Filme

Dacă în ultimii doi-trei ani actori trecuți de a doua tinerețe au apărut în roluri consistente, care s-au lăsat cu premii și nominalizări la Oscar, 2013 marchează apogeul unei alte tendințe: roluri demne pentru actorii de culoare. The Butler este probabil cel mai bun exemplu, tipicul vehicul hollywoodian de Oscar, dar cu ceva în plus.

Filmul lui Lee Daniels (Precious), surprinzător de cuminte după sordidul The Paperboy, alege povestea majordomului Eugene Allen, un fir istoric uitat în mijlocul luptelor violente pentru recunoașterea drepturilor omului: majordomul de culoare care sparge barierele rasiale dovedindu-se onest și capabil în meseria lui. Scenariul lui Danny Strong, întoarce pe dos povestea lui Allen, transformat în Cecil Gaines (Forest Withaker), oferindu-i luciul unui serial de pe AMC. În definitiv, Danny Strong este în echipa de scenariști a serialului Mad Men. 

Dialogul măcinat de clișee și narativa de tip Forrest Gump funcționează împotriva unui film în teorie extrem de bun și în practică destul de bun încât să i se ierte micile scăpări. The Butler strălucește (cum de altfel îi stă bine unui film despre segregație) la nivelul distribuției. Vorbeam la începutul articolului de roluri demne. Oricât de ciudat ar părea, Forest Withaker este, în rolul majordomului „invizibil”, demn. Schimbă cu ușurință măștile tipice negrului de casă: dur în cercul de prieteni, serviabil în fața albilor, se dedică sarcinii ingrate de a fi Forest, dar de a-l interpreta pe Forrest (Gump) și iese victorios dintr-un scenariu adesea rizibil.

Deși adevăratul conflict este cel dintre Cecil și fiul său activist Louis (David Oyelowo), personajul care i se opune majordomului este soția lui. În interpretare Oprah Winfrey (dovedind că nu este doar o altă vedetă care se joacă de-a actrița), Gloria Gaines umple ecranul și reușește să câștige publicul dincolo de alcoolism sau adulter. Galeria personajelor este întregită (în stil Julian Fellowes în Gosford Park) de Cuba Gooding Jr., Lenny Kravitz și Mariah Carey. Și abia am parcurs the help. Fiecare dintre acești actori pare să își joace rolul vieții, dar cu reținere. 

În această „reținere” se arată fisura filmului lui Daniels, o fisura pe care, de altfel, nu avea cum s-o evite. Într-un an în care Steve McQueen (Hunger, Shame) reușește numai prin trailerul la 12 Years A Slave (filmul nu a fost lansat încă) să surprindă, iar Fruitvale Station readuce în prim-plan problemele rasiale ale secolului al XXI-lea, încercarea lui Cecil Gaines de a obține condiții de plată egale în mijlocul Casei Albe pare lipsită de substanță. Ce film va rămâne mai ușor în memoria publicului, The Butler sau Mandela: Long Walk To Freedom? 

Poți să privești The Butler ca pe un pop quiz: Câți actori sacri ai Hollywood – ului recunoști per minut: Robin Williams, Jane Fonda, Vanessa Redgrave… Și, totuși, Cecil (sau Eugene sau Forest) merită o altă perspectivă. Erou este acela care știe să reziste cu un minut mai mult. Indiferent de situație.

Irene e o tânără plină de viață, cu un tată care ține la ea și pe care vrea să-l protejeze, cu un iubit idealist, cu vecini săritori. Miele face parte dintr-o rețea care ajută bolnavii în stare terminală să-și scurteze suferința, prin metode care nu lasă urme. Irene și Miele sunt una și aceeași. Când află despre unul din clienții ei că e sănătos tun, cuprinsă de remușcări, scopul ei devine să-l facă pe bătrânul Carlo (Carlo Cecchi) să se răzgândească. Într-un fel, e ca drama traficantului după ce i-a vândut cocaină unui tânăr care mai are o săptămână până să împlinească 18 ani: nu convinge cine știe ce (rezervele morale și otrava de câine nu prea fac casă bună), dar e o premisă totuși generoasă. În orice caz, suficient de generoasă încât să nu fie nevoie de tot felul de înflorituri, cum ar fi simptomele îngrijorătoare ale lui Miele (Jasmine Trinca), idila întotdeauna incipientă cu Carlo, vizita inopinată a poliției sau flashback-urile cu mamă în omăt.

Durerile în piept și sângele care țâșnește pe nas sunt simptome ale unei boli despre care nu mai apucăm să aflăm nimic. Ne așteptăm ca protagonista să ajungă să aibă nevoie de servicii pre-funerare precum ea însăși oferă, dar așteptările noastre sunt înșelate. Ne așteptăm ca, într-un târziu, diferența mare de vârstă dintre Carlo și Irene să nu mai conteze și moartea pe care primul și-o dorește să fie înlocuită de un stimulent la fel de puternic (sau în orice caz mai gratificant). Din nou, așteptările ne sunt înșelate. Într-o zi, pe Irene o anunță un vecin că a întrebat poliția de ea, și deja vedem cu ochii minții un final în care eroina ajunge la zdup, dar măcar are conștiința împăcată că a făcut ceea ce trebuie. Iarăși ne aflăm în eroare. Amintirile lui Irene în care mama ei e fericită nevoie mare pe pârtia de schi m-au făcut să mă gândesc că, după ce actrița Valeria Golino s-a gândit întâia oară că i-ar sta mai bine în postura de scenaristă și regizoare, primul ei gest a fost să pună mâna pe o carte de Syd Field. Ce le recomandă autorul de manuale de scenaristică începătorilor din întreaga lume? Nu contează ce fel de film vrei să faci și ce idee îți circulă în cutia craniană, protagonistul tău trebuie musai să fi trecut printr-un eveniment traumatizant în tinerețe. Mai precis, între 8 și 18 ani. Chestia asta are și o denumire, se cheamă The Circle of Being, și pe Golino trebuie că a impresionat-o tare mult. Așa că, la intervale regulate, Irene se gândește la mama ei, iar noi ar trebui să ne gândim că de aia le face pacienților de petrecanie, că e miloasă și a văzut cât de tare s-a chinuit maică-sa.

Neconvențional ca temă, filmul e extrem de convențional în modul în care o tratează. Perspectivei morții i se opun imagini cu Irene care face sex, Irene într-un lan de grâu, mângâind spicele, Irene pe bicicletă. Cumva, se presupune că pedalatul (cu variantele alergat foarte repede, respectiv condus cu viteză nebunească) ar trebui să exorcizeze demoni. Golino bifează clișeul, utilizându-l însă imperfect: da, Irene gonește pe bicicletă, dar cum se face că nu plouă?

Nu plouă în Miele, dar plouă în The Broken Circle Breakdown. Și ce moment mai bun pentru o ploaie bună decât o înmormântare? Se știe doar că apa înnobilează suferința, indiferent de natura ei. Candidatul de acest an din partea Belgiei la Oscaruri folosește anagrama ca principal procedeu de ordonare temporală. Elise (Veerle Baetens) și Didier (Johan Heldenbergh) trec prin îndrăgostire, sarcină, nuntă, moartea copilului și tot ce urmează după într-o ordine oarecum aleatorie (midpoint-ul e la mijloc, iar finalul, surprinzător, e chiar la final).

Cum va fi decurs pitch-ul de vânzare al scenariului? Probabil cam așa: avem o familie în care el și ea au o fermă și sunt cântăreți de country. În familia asta ar avea loc o tragedie, mai exact fetița celor doi se îmbolnăvește și moare. Și știți care e șpilul?  Cei doi cowboy locuiesc nu în Texas, ci în nicăieri altundeva decât Belgia noastră! Partea bună e ca a mers, adică filmul chiar a fost făcut. Partea proastă e că, de fapt, nu e unul, ci sunt două filme, și niciunul din ele nu convinge.

Revelația competiției din acest an este The Selfish Giant, debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Clio Barnard. Închipuiți-vă că filmul n-ar fi al ei, ci al lui Ken Loach, cel dinainte de Looking for Eric și The Angels’Share. Închipuiți-vă că venerabilul cineast ar merge în legea lui pe stradă, într-o zi în care ar fi mai preocupat decât de obicei de soarta dezmoșteniților sorții. Închipuiți-vă că s-ar împiedica și ar cădea (ok, știu că nu e din cale afară de veridic, dar hai să facem exercițiul ăsta) într-o cisternă cu energizant și ar trebui să-l bea pe tot într-o suflare. După s-ar apuca să facă un film. Ei bine, cam așa arată The Selfish Giant, o dramă socială care face exact ceea ce trebuie: agresează.

The Hunger Games: Catching Fire începe la aproape un an după terminarea jocurilor din care Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence)  si Peeta Mellark (Josh Hutcherson) au ieșit câștigători, sfidând pentru prima oară Capitolul prin refuzul lor de a se omorî unul pe celălalt. Sub pretextul unei povești de dragoste ce a capturat imaginația întregii populații a Panem-ului, cei doi trebuie să facă un tur al învingătorilor în care infinitul can-can mediatic stârnit in jurul lor trebuie să pacifice districtele națiunii înfierbântate de gândul libertății pe care Katniss l-a sădit.

Turul nu decurge conform planului, revoltele devenind din ce în ce mai dese și președintele Snow, jucat de Donald Sutherland cu un entuziasm si o frenezie machiavelică abia controlate, decide organizarea unei ediții speciale a Jocurilor în care cei 24 de participanți vor fi aleși dintre câștigătorii anilor precedenți. Katniss este prinsă, din nou, în lupta sângeroasă a Jocurilor Foamei și forțată să aleagă între supraviețuire și revolta anti-sistem a cărui simbol a devenit.

Unul dintre lucrurile care merită apreciate la această a doua parte a francizei The Hunger Games este ritmul. La 146 de minute, regizorul Francis Lawrence nu pare în nici o secundă grăbit să ajungă la faimoasa arenă, Jocurile fiind tratate ca o progresie firească a poveștii și nu ca atracția principală. O alegere inspirată pentru că atuul adevărat al filmului stă în veșnica alternare între decadența și cruzimea Romei Antice reprezentată aici de Capitol, societatea consumeristă a secolului 21 infestată de Reality TV și realitatea districtelor persecutate. Din această comparație Katniss își trage forța ca personaj, această a doua parte transformând-o în ceea ce în primul film abia se intuia: o Ioana D’Arc nihilistă în jurul căreia se țese o revoluție.

Jennifer Lawrence, a cărei ascensiune fulminantă seamănă foarte mult cu cea a personajului său, este, în continuare, la fel de enigmatică și irezistibilă ca în primul film, cele mai bune scene ale acesteia fiind cele de început în care Katniss ce confruntă cu efectele traumelor suferite în arenă. Actrița își găsește partenerul de scene ideal în Josh Hutcherson al cărui stil deschis și neafectat în rolul lui Peeta vine în opoziție directă cu reprimarea și încăpățânarea lui Katniss.

Însă probabil cea mai bună prestație din film este cea a noului venit Philip Seymour Hoffman în rolul lui Plutarch Heavensbee, noul Game Director, un personaj cu ambiții și planuri ce se află întotdeauna sub semnul întrebării. Sunt de remarcat scenele între Plutarch și Președintele Snow ce dispun de, probabil, cel mai bun dialog din film și sunt jucate excelent de Hoffman și Sutherland.

Fanii scenelor de acțiune nu ar trebui să își facă nici ei griji pentru că cea de-a 75-a ediție a Jocurilor este un rollercoaster, dar abordarea este diferită de cea din primul film, scenele de violență și suspans din Catching Fire fiind mai puțin concentrate pe lupta dintre participanți și mai mult pe forțele naturii instigate de Capitol ce amenință să-i distrugă pe eroi în orice moment dar care, în mod ironic, îi și unesc sub motto-ul: Remember who the real enemy is.

The Hunger Games: Catching Fire este un film de legătură în cadrul francizei și asta aduce după sine atât o lipsă de finalitate cât și introducerea de elemente noi ce vor fi explorate în părțile următoare, făcând ca filmul să nu se poată susține pe cont propriu până la capăt. Cu toate acestea, este o raritate printre blockbuter-urile actuale prin politica subversivă pe care o promovează și modalitatea inteligentă prin care își spune povestea.

În esență, filmul este un 1984 împachetat în haute couture și digerat pentru o generație care poate judeca trecutul însă se droghează cu fast-food-ul prezentului. Ca atare, filmul are pretenția de a te face să gândești. Sigur nu foarte des pentru ca „pâinea și circul” este un concept cu care Hollywood este la fel de familiarizat ca și cei din Panem, iar discuțiile despre vestimentația excentrică din film sau triunghiul amoros sunt la fel de prezente ca și cele legate de societatea distopică asupra căreia povestea încearcă din răsputeri să ne avertizeze.

Apocalipsa vine plutind în jos pe Amazon, în căutarea miticului El Dorado. Semnele ei sunt evidente: febra junglei, halucinaţiile, săgeţile otrăvitoare ale băştinaşilor, lăcomia… Pe toate le ignoră un fals profet al metalului ce strălucește precum aurul. Îl cheamă Aguirre şi nu crede decât în el însuşi. Îşi trădează regele, îşi  ucide camarazii şi apoi se autointitulează Mânia lui Dumnezeu, pe care o stârneşte când visează să-şi transforme fiica în noua lui mireasă. Astfel plănuieşte să dea o nouă dinastie pură, ce va stăpâni ţinutul aurului.

Aguirre, unul dintre conchistadorii trimişi de coroana spaniolă în Peru, visează la faimosul El Dorado, un regat de legendă, care aprinde imaginţia europenilor, pentru că pe indienii din America de Sud este mai greu să-i păcăleşti cu poveşti despre cai verzi auriţi. Acolo unde suveranii ce-au rămas acasă speră să existe comori, Aguirre zăreşte deja un regat virgin al abundenţei, dar lipsit de conducători. Ce să facă el cu atâta bogăţie adunată la un loc? Nu vrea s-o încarce-n cufere pentru a o duce-n Spania, pentru că nu-l interesează banii. Doar n-a bătut atâta drum pe mare, n-a urcat şi a coborât Anzii doar pentru a-şi face părintele Carvajal, preotul care însoțește expediția, un crucifix de aur care să-l apare de rele în adâncul pădurii amazoniene. Vanitosul Aguirre vrea faimă şi putere, cu orice preţ, chiar şi cu al inocenţei răpite fiicei lui…doar în gând (vedeţi spre final de ce). La început, Aguirre îi poartă cu zăhărelul pe câţiva soldaţi, îl detronează pe regele său, autoproclamându-se conducătorul Noii Spanii, iar în cele din urmă îşi arată mâna de fier, de parc-ar fi un veritabil dictator ce-şi ucide rivalii. Începe să vadă comploturi peste tot şi îşi transformă camarazii în prizonierii unui plan stupefiant şi diabolic.

După ce vei urmări filmul, unul dintre cele mai bune din toata cinematografia germană, sigur vei zice : A fost extraordinar!, cu atât mai mult cu cât personajul este unul real, dacă e să ne luăm după însemnările părintelui Carvajal, trimis alături de Aguirre să găsească El Dorado, fără să ştie că drumul spre iad este pavat cu aur şi cu setea de putere dusă până la nebunie. Te va impresiona personajul central, interpretat de unul dintre copiii teribili ai filmului german, Klaus Kinski, un actor care, prin ochii exoftalmici ai prizonierului unei idei fixe şi privirea de uliu ce-şi ţintuieşte prada, vrea să te hipnotizeze astfel încât să-l crezi pe Aguirre de fiecare dată când le promite camarazilor aurul şi nestematele din inima junglei. Îi reuşeste, aşadar, un rol de ţinut minte.

Kinski transformă scenele pline de monologuri într-o piesă de teatru. În locul sălii de spectacol, este folosită o plută de lemn în derivă. Protagonistul este un smintit paranoic şi exaltat asemenea unui conducător fanatic, dar păstrează acea măreţie stranie şi profetică a unui suveran aflat chiar la graniţa dintre apogeu şi prăbuşire, după ce şi-a construit un regat ireal în propria minte.

Considerat un film de artă, Aguirre – Mânia lui Dumnezeueste copleșit de imagini picturale, interpretarea şi mișcările tacticoase ale camerei de filmat înlocuind efectele speciale atât de căutate în ultimii ani. Unele scene pot fi considerate o pictură ce prinde viaţă, cum ar fi coborârea din Anzi, captată meticulos. Soldaţii în armură, veşmintele în culori vii ale incaşilor ce par nişte figurine care se măresc pe măsură ce părăsesc fundalul pentru a veni în prim-plan şi dinamismul personajelor din planurile îndepărtate vor să ţi-l imaginezi pe Bruegel pictând un peisaj sud-american.

Meritul regizorului Werner Herzog este acela de-a evita clişeul unei călătorii inițiatice, în care toată lumea se descoperă pe sine după ce lasă naibii aurul blestemat şi dansează liber în jurul focului alături de indieni. Nimeni nu evoluează în lumea lui Aguirre, nici măcar el însuşi. În ciuda obsesiei, o fărâmă de luciditate îi aminteşte că, de fapt, rămâne un mare nihilist, care-şi trimite supuşii la moarte, aşa cum un rege lacom dintr-o poveste suprarealistă arde păduri întregi pentru a întreţine focul ce rumeneşte cărnurile bine condimentate. Or fi canibali de-a lungul Amazonului, dar nu le vedem ospăţul, în schimb, Aguirre se descurcă de minune când vrea să-şi devoreze psihologic armata. 

Hannei Doose i-a reuşit un film în care se regăsesc acei tineri plecaţi în căutarea unui rost (mai toată generaţia născută după anii ’80) şi a unei chirii mai bune în marile oraşe. Nebuni frumoşi, care mai suportă, din când în când, tonul cicălitor al mamei-cloşcă.

Praf pe inimile noastre / Staub auf unseren Herzen (re)aduce în prim-plan relaţia mamă-fiică prin lentila unei crize familiale. Ca-n orice relaţie de acest gen, umorul şi drama sunt două feţe ale unei singure monede – încercarea de maturizare, care se întinde, se pare, de-a lungul întregii vieţi şi este precum linia orizontului, se zăreşte, dar nu se atinge. Mama, un psiholog bine cotat, îşi creşte singură copiii, în timp ce îşi ajută clientele să-şi accepte greşelile şi să nu mai vadă eşecuri peste tot. Kathi, fiica, o actriţă de 30 de ani, la rândul ei o mamă singură, pică toate castingurile de film la care partcipă. De la ea preia mama-psiholog replica: Numai proştii nu greşesc, deşi crede în ea doar când se află în spaţiul cabinetului inundat de un alb liniştitor. Până la un moment dat, relaţia dintre cele două curge lin şi previzibil. Mama expertă în problemele sufletului pierdut îşi sprijină moral şi financiar copilul artist, mai mult şomer în ultima vreme.

Legătura emoţională dintre mamă şi fiică va fi dinamitată odată cu apariţia tatălui rătăcitor, după cincisprezece ani de absenţă. Acesta este, la rândul său, un copil mare. Culmea ironiei este că apare exact când fata lui, Kathi, trebuie să dea o probă interpretând rolul unei femei al cărei soţ a înşelat-o cu cea mai bună prietenă. Când îşi revede tatăl, află că tocmai a jucat rolul mamei într-un scenariu real din anul în care s-au despărţit părinţii ei. Odată cu întoarcerea tatălui, urcă la suprafaţă resentimentele mamei, iar toate defectele mărunte ale fiicei sunt amplificate în războiul cu trecutul.

Teama de abandon, neîncrederea în sine a copilului părăsit de unul dintre părinţi şi nevoia de control a mamei protective, care va renunţa la echilibrul psihologului din spaţiul securizant al cabinetului, sunt redate prin scene de-o intensitate bine gradată. Cei din sală pricep, doar tatăl este nedumerit şi nu înţelege de ce nu-i pot fi şterse greşelile cu buretele. El o ţine una şi bună: să fie din nou toţi împreună ca şi când nimic nu s-a întâmplat şi el ar fi rămas cu ele. 

De-a lungul filmului, cele două protagoniste se ceartă, îşi iau viaţa în râs, dau iama-n jucăriile celor mici şi încep să se comporte precum aceştia, doar că-n momentul în care adulţii responsabili ajung să pună la cale propriile jocuri infantile, adevaraţii copii fug din calea lor.

Regizoarea Hanna Doose a ştiut cum să le ofere consistenţă psihologică unor personaje, dar şi ce actori să aleagă. Mama si fiica sunt precum două vase comunicante. O emoţie trăită de una dintre ele se prelinge rapid şi umple canalele interioare ale celeilalte, iar scenele în care îşi pierd cumpătul într-o criză de nervi cu accente de umor amar schimbă raportul de forţe. Mama se arată fragilă şi împrumută câte ceva din imaturitatea unei adolescente aflate în plină decepţie sentimentală, pe când fiica adoptă mina severă, atribuită în mod tradiţional părintelui critic faţă de scăpările copilei zăpăcite.

Cel mai puternic mesaj al filmului se regăseşte în imaginea personajelor masculine trimise în planul secund. Prin ele se arată cum problemele obsesive din trecut le plasează pe mamă şi pe fiică mereu în centrul familiei, ceilalţi devenind figuranţi mărunţi.

Dacă eşti interesat să vezi câteva imagini din acest film premiat de trei ori la Festivalul de Film de la Munchen în 2012 şi nelipsit de la evenimentele dedicate regizorilor europeni, trailer-ul îţi poate oferi mai multe motive pentru care ai vrea să-l vezi.

Cu excepțiile notabile ale actorilor Ovidiu Ghiniță și Ioan Andrei Ionescu, textul lui Mircea Eliade citit de distribuția filmului Domnișoara Christina sună la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. Cumva, întrebarea Vrea cineva covrigi? pe care o adresează un întreprinzător prepuber în trenul care îl duce pe eroul Egor spre propria lui pierzanie nu prea convinge. Mai bine ar fi intrat un Hai să-ți dau niște integrame simple și-o Libertatea, boss, să plec și eu acasă la familie! Singura care își intră în rol este Maia Morgenstern, care, ca pe scena Naționalului, ca în spotul împotriva exploatării miniere de la Roșia Montana, ce mai, ca de fiecare dată, joacă rolul de Mare Actriță a Neamului cum nu se poate mai convingător!

Fără să aibă prea multe în comun cu o perioadă istorică nu foarte îndepărtată în timp, trecutul ăsta vătuit în care se petrece acțiunea filmului se revendică mai degrabă de la universul reclamelor TV care exploatează resursele, aparent nesfârșite, ale românilor de nostalgie pentru vremurile de altădată. De multe ori, ai sentimentul că lipsește ceva. Te aștepți să apară bunica să-ți vândă untdelemn sau tanti nu-știu-cum să își dea binecuvântarea pe ultimul lot de smântână din lapte de vacă. Prea ca la țară…

Nu știu dacă acest al doilea lung metraj al lui Alexandru Maftei merită văzut, dar cu siguranță el merită auzit. E ca și cum un angajat zelos de la Abis Studio, când i s-a zis Fă și tu rost de niște sunete din astea, de horror, a dat iama în primul site care i-a apărut la căutarea pe Google cu scary sounds și a descărcat absolut tot ce a găsit (în timp ce altcineva, și mai zelos, a și folosit întreg purcoiul de materiale rezultate). În Domnișoara Christina, avem de toate, când e cazul, dar mai ales când nu e cazul, totul e să nu i se dea nicio secundă de odihnă trompei lui Eustache. Lupi care urlă la lună, mai treacă-meargă, șuierat de vânt turbat și scârțâituri de tot felul, am înțeles, fluturat de aripi când nicio pasăre nu zboară, și asta am înghițit, dar la sâsâitul șarpelui cu clopoței în plin conac boieresc, cum să nu o iei la sănătoasa prin sala de cinema, căutând cea mai apropiată ieșire?!

Pentru o anumită parte a publicului, filmul lui Maftei e fără cusur. Singura condiție e ca acei spectatori cuminței să nu fi văzut în viața lor un horror. Bine, o parte din tropii genului sunt adaptați la specificul local (exorcismului îi ia locul descântul), dar asta nu înseamnă că nu te aștepți ca micuței Sanda să i se înșurubeze capul în jurul gâtului în timp ce varsă un ceva verde, așa cum se poate să mai fi văzut. Alții, nu eu…

Problema cu cronicile negative e că pe unii îi determină să evite filmul, pe alții, să te evite pe tine. Dacă nu-ți place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema să fie a ta, iar filmul să fie în regulă, nu? Poate ești tu mai al dracului și nimic nu-ți place, poate ești posac din fire, poate la ursuz în dicționar e poza ta. Eu nu vreau să creadă cineva așa ceva despre mine, drept care o să scriu și de bine despre Domnișoara Christina. E bine că există Domnișoara Christina. E bine fie și din simplul motiv că ne amintește că nu există film pe lumea asta, fie el oricât de slab, pe care o parte din bloggerii români să nu-l proslăvească, dacă le iese și lor ceva sau, și mai grav, din convingere. Iată, de pildă, ce scria Iulia Dromereschi de la filme-carti.ro în luna iunie, după proiecția de la TIFF: Am avut ieri ocazia de a viziona un film închegat, cu substanţă, beneficiind de participarea a trei generaţii de actori, fiecare aducându-şi aportul şi cinstindu-şi arta cu o ofrandă pe măsură. (…) Firul narativ este simplu, uşor de urmărit, însă prezentat într-un dans alegoric de lumini şi umbre care dă naştere unei sumedenii de întrebări şi speculaţii. (…) Dacă vi se oferă ocazia, mergeţi să vedeţi Domnişoara Christina. Fără să exagerez, bănuiesc că ar avea un succes nebun în cinematografele americane; în fond, însumează fastul şi decadenţa unei epoci apuse, credinţele şi superstiţiile din popor, tragedia unor tineri prinşi într-un joc al supranaturalului aflat mai presus de înţelegerea lor – totul în imagini şi culori sublime. În plin boom al filmelor cu vampiri, vârcolaci şi creaturi supranaturale, Domnişoara Christina s-ar înscrie ca o capodoperă a genului, cu o viziune mult superioară unei întregi armate de filme pentru publicul pre-adolescent. După care îi acordă capodoperei un meschin 7 din 10.

Mai generoasă, dar și mai ermetică în exprimare se dovedește a fi Angela Alexandru (anzhelamovies.wordpress.com):Sorbind toate gesturile și dialogurile descrise în carte pentru a le orândui cu migală în scenariu, Maftei pășește pe un teren primejdios (transpunerea va diviza publicul care fie o va urî, fie o va aclama) dar dovedind fidelizarea dialogurilor, prudența camuflează alte tertipuri inutile. O introducere magistrală într-un peisaj glacial al singurătății. Superbă deschiderea filmului într-un cadru alb, cenușiu, întunecat și apăsător. Pentru mine, imaginea a fost percepută ca o aluzie la starea interioară a protagonistului care rătăcește pe holurile casei asemenea unui fantome familiare. Procedeul artistic foarte bine instrumentat de regizor este tăios, mai ales exprimat de o linie melodică ce ulterior va rula obsesiv, o frântura clasica și duioasă cu ciupituri metalice. (…) “Domnișoara Christina” îngroașă decent linia filmelor românești de calitate lansate anul acesta. Eu aș fi zis că îngroașă indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta, dar cine sunt eu să mă pronunț, când nici n-am obiceiul de a scrie măcar din când în când cu bold?

Ca să nu existe discuții, Cristina Zaharia de la port.ro pune punctul pe i din prima: Un lucru e clar de la bun început. Alexandru Maftei face istorie. El realizează acum un reuşit film fantastic cu accente horror, cu efecte şi montaj de sunete care dau suspans şi te ţin în tensiune de la început până la final, aşa cum nu s-a mai făcut în cinema-ul românesc. (…) Scenografia foarte îngrijită, efectele speciale digitale, mişcările lente de cameră, muzica plăcută şi laitmotivul filmului îţi focalizezază atenţia pe povestea strigoiului îndrăgostit. (…) Imaginea, frumoasă şi clară, cu dificile filmări de platou, de interior, în spaţii mici, face minuni în special când e vorba de prim-planuri. Ioana Anastasia Anton, ca logodnică speriată, manipulată, sacrificată familiei, cu figura ei angelică şi, mai ales, Anastasia Dumitrescu, interpreta personajului din titlu, de o frumuseţe hipnotică, aşa cum şi trebuie să fie eroina sa, luminată blând de o fluorescenţă rozalie, plac în fiecare cadru. Scena cu "Domnişoara" din profil, când se apleacă peste biata victimă ameţită, cu părul lung, negru, pe spate, poate să rămână una de antologie erotică. Aici sunt de acord, dacă prin erotism înțelegem amândoi revista Playboy, ciorapi cu plasă și videoclipuri cu manele.