Filme

Gustav Deutsch a îndeplinit fantezia multor cinefili pasionaţi de pictură când a regizat Shirley: Visions Of Reality. A pus cap la cap mai multe compoziţii emblematice ale pictorului Edward Hopper pentru a reda jurnalul afectiv al unei americance, din anii 40 până la mijlocul anilor ’60. Rezultatul? O experienţă hipnotică oferită de o  succesiune de picturi minimaliste, alese pentru a-ţi limpezi retina.

Regizorul austriac a vrut să-i ofere personajului său feminin posibilitatea de a recompune o realitate postbelică după propriile-i viziuni artistice şi politice asupra vieţii. Filmul este de fapt întâlnirea dintre percepţia individuală a evenimentelor cotidiene şi realitatea oficială prezentată la ştiri, din ce în ce mai impersonală. Această realitate este reprodusă de Gustav Deutsch sub forma unui buletin informativ citit de vocea autoritară, fără inflexiuni, a prezentatorului anonim, când radioul era un rege în America. Urmărind impresiile protagonistei, spectatorul îşi poate imagina un dialog între pictorul Edward Hopper şi un Marcel Proust la feminin, care derulează propria realitate cu încetinitorul.

Pelicula poate fi considerată şi o critică subtilă a modului în care viaţa şi credinţele unui om sunt fabricate de curentul social reprezentativ pentru o anumită epocă. Personajul feminin ar vrea să-i reziste acestei realităţi colective politizate, opunându-se prin construcţia unei identităţi personale. Nu vrea să capituleze ideologic în faţa crizelor internaţionale, a ştirilor ameninţătoare despre Cuba sau a greutăţilor abătute asupra teatrelor în perioada recesiunii. Vrea să decidă asupra veridicităţii unor informaţii pe care alţii le iau de-a gata când vine vorba de istoria contemporană şi noul statut al femeii în societate (prinde şi anii ’60, ai marii emancipări).     

Shirley: Visions Of Reality este compus dintr-o serie de picturi ce-au fost reproduse prin decorurile retro. Statice la început, sunt apoi însufleţite de mişcările protagonistei. Ea se aşează mereu în colţul inundat de lumină al camerei-tablou, adoptând mişcările visătoarei meditative. Se uită lung pe fereastra de unde vine zgomotul sălbatic al unei metropole şi începe să-şi deruleze amintirile şi concepţiile despre umanitate. O singură zi (28 august) revine obsesiv în fiecare tablou reprezentând câte un an din viaţa personajului feminin aflat la intersecţia istoriei cu autobiografia.

Monologul protagonistei care imită postura femeilor din picturile lui Edward Hopper sunt precedate în fiecare scenă de vocea masculină fermă, care prezintă un buletin de ştiri la radio. Al Doilea Război Mondial, tensiunile dintre Statele Unite şi Cuba, întâlnirile lui Tito, marşul pentru drepturile omului şi discursul lui Martin Luther King pe muzica lui Joan Baez sunt întâmpinate de monologurile personajului feminin referitoare la criza existenţială a unui artist din perioada recesiunii sau la plictisul cotidian. Deşi traversează deceniile tensionate, care au dus la schimbarea stilului de viaţă al femeilor din lumea occidentală, personajul interpretat de actriţa Stephanie Cumming îţi lasă impresia că trăieşte desprinsă de lume. Nu vrea să preia un rol impus de societate şi devine un observator detaşat, care priveşte marile schimbări de la fereastră, deşi gândurile îi sunt mai lucide ca niciodată.

Angoasele omului contemporan sunt redate în culori puternice. Temerile protagonistei se proiectează asupra unui decor inundat de cromatica dominantă a pictorului Edward Hopper, formată din verde, galben şi rosu. Shirley: Visions Of Reality este un colaj nostalgic de instantenee legate de memorie, alegerile diferite şi asumate, relaţiile de cuplu, visurile artistice şi curgerea timpului între graniţele personale şi ritmul impus de modificările sociale.

Gustav Deutsch a optat pentru suprimarea mişcării. Nu te aştepta la intrigă sau răsturnări de situaţie. Majoritatea scenelor amintesc de un spectacol teatral de tipul one-woman show, deşi protagonista abia dacă se întoarce spre tine, preferând să-şi expună fiecare gând printr-o voce venită din spatele camerei. Jocul actriţei se bazează pe aşezarea corecta în spatiul tabloului reprodus, aproape mereu din profil, uitându-se, spre sursa de lumină. Joacă mai mult din ochi şi din priviri, captivându-te prin francheţea remarcilor despre omul surprins de istorie.

Shirley: Visions Of Realityrămâne un manifest vizual împotriva topirii propriei conştiinte într-o memorie colectivă din ce în ce mai uniformiza(n)tă. Filmul regizat de Gustav Deutsch a închis ediţia din 2013 a Bucharest International Experimental Film Festival. 

La Bucharest International Experimental Film Festival e nevoie să vii cu mintea deschisă şi să accepţi provocări vizuale şi auditive. Nici la ediţia 2013, BIEFF nu ne-a îngăduit să rămânem în zona noastră de comfort, expresiile faciale provocate de cele 5 filmuleţe participante la Competiţia Internaţională de Scurtmetraj Experimental din seara de joi variind de la nedumerire şi epatare la zâmbete şi chicoteli.

Seria de 5 scurtmetraje a fost deschisă de 37º4 S de regizorul Adriano Valerio care a fost premiat cu Menţiunea Specială a Juriului la Cannes 2013. Filmul este prezentat simplist de vocea unuia dintre cei 270 de locuitori ai unei insule din Oceanul Atlantic. Aşa facem cunoştinţă cu Nick, un simpatic adolescent. Filmul îl prezintă ori în compania prietenei lui, Anne, ori singur mergând pe unicul drum al insulei, gândindu-se la plecarea lui Anne. Fiind o insulă atât de mică, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, aşa că pentru Nick şi Anne insula reprezintă familia lor, dar şi singura lor lume. Universul lui Nick îşi pierde din claritate când Anne decide să plece la Londra pentru 2 ani la internat. Pentru prima dată în viaţa sa, Nick este pus faţă în faţă cu o deviere de la cursul anost, dar atât de familiar, al insulei şi nu ştie ce să facă. Deşi este invitat să meargă cu ea, Nick preferă să rămână în urmă, alături de insulă. Evenimentul este prezentat pe un ton calm, care încearcă să găsească o rezolvare la răsturnarea de situaţie şi să îşi regăsească ordinea de odinioară. Râsetele publicului sunt câştigate cu uşurinţă de raţionamentele cu grijă făcute de Nick, dar totoată naive şi inocente. O scenă în care Nick şi Anne dansează fără griji într-o piscină goală pe ritmul libertăţii lor autentifică relaţia lor ca una puternică. Bunicul lui Nick îşi linişteşte nepotul asigurându-l că toţi se întorc pe insulă. Nick ne părăseşte lăsându-ne cu gândul că totul va fi în regulă.

Brusc suntem introduşi într-un univers organic. Predomină o linişte sedativă, în fundal auzindu-se cum organul uman pulsează ritmic şi hipnotizant. Până când această armonie viscerală este întreruptă de pătrunderea unui ac prin penetrarea membranei ce pare că studiază organul. Apoi totul începe să ia forme hidoase şi anormale în efortul a două cleme de a pătrunde cu totul în camera organului. Şi astfel începe să se deruleze mesajul celui de al doilea scurtmetraj. Cum BIEFF doreşte şi promovarea filmelor educaţionale, a fost ales şi scurtmetrajul Da Vinci, de Zuri Ancarani, care îmbină ştiinţa cu arta vizuală. Camera  de filmat este suptă apoi ca într-o gaură de vierme din universul organic şi apare într-o sală chirurgicală. Dar această sală chirurgicală este una specială. Nu se aud cerinţele chirurgilor către asistente cu privire la ustensile. Şi aici este linişte, iar doctorii se uită la un ecran pe când pacientul este lăsat în grija unui păianjen din metal care îl şi operează. Chirurgii schimbă din când în când ustensilele maşinii pentru ca aceasta să performeze tăieturi de precizie milimetrică în zone total inaccesibile până atunci pentru chirurgi. În ultima parte a filmului este prezentată o coregrafie graţioasă a mai multor asemenea aparate şi vedem şi chirurgul care manevrează maşinăria dintr-o altă cameră decât sala de operaţie. Totul este filmat într-o manieră suprarealistă iar muzica intervine pe alocuri pentru a da amploare evenimentului revoluţionar din lumea medicinii.

Al treilea film al serii a fost Forst de regizorul Ulu Braun. Scurtmetrajul foloseşte concepte psihedelice având ca decor principal pădurea. O serie de personaje rupte din lumea oniricului umplu cadrul prin efecte de suprapunere a două imagini una peste alta. O temă principală este ocupată de alergare, atât a atleţilor pe pistele de alergat în mijlocul pădurii cât şi a animalelor ce traversează fulgerător strada pentru a ajunge în pădure. Tot în natură apar şi ştirile de la ora 5, majorete ce dansează pe un pod, papagal fosforescent pe fundalul unui cer însângerat. Paleta de culori fluctuează între verdele crud al pădurii şi roşul nenatural care parcă vine dintr-un delir. Toate acestea culminează cu o scenă în mijlocul naturii care îi are ca spectatori pe parlamentari ce ovaţionează la o fetiţă care doarme.

Următorul scurtmetraj se petrece într-un râu din Africa şi are ca titlu River Rites. Regizorul Ben Russel surprinde efervescenţa băştinaşilor care se bucură de încă o zi de libertate. Băieţii petrec fiecare clipă într-o nesfârşită petrecere. Fac tumbe în apă, sar, se împroaşcă unul pe altul, înoată, se scufundă, dansează cu tot corpul, râd, toate acestea traversând râul dintr-o parte într-alta.  Pescarii şi femeile care spală rufe sau cratiţe în apa râului nu se pot abţine de la a zâmbi, iar fetele care le ajută sunt furate de euforia băieţilor şi se strecoară şi ele pentru puţin timp în joaca lor. Tot acest haos dansant şi captivant este intensificat prin faptul că totul se întâmplă backwards ceea ce creează mişcări neobişnuite.

Ultimul film pătrunde în traumele psihologice provocate de război, soldate prin moarte şi doliu. Modul ales de regizorul Omer Fast de a tramsite publicului un mesaj atât de delicat a fost unul suprarealist. Scurmetrajul numit Continuity începe cu atmosfera tensionantă între un el şi o ea aflaţi într-o casă modernă. Între ei se află un tort, dar nu există niciun alt semn care să demascheze un eveniment fericit. Doar când ajung în maşină încep să afişeze zâmbete şi să îşi vorbească. La gară îi aşteaptă fiul întors din război. Urmează îmbrăţişări lungi şi afectuoase şi foarte puţine cuvinte. Ceea ce se petrece apoi acasă ar fi mai bine schiţat dacă ne gândim la un album de familie cu o copertă ce arată familia perfectă. Însă odată ce coperta este dată la o parte, vedem poze cu aceeaşi familie, însă în ipostaze ciudate, chiar sexuale.

Lucrurile devin şi mai ciudate când a doua zi acelaşi cuplu ia de la gară un alt Daniel, pe care îl tratează ca pe fiul lor. Din acest punct, nu mai există cale de întoarcere, anormalul devenind piesa principală a peliculei. Sexualitatea dintre aşa zisul fiu şi mamă sau dintre fiu şi tată este şi mai accentuată. Irealul dă frâu liber halucinaţiilor şi alungă normalitatea.

Intensitatea durerii provocate de moartea fiului lor în război îi împiedică pe cei doi să admită crudul adevăr. Astfel, zilnic pun în scenă acelaşi eveniment, sosirea fiului lor acasă, diferenţiându-se de la o zi la alta printr-un alt băiat în rolul fiului lor  şi prin abordarea diferită a aceloraşi situaţii. Nu contează dacă toate astea se întâmplă în imaginaţia lor sau au ajuns să plătească băieţi pentru a se pune pentru o zi în pielea lui Daniel. Durerea şi anormalităţile provocate de aceasta sunt prea mari pentru a le mai găsi o scuză.

Scena finală se petrece în a patra zi când cei doi sunt în maşină în drum spre gară. Însă dinspre gară apare o cămilă. Ea se dă jos din maşină în ciuda rugăminţilor lui de a rămâne la planul iniţial şi urmăreşte cămila în pădure. Cămila dispare, însă cei doi se trezesc la buza unei prăpastii. Pe fundul prăpastiei se derulează un episod de război. Tineri soldaţi zac sfârtecaţi în timp ce un arab le smulge din mâini mitralierele.

Fanilor care au plecat dezamăgiți de lipsa de acțiune si numărul redus de orci omorâți în The Hobbit: An Unexpected Jouney, am un singur lucru să le spun: Fiți pe pace! Oamenilor  mari de la Hollywood chiar le pasă! Dacă primul film al trilogiei folosea secvențe narative și de dialog lungi pentru a-și reacomoda spectatorii cu universul Middle Earth, pentru The Hobbit: The Desolation of Smaug trebuie să ai rucsacul deja pregătit și bocancii în picioare pentru că timp de 3 ore Peter Jackson și actorii săi galopează într-un ritm frenetic sărind dintr-o secvență de acțiune în alta, rareori dându-ți ocazia să tragi aer în piept.

A doua parte a trilogiei The Hobbit este o poveste greu de parcurs. Cu peste 12 actori principali și cel puțin 3 fire narative diferite, mai mult sau mai puțin legate între ele, de la The Desolation of Smaug cei mai satisfăcuți vor ieși fanii dedicați ai trilogiei Lord of the Rings pentru că o mare parte din film este dedicată referințelor și aluziilor poveștii ce a început această întreagă nebunie.  

Potențialilor neavizați le este oferită doar o scenă, cea de început, care a fost mai mult ca sigur scoasă de pe lista de impuse ale casei de producție, fiind salvată însă de cameo-ul regizorului Peter Jackson, o apariție parcă adusă direct via Looney Tunes.

Odată depășită, ești aruncat direct în povestea lui Bilbo (Martin Freeman), aflat acum în posesia inelului ce îi servește pe post de salvator dar și călău, ce se vede nevoit să își salveze prietenii gnomi, în frunte cu Thorin (Richard Armitage), din încurcăturile în care doar ei, cu încăpățânarea specifică acestor bizoni umanoizi, se puteau băga.

În cursa lor contracronometru spre muntele Erebor, căminul ancestral al gnomilor, gașca trebuie să se confrunte cu un stup de păianjeni imenși, un regat de elfi neiertători, un oraș pustiit de foamete și condus de un stăpân lacom și grobian (un cameo senzațional realizat de Steven Fry) precum și cu nelipsita haită de orci care ating un nou nivel de ineficiență, fiind incapabili să răpună măcar una dintre cele 13 ținte pe care le au. Asta neluând în calcul faptul că odată ajunși la muntele ce străjuiește întregul Pământ de Mijloc, vor trebui să se confrunte cu un dragon ce, din auzite, nu pare a fi cea mai generoasă gazdă din lume.

Gandalf (Ian McKellen), în stilul caracteristic, dispare în primele minute ale filmului, fiind transportat în propria misiune ce îl duce la bine cunoscutul Dol Guldur de unde apar semnalele răspândirii unor forțe ale răului ce îl înfricoșează chiar și pe bătrânul vrăjitor.

Acestor două povești principale li se adaugă și un triunghi amoros format din Legolas (Orlando Bloom), transformat aici într-o mașină, ispititoare ce-i drept, de masacrat orci, noua venită Tauriel (Evangeline Lilly), singura prezență feminină din film ce amintește prin construcție de Katniss Everdeen din The Hunger Games și gnomul Kili (Aidan Turner), ce compensează avantajul fizic al rivalului său prin discursul poetic care o vrăjește pe frumoasa elfină (?).

Cea mai mare problemă a filmului este faptul că Peter Jackson nu poate spune mai multe povești în paralel și rezultatul este că pe măsură ce urgența misiunii eroilor crește, povestea devine din ce în ce mai întortocheată și mai greu de urmărit, multe personaje fiind uitate doar pentru a fi readuse în poveste când ți-o dorești mai puțin. În plus, The Desolation of Smaug renunță aproape complet la umorul ce a dominat prima parte a trilogiei și acest lucru se simte mai ales când vine vorba de eroul principal, Bilbo, care lăsat fără stilul sarcastic pe care Martin Freeman l-a adus la nivel de artă, pare de-a dreptul descărnat și se bazează cam mult pe inocența ghidușă specifică rasei hobbiților.

În schimb, este de notat evoluția personajului lui Thorin pe care Richard Armitage îl duce pe noi culmi, modelându-l într-un erou din ce în ce mai aspru și obsedat de recuperarea regatului asupra căruia simte că are un drept suprem dar și de răzbunarea ce pare să îl conducă spre căi din ce în ce mai întunecate și iraționale.

Dar filmul nu ar fi nimic fără cel al cărui nume se află în titlu și este aici unde Peter Jackson împreună cu Benedict Cumberbatch, ce îi oferă fiorosului dragon vocea impozantă și mișcările impunătoare, dă lovitura. Smaug, dragonul cu piele impenetrabilă, ego supradimensional si o lăcomie fără limite este o prezență terifiantă și totodată familiară, al cărui trup colosal se plimbă prin încăperile Ereborului ca o fantomă, apărându-și comoara ce îi satisface dorința de putere dar care , în mod ironic, îl ține prizonier.

The Hobbit: The Desolation of Smaug nu este un film perfect din multe privințe însă lucrurile la care se pricepe, le face mai bine decât orice alt blockbuster de la ora actuală și asta pentru că, în ciuda utilizării 3D-ului și a celei mai noi tehnologi vizuale, este la bază o poveste tradițională și romantică în care eroii, cu toate defectele lor, merită să câștige. Așa că dacă vrei ca timp de 3 ore să te rupi de lumea cotidiană pentru a te pierde într-o lume fantastică în care acțiunea, călătoriile inițiatice și luptele între bine și rău sunt la tot pasul, atunci trebuie să faci o călătorie în Middle Earth cât de curând.

După articolul dedicat filmelor despre și cu Paris, a urmat natural articolul pentru Roma, orașul atâtor fântâni, palate, muzee, orașul Colosseum-ului, al artei renascentiste dar și al mâncării bune și al multor filme speciale produse aici. Roma a avut un noroc nebun datorită unui regizor care s-a format și a creat aici. Așa cum Woody Allen e legat prin mii de fire de New York, la fel și Federico Fellini este de Roma. Deși nu s-a născut la Roma și a vizitat orașul pentru prima dată când avea 13 ani.

Roma

Pentru că am început cu Fellini și dragostea lui pentru italieni și pentru Roma, începem și lista noastră de recomandări cu un film semnat de Fellini. Este un film fără neapărat un fir narativ, închegându-se mai mult ca un eseu despre Roma cu referințe biografice la copilăria, adolescența și tinerețea lui Fellini: cum învăța la școală despre monumentele orașului, cum s-a mutat la Roma pentru a studia și a luat contact direct cu locuitorii Romei, plus prima lui vizită la un bordel. Pentru cei mai mulți dintre noi Roma este cea a lui Fellini, cea pe care am văzut-o și experimentat-o prin filmele lui, înainte să fi ajuns, dacă am reușit să ajungem între timp, la Roma. Ca în toate filmele lui, Roma este fie cea a locuitorilor zgomotoși, care mănâncă paste în stradă și vorbesc cu toată lumea practic în cor, cu bărbați care se cred feți-frumoși îmbracați în maiouri, în timp ce femeile sunt cele care muncesc din greu să crească copiii. Fie este Roma modernă, în care se construiește de zor, în care industria dezrădăcinează vechiul fel de a fi al locuitorilor.

The belly of an architect

Regizorul britanic Peter Greenaway nu putea rămâne rece la farmecul decadent al Romei, mai ales prin prisma marii lui iubiri pentru artă. Prin urmare Greenaway a realizat un întreg film care se concentrează asupra arhitecturii și artei Romei. Dacă imaginea Romei oferită de Fellini este una vie, unde oamenii animează orice colț al orașului, în filmul lui Greenaway – despre un arhitect american care vine la Roma pentru organizarea unei expoziții – monumentele și statuile Romei strivesc prin amploare și frumusețe orice persoană aflată în cadru. În plus, Greenaway reface prin scenele filmului multe opere de artă italiene faimoase, în timp ce personajul principal construiește un paralelism între el și împăratul roman Augustus. Așa cum Augustus a fost otrăvit de soție, americanul Kracklite consideră că soția complotează să îl otrăvească. 

Habemus Papam

Habemus Papam e un film italienesc din 2011, o rescriere contrafactuală a istoriei în stilul Inglourious Basterds: cum ar fi dacă persoana aleasă drept viitor Papă refuză să își asume acest rol? Filmul descrie delicat și cu mult umor organizarea conclavului de cardinali pentru alegerea noului Pontif, după dispariția ultimului papă. Imediat după vot și după acceptarea rolului, cardinalul Melville începe să aibă dubii legate de capacitatea lui de a se ridica la înălțimea sarcinii. În timp ce Melville încearcă psihoterapie și își analizează viața, cardinalii, care nu au voie să comunice cu exteriorul până la anunțul oficial al numelui noului papa, joacă într-un campionat de volei organizat ad-hoc la Vatican. 

To Rome with Love

Știm, marea dragoste a lui Woody Allen în materie de orașe este New Yorkul, dar și Roma are un loc special în inima lui Allen. Asta nu doar pentru că este un oraș al artei și al istoriei, ci mai ales prin marea admirație a lui Woody Allen pentru regizorii italieni: Vittorio de Sica, Roberto Rossellini, Michelangelo Antonioni dar mai ales Federico Fellini. Așa că, după filme realizate la Londra, Barcelona și Paris, a venit și rândul Romei. Poate însă intimidat de idolii lui în  regie, filmul nu se ridică la înălțimea orașului și nici măcar a dragostei lui Allen pentru Fellini, a cărui influență se simte în toate filmele realizate de el.

Roman Holiday

Filmul de debut al lui Audrey Hepburn, Roman Holiday este perfect de văzut atunci când îți este dor de vacanță, vacanță la Roma sau aiurea, sau vrei să vezi o comedie romantică bună. Audrey interpretează rolul unei prințese care evadează din îndatoririle stricte ale rangului pentru a experimenta plăcerile de turist în frumoasa Romă, alături de un jurnalist american, interpretat de Gregory Peck. Audrey este liberă pentru câteva zile să mănânce înghețată și să se plimbe pe străzile Romei, să se tundă la colț de stradă și să piardă vremea în alte câteva moduri delicioase și plăcute, dar interzise statutului de prințesă.

L'ecclise

Eclipsa face parte din trilogia italiană a lui Antonioni despre contradicțiile vieții moderne. Dacă în mai toate filmele în care Roma este un personaj important orașul este mai ales romantic, impunător, frumos sau caracterizat de un alt adjectiv pozitiv, la Antonioni Roma este în construcție. Este Roma începutului anilor 60, în care economia și bursa merg din bine în mai bine și în care peisajele urbane se schimbă de la o zi la alta. Dar tocmai din cauza noului ritm, oamenii se alienează și nu mai știu ce vor. Vittoria (Monica Vitti), o tânără foarte frumoasă și sensibilă, se desparte de iubitul ei. Peste puțin timp, începe o relație cu un tânăr broker (Alain Delon) de pe bursa italiană, dominat de ideea câștigurilor materiale. În ciuda atracției dintre cei doi, relația filmată dintr-un unghi foarte meditativ și eliptic se termină fără prea multe explicații…

La dolce vita

La dolce vita nu putea lipsi din această listă. Prea multe scene intrate deja în memoria cinefililor și a culturii pop fac parte din La dolce vita. Probabil cea mai cunoscută dintre acestea e scena din fântâna di Trevi, în care voluptoasa Anita Eckberg dansează și se îmbăiază în toată splendoarea, în timp ce Marcello Mastroianni este total fermecat de mișcările și formele ei și se întreabă retoric cine e această frumoasă actriță, dincolo de suprafața încântătoare. La dolce vita este o petrecere continuă, jurnalistul Marcollo trăind din aventură în aventură și din petrecere în petrecere. Dar, în același timp, nu reușește să depășească un gol de sens. Semn că la dolce vita nu e chiar dulce, iar viața de animal urban e la fel de meschină ca oriunde altundeva, chiar și în frumoasa și decadenta Roma. 

Le mepris (Contempt)

Filmul lui Godard, Disprețul, nu e neapărat gândit pentru Roma, dar acțiunea se întâmplă la Roma, fiind un film în film. Michel Piccoli și Brigitte Bardot sunt căsătoriți. El este scenarist și lucrează la un film ce este realizat la faimoasele studiouri de film Cinecitta de la Roma. Le mepris este de fapt concentrat asupra înstrăinării treptate dintre cei doi soți, la fel ca și The Belly of an architect, dar vilele somptuoase, Colloseum-ul și lumina care nu mai e nicăieri ca la Roma dau filmului un quelque chose special. Iar străduțele de la Cinecitta au o încărcătură la fel de specială, știind că acolo au fost filmate atâtea scene din filme devenite clasice.

Ladri di biciclette

Bicycle Thieves este un film despre o altă Romă, nu cea strălucitoare și decadentă, ci cea a muncitorilor care cu greu își câștigă traiul de la o zi la alta în Roma după cel De-Al Doilea Război Mondial, în 1948. Este o Romă săracă, în care oamenii își amanetează cearceafurile pentru o bicicletă și în care aceeași bicicletă poate face diferența între a avea ce pune pe masă seara sau nu. Filmul lui Vittorio de Sica este o capodoperă a neorealismului italian, a fost filmat cu o echipă de actori amatori și fără un strop de melodramatism.

The portrait of a lady

Realizat după un roman al lui Henry James, filmul cu Nicole Kidman în rol principal are parțial acțiunea desfășurată la Roma, acolo unde doi proaspăt căsătoriți se mută după o scurtă idilă la Florența. Ea este tânăra americancă Isabel – o Nicole Kidman de o delicatețe, fragilitate și frumusețe ca în niciun alt film al ei – iar el este Osmond (John Malkovich). Osmond o manipulează pe tânără Isabel să creadă că o iubește, deși urmărește doar averea ei. Independentă financiar și inteligentă, Isabel nu judecă corect multe din întâmplările pe care le trăiește, dar hotărăște să își asume alegerea greșită până la autodistrugere. The Portrait of a Lady are cu siguranță ceva în plus pe lângă jocul actorilor și observația psihologică fină a lui Henry James, un plus adus de interioarele caselor italiene, ca și de străzile și monumentele pe care personajele le vizitează.  Dacă ai nevoie de argumente în plus pentru a-i da o șansă, în film joacă și Christian Bale și Viggo Mortensen.

Triunghiul conjugal este inepuizabil pentru construirea unei poveşti. Captează, intrigă şi, uneori, scandalizează, cu o singură condiţie: să ofere o nouă turnură conflictului dintre soţie şi amantă, vechi de când lumea şi pământul. Filmul regizorului croat Zrinko Ogresta nu rămâne în memorie prin confruntări spectaculoase, ci prin trăirile bulversante resimţite de spectator, iar coloana sonoră le dă fiori şi celor amuzaţi de incapacitatea personajelor de-a ieşi din spirala adicţiei faţă de relaţiile toxice.

Nikola este un arhitect recunoscut, cu familie bună de tras în poze, dar şi cu amantă inteligentă şi înţelegătoare, devenită parteneră de afaceri şi colegă de birou. Îşi cară după el femeia legală pentru a se poza la decernarea unui premiu câştigat împreună cu amanta, dar consoarta ştie ce hram poartă, că doar de şase ani el tot amână plecatul de acasă de dragul copiilor. În tabăra cealaltă, iubita clandestină este departe de-a fi varianta mai puţin cicălitoare şi mult mai parşivă a feminităţii. Suferă de parc-ar fi luat-o şi pe ea cu acte şi reacţionează precum un dependent de heroină care plânge după doza aruncată în WC, minţindu-se că s-a vindecat.

Între cele două talere ale fericirii, personajul masculin se victimizează, dar nici gând să renunţe la vreunul. Pe tot parcursul filmului ţi se va părea egoistul antipatic, sigur pe sine, dar mai ales pe incapacitatea femeilor de-a trăi fără el. Nu-i pasă că a fost prins, totul i se cuvine şi totul poate fi manevrat după bunul plac. Nici plăcile de faianţă comandate pentru noua casă proiectată nu-i stau la dispoziţie aşa cum o fac aceste două femei.

Minimalist şi centrat mai mult pe trăirile afective decât pe un conflict presărat cu dialoguri pline de reflecţii legate de natura umană, Behind The Glass nu redă neapărat triunghiul amoros, cât sevrajul instalat tocmai când unul sau altul dintre personaje vrea să renunţe la dependenţa emoţională.

Urmărind pelicula considerată un succes al cinematografiei croate, ai două reacţii. Fie vei fi dezamăgit de simplitate, fie vei fi urmărit de stările afective trezite de final. Un singur lucru e clar. Dacă ai venit s-o înfierezi pe amantă sau să te amuzi pe seama nevestei păcălite, vei rămâne cu o mare frustrare. Nu poţi să le mai delimitezi la un moment dat.

Behind The Glass a făcut parte din seria filmelor selectate pentru Zilele Filmului Croat, ediţia 2013.