Cotroceni, avanpremiera filmului 47 Ronin. 119 minute cât durează proiecția, vecinul meu din stânga vorbește cu jumătatea lui. Priviri tăioase, interjecții de bibliotecă, rugăminți din ce în ce mai ferme – ritualul meu in crescendo nu dă roade, sunt invitat să aștept să apară filmul pe DVD și să-l văd din nou. Nici amenințarea unei săbii de samurai nu cred c-ar fi reușit să-l facă să tacă, așa că mă resemnez. Ce avea de comentat tipul? Nu mare lucru: înainte de fiecare plot point, simțea nevoia să îi explice domnișoarei, care pesemne că era din născare mai săracă cu duhul și nu pricepea singurică, ce urma să se întâmple. Iată adevărata funcție a lui 47 Ronin, un film care, dacă ai trecut de vârsta de 4-5 anișori, n-ar trebui să te surprindă foarte tare: consolidarea instantanee și de durată a stimei de sine.

A critica un film precum Ronin: 47 pentru răzbunare pentru că nu respectă realitatea istorică înseamnă să ai cam la fel de multă minte precum cetățeanul din paragraful anterior. Sigur că sunt șanse destul de mari ca Japonia secolului XVIII să nu fi colcăit de vrăjitoare și monștri, dar a vorbi despre veridicitate în cazul de față e ca și cum te-ai plânge că, deși ai văzut filmul 300, tot nu prea înțelegi mișcările de trupe din bătălia de la Termopile.

Dacă practicile oculte și monștrii din Japonia medievală stârnesc nedumerire, aceasta se întâmplă deoarece scenariștilor Chris Morgan și Hossein Amini le-au plăcut la fel de mult și genul literar-cinematografic fantasy, și valul de wuxia revival de la începutul anilor 2000 (Crouching Tiger, Hidden Dragon, House of Flying Daggers, Hero), și jocul video Mortal Kombat, și pe toate le pun să fiarbă în aceeași oală. Alături de ele, mai încap un personaj supraponderal (de care se poate face mișto după pofta inimii), o femeie care bagă zâzanie (că de aia e femeie), respectiv o femeie care stă cuminte pe tatami-ul ei și așteaptă să fie salvată (din nou, că de aia e femeie).

Condimente: un păianjen lăsat să alunece de-a lungul unui fir subțire direct pe buzele unui personaj, împrumutat din You Only Live Twice, Bond-ul din 1967 (care de asemenea preia scena din Shinobi no Mono, jidaigeki cu ninja din 1962), două discursuri mobilizatoare ținute de același orator, în fața acelorași spectatori (primul încheiat cu urale), o aplicare ca la carte a principiului pseudorealismului în film (din 47 de pozitivi, unii mai trebuie să și moară), un cal troian hamletian (cei 47 pășesc pe teritoriul inamic deghizați în actori), dar și jurăminte de dragoste spuse cu vocea stinsă sub fulgii de nea care cad artistic.

Cel mai interesant apendice e dat de protagonistul Kai (Keanu Reeves), plebeu și metis, deci dublu discriminat, și de idila acestuia cu Mika (Kou Shibasashi), fiica stăpânului său. Eroul are, deci, de luptat cu un negativ care îi ucide stăpânul și îi fură iubita, dar și cu Xenofobia (cu x mare) și cu Sistemul Claselor Sociale, ceea ce face ca izbânda lui finală să pară cu atât mai meritorie (și mai satisfăcătoare pentru spectatorul vestic). 

Ca în basme, eroul de origine umilă poate primi fata împăratului de soție dacă trece o probă: după ce tatăl lui Mika este obligat să-și facă seppuku, toți samuraii aflați în solda lui se transformă în ronini, devenindu-i egali, iar respectarea codului bushido, adică răzbunarea, devine modalitatea prin care Kai poate înfrânge barierele de castă și de rasă care îl separă de obiectul dorinței sale. De altfel, întreg filmul poate fi citit, de către admiratorii teoreticianului rus Vladimir Propp și nu numai, ca un basm: interdicțiile abundă, eroul le încalcă atunci când participă la un turnir, e surghiunit, însă trece un test de etapă și primește în dar o serie de obiecte cu proprietăți magice etc. Toate au loc sub imperiul unui ticking clock à la Robin Hood (dacă nu reușește  să-și îndeplinească misiunea la timp, Mika devine soția lui Kira/Tadanobu Asano), și deloc întâmplător, în Japonia, țară cu o cultură suficient de puternică încât să știe toată lumea ce-i acela un samurai, dar în același timp destul de exotică încât să facă acceptabilă orice gogomănie, oricât de mare.

Fiecare cadru din finalul acestui film 3D cu extrem de mult CGI ar fi o minunată ilustrată, sau imagine de calendar de perete, sau față de masă chinezească. În mijloc, eroina, așteptând pansivă următoarea viață. În spatele ei, văi și munți, cu stoluri kitschoase de păsărele gureșe care apar exact când trebuie. Pe calculator se poate orice, ceea ce face cu atât mai trist faptul că realizatorii lui 47 Ronin și-au dorit atât de puțin.

Girls, varianta mai tânără şi realistă a celebrului Sex And The City, debutează cu al treilea sezon in State pe 12 ianuarie 2014 la HBO.  Niciuna din cele patru fete nu pare să se dezmintă, dacă ar fi să ne luăm după replicile din trailerul noii serii:

Hannh cea rotunjoară și fără complexe: I'm really, really not hungry, so maybe you can just order me pancakes, and uhh turkey bacon, and I guess if they don't have turkey bacon, I'll have regular bacon. And a milkshake, thank you.

Frumoasa și responsabila Marnie o comite și ea: You can't break up with me. I wouldn't be eating pizza in front of you if I actually LIKED you.

Naiva Shoshanna care nu e chiar așa naivă până la urmă: It's really amazing that all three of you have accomplished so little in the four years since college.

În acest nou sezon, Lena Dunham a vrut să le ofere protagonistelor ocazia de-a se înțelege mai bine și de a-şi da seama de ce au ales un anumit drum. Apar detalii referitoare la istoria lor de viaţă pentru a-ţi arăta de ce au ajuns într-o anumită situaţie şi nu în alta. Am vrut să-i acord mai mult timp fiecărui personaj în parte a zis Dunham, care o interpretează pe Hannah.

Cele patru prietene: Hannah (Lena Dunham), Marnie (Allison Williams), Shoshanna (Zosia Mamet) şi Jessa (Jemima Kirke) au parte de schimbări care le permit să-şi  găsească drumul. Se pare că noul sezon urmăreşte, pe lângă provocările vieţii personale, şi evoluţia în carieră a celor patru, care nu va fi deloc una clasică, distribuită în clişee bune de arătat pe coperţile business, pentru că personajele rămân aceleaşi nonconformiste. Se pare că Hannah se poate apuca serios de scris, fiind curtată de mai multi redactori-şefi, iar Marnie ia calea muzicii, la care visa de ceva timp. Cursul urmat de celelalte două fete din gaşcă este, deocamdată, învăluit în mister.

Pentru cei fără prea multă răbdare şi care ştiu pe de rost primele două sezoane, Dunham a mai dat puţin din casa fetelor, doar atât cât să prelungească tachinarea până la premieră: Adam încă îi mai dă târcoale  Hannei, Ray o vrea pe Shoshanna înapoi şi gaşca va petrece într-o casă din afara oraşului. În rest, nimic uşor de anticipat pentru că, nu-i aşa, Happily Whatever After li se potriveşte doar fetelor deştepte.

Cele şase scurtmetraje portugheze incluse în cadrul Bucharest International Experimental Film Festival marchează un punct de cotitură în cinematografia lusitană după criza bugetelor alocate culturii. Sub umbrela The Portuguese Cinematic Miracle, aceste filme par mai degrabă un tribut adus picturii. Contrastul dintre culorile tari şi gesturile timide ale personajelor alcătuiesc o lume stranie, unde te aştepţi să apară din senin tocmai acel detaliu menit să-ţi lipească de retină ultima scenă. Este o aşteptare prelungită, în care amănuntele deţin rolul principal, aşadar numai un spectator capabil să transforme răbdarea în voluptatea imaginii poate aprecia peliculele devenite un striptease făcut de obiectele (aparent) nesemnificative.

The Gravediggereste singurul film întunecat din această selecţie, dar te va încânta mai ales dacă ai nostalgii stârnite de începuturile cinematografiei. Regizorul Andre Gil Mata îmbină imaginile ce amintesc de Nosferatu cu atmosfera unei poveşti scrise de Poe. La final îi iese un basm gothic suprarealist, cu iz vintage. În ciuda decorului lugubru care le învăluie, personajele ascund o mare sete de lumină, deşi au fost obligate să traiască dincolo de porţile cimitirului, fiind nişte marginali deformaţi. Un gropar hidos, un pitic dotat de mama-natură cu o foarfecă bună să decupeze orice cap şi o frumoasă adormită, vrajită de mirosul emanat de gropar, ar fi putut forma un trio horror clişeistic dacă n-ar fi avut parte de un regizor capabil să adauge un element secret prin care aşteptările virează spre imprevizibil. Andre Gil Mata readuce în prezent farmecul începuturilor, când unele filme noir semănau cu basmele puse în scenă la un bâlci suprarealist.

To The Wolf Of Madragoaeste o pictură vie, în care anumite cadre amintesc de tablouri renumite. Filmul celebrează două simboluri ale Portugaliei: oraşul Guimaraes, ales capitală europeană a culturii, şi pe unul dintre faimoşii cetăţeni ai urbei. Este vorba despre Antonio Lobo de Carvalho (Lupul din Madragoa), un poet care a scandalizat lumea secolului al XVIII-lea prin lirismul său ce mustea de un erotism incandescent, sfidător de îndrăzneţ şi pentru zilele noastre. Regizorul Pedro Bastos alege câteva momente din viaţa unei calugăriţe tinere, care îşi îmbracă tacticos hainele monahale. Imaginile cu trupul ei dezgolit reproduc nudurile pictate de Courbet (Originea lumii) şi de Balthus. Aceste nuduri sunt înconjurate de culorile dezinhibate ale lui Warhol şi Matisse. Pentru a-l readuce în prim-plan pe versificatorul desfrânat, filmul devine o poezie senzuală-n care singurul lucru sfânt este preaslăvirea carnaţiei feminine chiar în templul dogmei austere.

Pentru a face o declaraţie de iubire n-ai nevoie decât de acoperişurile din Lisabona şi de lumina ce străbate oraşul, din zori până la apus. Printre acoperişuri aduci chipul unui băiat ajuns la graniţa dintre visul amorului adolescentin şi dorul de ducă spre alte zări. Când a vrut să exprime fiorii şi nostalgia primelor faze ale îndrăgostirii, lui Francois Bonenfant i-au fost de ajuns un decor sumar şi un cantec de inimă albastră, în acel grai făcut celebru de Amalia Rodrigues. Chipul expresiv al tânărului se modifică subtil, de la mimica indiferenţei, la cutele înamoratului care tânjeşte, ademeneşte, seduce apoi se îndepărtează în căutarea noului. Stările interioare sunt dublate de melodia îngânată, apoi preluată de radioul uitat la una dintre ferestrele deschise. What My Love Must Seeare sensibilitatea volatilă a unei poezii naive şi culoarea Lisabonei melancolice.

LandOf My Dreams explorează misterul universului feminin prin imaginile pop-art cu accente burleşti, ce trimit spre zona bine stăpânită de Almodovar. Filmul pe scurt: o mamă-i propune fiicei să pună în scenă un spectacol de striptease pentru masculii săraci de la marginea oraşului Porto. Yann Gonzalez topeşte culorile vulgare în reveriile hipnotice şi în iluziile de îndrăgostită ale unei copile rătăcite prin rulotele unei trupe ambulante. Undeva, la graniţa dintre sordid şi diafan, se văd urmele senzualităţii angelice a fiicei care aminteşte de acea Brigitte Bardot la început de drum, în contrast cu imaginea mamei, devenită un hibrid între matroana obosită şi acel stăpân cinic al unei trupe de circari.

Cum ar fi ca obiectele banalităţii domestice să fie mărite până se vede şi linia greu de observat cu ochiul liber, sau porii unui fruct? Toate ar deveni fotografii ce-ar putea alcătui o expoziţie. Fundalul sonor ar fi asigurat de zgomotul mecanismelor electrice ale menajului contemporan sau de sunetul amplificat al unui deget adâncit în moliciunea smântânoasă a cremei de zi. În Within Walls, Tania S. Fereira şi Goncalo Robalo jonglează cu limitele senzaţiilor umane, prelungindu-le dincolo de pragul care le face sesizabile. Fără ajutorul regizorului nu ai distinge simfoniile avangardiste ale obiectelor ce însufleţesc spaţiul unei case. Acestea prind viaţă, dar este vorba despre o viaţă independentă de a oamenilor care le-au cumpărat şi le-au stabilit un loc fix în lumea vie. Fundalurile devin sfidătoare şi chiar gălăgioase, iar obiectele decorative pot exista fără privirea unui posesor, într-o complicitate vizual-auditivă demnă de artiştii japonezi, că doar ei au mania detaliilor fetişizate.

Apocalipsa vine într-o după-amiază din Barcelona toropită de arşiţă. Plaja e pustie, clădirile de birouri s-au golit, casele de pe dealuri sunt părăsite, iar lângă Sagrada Familia nici un picior de turist. Atunci, o locuitoare îşi ia camera de filmat şi începe să imortalizeze oraşul căzut într-o tăcere delirantă sub lumina dogoritoare. Siesta regizorilor Hugo Furtado şi David Krems este un colaj de imagini având fie claritatea unui jurnal video, fie artificialul asumat al unei vederi turistice. Vocea care îţi descrie o Barcelona pustie ar putea fi însăşi memoria oraşului ce-şi arată cel mai bine formele spectaculoase abia când este depopulat, aşa cum relieful de pe fundul oceanului devine impresionant numai când ai în faţă o hartă golită de albastrul apei.