Filme

Cel mai recent film al fraților Coen, Inside Llewyn Davis, contrazice  așteptările publicului.  Cei doi – Ethan și Joel Coen – deopotrivă scenariștii filmului, s-au inspirat din memoriile postume ale lui Dave Van Ronk, un cântăreț american de folk. Urmărind evoluția lui Llewyn Davis, cântăreț din Greenwich Village care caută afirmarea muzicală, frații Coen dau naștere unui film lipsit de pretenții moralizatoare, care nu satisface dorința audienței de finalitate și de happy-ending. 

În Greenwich Village, în 1961, Llewyn Davis se străduiește să-și construiască o carieră în muzică. Într-un context în care muzica lui nu trezește interes, el trăiește din reprezentanții minore în fața unor audiențe mărunte. Trăiește pe canapelele altor oameni, nu are bani de haine de iarnă, dar refuză ideea de a exista și atât. Nu face compromisuri, ca atunci când Bud Grossman îi propune să facă parte dintr-o trupă. Trecutul lui Llewyn, pe care n-a reușit să-l depășească, cuprinde colaborarea într-o trupă cu un anume Mike, care s-a sinucis. Ajunge, în final, să facă ceea ce refuza acerb înainte – se întoarce în marină; se hotărăște să „existe”.

Nereușita lui Llewyn nu poate fi atribuită doar mediului; deseori, el este cel mai puternic obstacol din calea afirmării sale. Nu reușește să gândească în perspectivă; nu se gândește la viitor, tocmai pentru că nu are o minimală reprezentare conceptuală a acestuia. Trăiește de pe o zi pe alta, dar supraviețuirea lui zilnică este impregnată de aventuri comice, majoritatea având drept protagonistă o pisică.

Llewyn Davis este construit ca fiind opusul arhetipului eroului american. Nu gândește și nu acționează după cum ne-am aștepta. Frații Coen se joacă cu mintea noastră și realizează fix inversul a ceea ce experiența filmică ne-a învățat ca fiind veridic. Llewyn este neobișnuit în sine și nu urmează un traseu predefinit de complăcerea societății în modele mincinoase. Cântărețul nu are revelații care să-i schimbe radical viața și să-l propulseze în succes așa cum ne-am aștepta. Dimpotrivă, obosit, recurge la alternativa de „doar a exista” și se întoarce în marină. Nu știm dacă acesta va fi punctul final al evoluției sale – frații Coen nu sunt interesați să dezvăluie o finalitate a experienței lui Llewyn.

Mai mult, filmul nu are pretenția de a avea o morală. Nu ni se transmite ideea că trebuie să ne urmăm visul, indiferent de obstacole – așa cum ar fi frumos. Llewyn face asta, până într-un anumit punct, dar ambiția afirmării are un alt fundament în cazul lui. Refuzul său de a avea o existență banală, de a se topi în normal, nu îl ajută să evolueze, ci îl face să fie inert. 

Oscar Issac, actorul ce-l interpretează pe Llewyn Davis, joacă împreună cu Justin Timberlake și Carey Mulligan. Constituția lui Llewyn intră într-un deazcord haios cu Jim (Justin Timberlake), care compune cântece ușurele, sărace în sensibilitate – spre deosebire de cele ale lui Davis. Jean (Carey Mulligan) cântă împreună cu Jim și are o aversiune forțată față de Llewyn, în special din cauza nepăsării lui. Frații Coen nu au făcut exces din prezența lui Justin Timberlake, ci l-au plasat inteligent în momente în care discrepanța dintre Jim și Llewyn să iasă în evidență.

Alegerea actorilor a fost gândită înțelept de către cei doi Coen. Oscar Isaac este absolvent al Juilliard School, conservator din New York. Carey Mulligan iarăși are experiență muzicală, iar Justin Timberlake nu mai are nevoie de prezentare. Nu știm dacă alegerea lui are o tentă ironică: Timberlake nu are un fond educațional în domeniu – dar are succes cu muzica sa –, pe când Isaac este absolvent al unui conservator de prestigiu, dar nu are o carieră de sine stătătoare. Analogie cu ceea ce se întâmplă în film? Poate.

Repertoriul muzical al filmului este divers, de la cântece folk interpretate de Oscar Isaac, la muzica clasică a lui Mozart, Mahler, Beethoven, Chopin sau Schumann. De asemenea, nu lipsește nici Bob Dylan cu a sa melodie Farewell.

Filmul fraților Coen este, în concluzie, o surpriză plăcută, drept pentru care a și primit Premiul Juriului la Cannes în 2013. Cei doi se dezic de tipare și nu vor să facă pe plac construind amăgiri. În final, poate că mulți se vor simți furați de iluzia de evoluție pozitivă înspre un happy-end. În multitudinea de filme americane vânzând minciuni frumoase, Inside Llewyn Davis este o gură de aer proaspăt. 

Am văzut filmul în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest.

De multe ori vrem să vedem o comedie bună, dar cele două cuvinte nu sunt ușor de alăturat, deși se produc sute de comedii în fiecare an. Pentru astfel de momente serioase de căutare a râsului, ne-am gândit să realizăm o listă cu comedii bune pe care există șanse să nu le fi văzut încă.

1) Monty Python’s Life of Brian 

Ciudat pentru cât sunt de buni, grupul britanic de comedie Monty Python nu este prea cunoscut în România. Văzuți de către unii pentru influența pe care au exercitat-o ca Beatles-ii comediei, cei șase Pythons au pornit la drum cu un serial de comedie la BBC în 1969, dar au realizat împreună de-a lungul timpului și câteva lung-metraje, printre care Monty Python and The Holy Grail, Monty Python’s Life of Brian și Monty Python and The Meaning of Life. Toate trei sunt la fel de suprarealiste și absurde, prin urmare merită recomandate, dar, dacă ar fi să aleg favoritul personal, acesta ar fi Monty Python’s Life of Brian, povestea lui Isus spusă la modul cel mai ireverențios și ironic posibil.

2) That obscure object of desire

Pentru că am pomenit de suprarealism, cine s-ar potrivi cel mai bine să ne ofere o comedie suprearealistă decât Luis Bunuel, bunul prieten al lui Salvador Dali? Filmul lui, Cet obscur objet du desir, este practic tapetat cu scene intrate în imaginarul cinefililor cu gust pentru umor absurd și suprarealism. Nu vă spun decât atât: la un moment dat, personajul principal, Mathieu, se chinuie să desfacă o centură de castitate. Încă ceva?  Personajul feminin, de care este îndrăgostit Mathieu, va fi jucat de două actrițe, parcă în dorința ca inclusiv spectatorului să i se joace o farsă, nu doar lui Mathieu.

3) Arsenic and old lace

O comedie mai simplă și fără pretenții decânt anterioara, dar la fel de savuroasă și care se regăsește în toate topurile care se referă la comedii clasice, Arsenic and old lace e regizată Frank Capra și are în distribuție un actor cunoscut azi mai mult pentru rolurile de bărbat fatal și dichisit decât pentru talentul comedic, de care dispunea de fapt din plin. E vorba de Cary Grant. Personajul lui Cary Grant revine acasă în ajunul căsătoriei, pentru a afla că mătușile sale sunt de fapt niște ucigașe în serie. Umorul de situație, caracter și de limbaj care se pornește avalanșic din această combinație nu te va lăsa să îți tragi sufletul decât la sfârșit.

4) Les vacances de Monsieur Hulot

Mr. Hulot’s Holiday, despre care am mai vorbit pe Postmodern și într-o recenzie, este una dintre comediile de care nu te saturi niciodată. Întotdeauna vei descoperi un detaliu haios, care la prima vizionare ți-a scăpat. E normal să fie așa, pentru că regizorul Jacques Tati a lucrat la el ca un bijutier în filigran. Fiecare scenă este construită cu minuție și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Personajul principal, de extracție à la Charlie Chaplin și Buster Keaton, este un tip deșirat, mereu cu pipa în gură, care acționează întotdeauna cu cele mai bune intenții dar care este de o neîndemânare crasă. Cu satiră subtilă și cu imagini fără sunete decât pe alocuri, Mr. Hulot’s Holiday va intra în topul comediilor tale.

5) Love and death

O comedie mai puțin cunoscută a lui Woody Allen, Love and death se construiește în jurul clișeelor despre ruși și literatura rusă, de la Lev Tolstoi la Dostoievski. Cele două personaje principale, de o chimie perfectă, cum altfel, având în vedere că sunt interpretate de Woody Allen și Diane Keaton, se angajează în discuții filosofice absurde,  în timp ce trebuie să facă față războiului și altor drame. Pentru modul în care sunt luate peste picior literatura rusă, nihilismul și discuțiile înalte, o să râzi până la epuizare urmărind dialogurile și farafastâcurile haioase ale celor doi și comentariile din off ale lui Woody Allen.

6) Dr Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

O comedie neagră semnată de Stanley Kubrick nu poate fi decât o capodoperă. Dacă personajele principale, de la un om de știință de origine germană care a luat-o puțin mai mult pe ulei, la un ofițer englez și până la președintele Statelor Unite, sunt toate jucate de Peter Sellers, pur și simplu orice recomandare este de prisos. Pentru că imaginația lui Kubrick își află perfect contraponderea în jocul genial al lui Peter Sellers.

7) Bringing up Baby

Cary Grant își găsește încă o dată locul în listă, pentru că Bringing up Baby, comedia în care acesta joacă rolul unui om de știință victimă a unei tinere bogate care trăiește din capriciu în capriciu (jucată de Katharine Hepburn), este și ea la fel de reușită ca Arsenic and Old Lace. La fel ca și Arsenic, Bringing up Baby se regăsește în toate topurile care se referă la cele mai bune comedii clasice. Cary Grant și dificila Katharine Hepburn se înțeleg perfect pe ecran, sincronizarea stărilor și replicilor fiind demnă de un cuplu de comedieni cu tradiție de scenă. Scenariul și dialogul filmului nu sunt nici ele mai prejos, în timp ce totul se leagă în jurul unei feline cu lipici.

8) The Graduate

The Graduate este comedia perfectă până la jumătatea filmului. Asta nu înseamnă că începând de acolo filmul se strică, ci că fix de la jumătate, The Graduate ia o turnură clară spre dramă. Până în acel moment personajul lui Dustin Hoffman, un tânăr absolvent de facultate care se întoarce acasă pentru a se gândi la viitor, este confuz. Toată lumea face ce vrea cu el, inclusiv personajul lui Anne Bancroft, o doamnă pe la 50 de ani, prietenă de familie și soția partenerului de afaceri al tatălui lui. Cei doi încep o relație plină de necunoscute, în care confuzia lui Dustin Hoffman este hilaritate 100%.

9) The Big Lebowski

Dacă ți-ai căutat vreodată argumente pentru a alege în viață calea unui pierdevară, atunci trebuie să fi văzut și comedia fraților Coen, cu Jeff Bridges în rol principal. Jeff Bridges este The Big Lebowski, The Dude, il duderino sau his dudeness, cel mai cool tip din oraș prin faptul că nu se agită pentru nimic în lume, nici măcar când este introdus într-o intrigă în care se vor pierde vieți, ba chiar și câteva frumoase degete de la picioare. His dudeness va rămâne calm și-și va savura băutura preferată, îmbrăcat în halat și visând scene suprarealiste cu tipa de care îi place, Julianne Moore. Dacă ți-ai pierdut vreodată coolness-ul, The Big Lebowski este cea mai simplă și la îndemână soluție pentru a-l recăpăta în cel mult două ore.

10) Zelig

Woody Allen a realizat multe comedii, nimic nou până aici. Printre ele, și prea puțin cunoscuta Zelig, o comedie realizată în stilul unui documentar, în care Woody Allen joacă rolul unui bolnav mai special: un cameleon uman, care, dacă se află în preajma unor chinezi se transformă într-un chinez, dacă este dus la psihiatru, se transformă, la rândul lui, într-un psihiatru cât se poate de veridic, și tot așa. Lista personajelor pe care Zelig le joacă sunt fără număr.

Cartea lui Matt Zoller Seitz, The Wes Anderson Collection, a fost lansată împreună cu o serie de videoclipuri care suprapun fragmente din analiza lui Seitz, narate chiar de acesta, colajelor de secvențe din filmele lui Wes Anderson. Atrage atenția în special prezentarea filmului The Royal Tenenbaums, datorită alegerii, supărătoare în primă instanță, a unui ton egal, distant, în nararea criticii. La o a doua vizionare, tonul naratorului se pliază perfect pe atmosfera filmului lui Anderson. The Royal Tenenbaums își dezvăluie sufletul, luându-se peste picior, minimizând parcă drama, provocându-te să râzi. Nu vei râde, însă, fiindcă și tu ești un Tenenbaum.

Wes Anderson face parte din clasa restrânsă a cineaștilor care știu exact ce fel de film vor să facă și care reușesc să se achite de această sarcină cu brio: da, filmele lui Anderson sunt similare estetic, dar atât de variate în ghemul lor de sentimente și teme, încât e ușor să le privești ca pe o nouă invenție incredibilă a unui cercetător nebun. Când lui Wes Anderson i-l alături pe Owen Wilson, omul care împinge comedia și absurdul până la limita neplăcutului, rețeta e una explozivă. Un clișeu, însă unul voit, fiindcă trimite imediat la ceva ce spune cartea lui Seitz: The Royal Tenenbaums starts with a bomb going off. The rest of the story takes place in the wreckage. 

Bomba este o metaforă pentru divorț, filonul central al filmului. Despărțirea (neconcretizată într-un divorț) lui Royal Tenenbaum (Gene Hackman) de soția sa Etheline (Anjelica Huston) le este adusă la cunoștință celor trei copii: Chas (Ben Stiller), Richie (Luke Wilson) și adoptata Margot (Gwyneth Paltrow) într-o parodie a unei ședințe de afaceri. Bomba a explodat, iar filmul urmează să prezinte victimele cu minuțiozitate medicală. Patriarhul Royal trăiește pe credit într-un hotel, Etheline se dedică educației geniului financiar Chas, a starului de tenis Richie și a scriitoarei premiate Margot. 

Anii scot însă tot mai bine în evidență repercusiunile faptelor neexplicate ale trecutului. Când Etheline decide să dea o șansă iubirii cu Henry Sherman, Royal începe să simtă cu adevărat că își pierde familia. Jucând cartea unei boli incurabile, susținut de majordomul – „doctor” Dusty, Royal se mută în reședința familiei. Sosirea lui coincide cu decizia unui Chas paranoic în urma morții soției de a se muta cu cei doi copii în casa părintească. La rândul lor, Richie și Margot se întorc, aducând întreaga familie sub același acoperiș. 

La distanță, aparențele au fost menținute cu succes, însă apropierea, cu minciunile și frustrările gata să răbufnească, surpă zidurile care au izolat membrii familiei Tenenbaum și anexa acesteia, prietenul lui Richie, scriitorul de bestseller-uri de mâna a doua dependent de droguri, Eli Cash (Owen Wilson, în costume din Midnight Cowboy). Scena în care Etheline dezgroapă un schelet la situl arheologic la care lucrează, este o referință extrem de literală și neașteptată la starea familiei ei: toate secretele ies încet, încet la iveală, însă, precum timpul a trecut peste schelet, tot astfel secretele lui Margot, Richie, Chas, sau Eli nu mai au puterea de a distruge, ci de a vindeca. Minciunile o dată recunoscute, aduc după sine iertarea. 

Limbajul simbolic al lui Anderson este extrem de dens și inovativ în această privință: tentativa de sinucidere a lui Richie, Margot care nu îi deschide ușa mamei sale, ci îi strecoară cheia pe sub ușă, țigările vechi de cel puțin un deceniu conservate în vechile ascunzători, ziua de nebunii a lui Royal cu nepoții săi vorbesc despre singurătate, a doua șansă și sacrificiu cu delicatețe și umor amar. Ce dă cu adevărat substanță filmului este, în mod surpinzător, tocmai încărcătura vizuală, abundența detaliilor și simplitatea cu care cele mai absurde replici în cele mai absurde situații își au totuși originea într-o mare iubire pe care membrii familiei Tenenbaum și-o profesează în orice situație. Scena de la spital, în care Chas insistă să afle motivul tentativei de sinucidere a lui Richie și conținutul scrisorii de adio, dar mai ales schimbul de replici: Is it dark? – Of course it's dark, it's a suicide note, te face să zâmbești, cu zâmbetul cu care îți amintești o căzătură dureroasă. Da, cu toții suntem Tenenbaums. 

Memoria și trecutul pe care aceasta îl depozitează, actualizându-l de fiecare dată în prezent și dându-i un sens posibil în viitor, sunt singurele care ne conferă identitate și coeziune – într-un cuvânt, personalitate. Fără ea, ne pierdem coerența temporală și spațială. Pierderea ei afectează limbajul, transformându-l pe cel suferind într-un organism inert, mult mai aproape de regnul animal – sau poate chiar sub acesta, de vreme ce multe dintre nevoile vitale sunt anihilate. Aceasta este condiția celor atinși de Alzheimer. Aceasta este condiția lui Gretel, mama regizorului David Sieveking.

Întors acasă, pentru a-și ajuta tatăl la îngrijirea lui Gretel, David se vede confruntat cu noul chip al mamei sale, o imagine slabă a ceea ce cunoscuse. Boala a avut un ritm alert, a atins memoria implacabil, ștergând nume, locuri, întâmplări care alcătuiau lumea acestei familii. Rămas singur cu mama sa, pentru a-și lăsa tatăl să meargă într-o scurtă vacanță, David descoperă cât de greu este să ai grijă de cineva afectat de Alzheimer. Se străduiește să-și scoată mama din somnolență, o îndeamnă la tot felul de activități, se încăpățânează să nu creadă că boala a atins-o ireversibil. Dar răspunsul este unul dur: nu mai este nimic de făcut. Memoria se șterge pe zi ce trece, nimic nu mai pare să-i țină legați. Doar un sentiment de iubire care-l determină pe David să afle mai multe despre părinții lui.

Așa descoperă, din poveștile tatălui său și ale persoanelor care i-au fost alături lui Gretel înainte de boală, că părinții lui, atât de uniți aparent, au avut o căsnicie „deschisă”, fiind liberi să aibă și alte legături. Această „înțelegere” i-a provocat multă suferință lui Gretel, așa cum reiese din jurnalele sale de tinerețe, pe care Malte, soțul ei, le citește acum. Dar, în ciuda greutăților, a geloziei sau a tentației de a renunța la căsătorie, au decis să meargă mai departe.

Boala lui Gretel pare încă și mai cumplită pe măsură ce afli cât de activă fusese în tinerețe, participând la numeroase cauze sociale alături de Malte. Contrastul puternic dintre imaginea decrepitudinii cu care este confruntat în prezent David și trecutul activ al mamei sale accentuează sentimentul de alienare și de tristețe care marchează documentarul și pe realizatorul său. Acest contrast este sporit prin apariția mamei lui Malte, internată într-un azil de bătrâni. Aceasta are 96 de ani, Gretel, 73, dar există o diferență frapantă între luciditatea primeia și pierderea de sine a celei din urmă.

Familia este pusă în fața unei decizii care împarte opiniile membrilor săi: să fie sau să nu fie internată Gretel într-o instituție specializată? Malte, soțul ei, este excedat și speriat. Inițial, alege varianta azilului, însă remușcările îl fac s-o ia înapoi acasă pe Gretel și s-o îngrijească până în momentul morții. Dacă memoria n-o mai ajută pe Gretel, tot ea este aceea care îi leagă pe membrii familiei, le inspiră iubirea care îi ajută să-i poarte de grijă și să-i fie alături în ultimele clipe.

Mărturia vizuală a lui David Sieveking nu este una „artistică”, ci mai degrabă constituie o recuperare sentimentală a memoriei, singurul mod de a rezista ravagiilor bolii. Memoria imaginii și a cuvintelor se opune neantului uitării într-o manieră sinceră, încărcată de iubire filială. Coloana sonoră, un cântec de copii, subliniază și ea condiția lui Gretel, care regresează spre un stadiu de dinaintea cuvintelor. Un stadiu al inocenței, dar și un stadiu al morții.

David Sieveking a studiat regie la Academia de Film și Televiziune din Berlin. În aceeași perioadă, a lucrat ca editor și actor. În 2003, a participat la Berlinale Talent Campus. Alte documentare realizate de el: „Senegallemand” (2007), „David wants to fly” (2010).

Ca un făcut, câteva documentare – adăugate pe lista celor favorite de la Astra Film Festival 2013 – m-au plimbat prin cimitire. Unul este „Café Finovo” al grecului Lefteris Fylaktos, celălalt, intitulat „După fel și chip”, îi aparține unei românce din Cluj, Paula Oneț.

Dacă primul documentar aborda moartea din perspectiva distracției (în sensul ei etimologic), reușind să o îmblânzească astfel, filmul de 22 de minute al Paulei Oneț atinge o fațetă complementară a problemei morții: imaginea sau ceea ce rămâne după noi. Plimbându-se prin cimitirul satului în care locuiesc bunicii ei (undeva în Oradea), Oneț îi face să vorbească, pe aceștia și pe alți câțiva consăteni ai lor, despre fotografiile care urmează a fi așezate pe crucea viitorului lor mormânt. Sunt trei categorii de persoane care își arată chipul și felul în acest film: acelea care au deja o fotografie funerară, acelea care au una, dar vor s-o schimbe cu o alta, mai apropiată de standardul comunității, și acelea care se pregătesc să-și facă una.

Mulți apelează la serviciile unei companii al cărei obiect de activitate este tocmai pregătirea (și prelucrarea) fotografiilor funerare.  Deloc surprinzător, numele companiei este „Final Project”, iar gama și denumirile produselor ei sunt foarte variate; este de ajuns să le vizitați site-ul pentru a vă convinge.

Proiectul final are ca obiectiv principal imaginea, urma vizibilă a chipului nostru, așa cum vrem s-o lăsăm înscrisă în memoria colectivă a comunității din care facem (sau am făcut) parte. Atitudinea bătrânilor nu este deloc neutră sau indiferentă, ci este chiar una de cochetărie. Nu vor să lase după moartea lor orice imagine, așa cum nu ar ieși din casă, în timpul vieții, nepieptănați și cât de cât aranjați. Așa că se duc la frizer, își aleg cele mai frumoase haine (probabil, acelea de duminică sau de sărbători) și se așază în fața aparatului de fotografiat, care îi imortalizează. Căci despre asta este și vorba: despre o formă de imortalizare.

Sunt și situații pline de umor în acest documentar. De pildă, un cuplu de bătrâni vrea să înlocuiască o mai veche fotografie, de la logodnă, pusă deja pe cruce, fiindcă ea nu este asemenea celorlalte: s-a decolorat și îi înfățișează în întregime, pe când toți „vecinii” lor din cimitir au fotografii noi, care îi reprezintă până la bust. Există, după cum se vede, un standard chiar și în privința morții. A fi în rândul lumii nu este numai o tendință (sau o constrângere) a celor vii, ci ea îi urmărește pe oameni chiar și după moarte.

Conservarea imaginii celui decedat este cumva o expresie a instinctul de supraviețuire care le dă impuls oamenilor în timpul vieții. Dar supraviețuirea se colorează întotdeauna estetic. Toate personajele eseului Paulei Oneț își doresc să rămână cât mai frumoase în amintirea celor apropiați. De aici și un umor (amar) care își are sursa în contrastul dintre bătrânețe și decrepitudine, pe de o parte, și preocuparea estetică față de frumusețea „icoanei” lor.

Documentarul Paulei Oneț este ca un puzzle, adunând frânturi de chipuri și de gânduri într-o manieră coerentă, care le asigură un fir narativ plăcut, amuzant și, totodată, profund. Chipul se oglindește aici pe mai multe suprafețe – camera de filmat și de fotografiat, calculator, fotografii funerare sau oglinzi –, reușind să rămână limpede ca o suprafață de apă netulburată de stângăcii. Spectatorul este plasat la granița dintre realitate și iluzie, iar personajele, la aceea dintre viață și moarte prin folosirea unor încadraturi neconvenționale și a schimbării planurilor cu ajutorul focusărilor alternante. Rezultatul final este unul unitar, ca imagine, și reprezintă totodată un eseu minimal și coerent pe marginea temei morții.

Paula Oneț este cineast independent. Are o diplomă în cinematografie, fotografie și media, obținută la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A studiat în Coreea de Sud și în Turcia și participă la programele de specializare Aristoteles și Storydoc.

Pot spune deja că Sindromul Veneția, realizat de Andreas Pichler, se înscrie pe lista filmelor documentare favorite de la Festivalul Astra 2013.

Personajul principal este Veneția, orașul asaltat în fiecare zi de mii de vizitatori, veniți din toată lumea – uneori, numai pentru o zi – să trăiască o experiență intermediată, de cele mai multe ori, doar de aparatul de filmat sau de fotografiat. Veneția, ca obiect turistic, se confruntă cu paradoxul oricărui oraș apăsat de propria istorie și tradiție: trebuie să conserve o imagine – acea imagine care îi conferă identitate –, adică să rămână neschimbată și, totodată, să răspundă nevoilor cotidiene ale locuitorilor lui. Se pare însă că Veneția eșuează în această a doua misiune a sa. 

Ceea ce face ca acest documentar să se distingă sunt imaginea lui cu valențe estetice deosebite (datorată lui Atila Boa), personajele care, prin propria poveste, dezvăluie însăși povestea Veneției, maniera inteligentă de a conduce această dezvăluire, evitarea comentariilor, mânuirea controlată, dar neconstrângătoare, a întregii construcții. Pichler știe foarte bine să-și conducă subiectul, dozează bine imaginea descriptivă a orașului și intervențiile personajelor, obținând un produs finit bine conturat ideatic și unitar estetic. 

Sâmburele acestui film este, totodată, și un semnal de alarmă: Veneția nu le mai aparține locuitorilor ei, împuținați la număr, și ajunge să fie doar un produs comercial care respectă regulile pieții. Este ocupată de tot mai mulți vizitatori, de tot mai mulți cumpărători de suveniruri și de imobile, care ajung să-i împingă spre periferie pe vechii locuitori ai orașului, pe aceia care știu ce înseamnă cu adevărat Veneția, devenită pe zi ce trece un Disneyland.

Așa cum afirmă unul dintre „personajele” documentatului, „Veneția a ajuns un dormitor comun”. Numai că băștinașii sunt constrânși să-și părăsească patul, pentru a le face loc străinilor. Instituțiile publice dispar odată cu populația orașului, fiindcă presiunea pieței imobiliare este tot mai mare. De la Oficiul Poștal central până la locuințele care odinioară le-au aparținut venețienilor, cam totul trece în mâinile „barbarilor” (folosit în sensul lui cultural tare). Francezi sau americani, noii proprietari cumpără sau închiriază apartamente (uneori, clădiri întregi) pentru a petrece în ele doar câteva zile pe an.

În timpul acesta, venețienii, strânși cu ușa, se gândesc tot mai serios să-și părăsească locul de baștină care nu-i mai dorește. Ori îi dorește doar ca figuranți sau vânzători de suveniruri. Veneția se transformă, potrivit documentarului lui Andreas Pichler, într-o vitrină frumoasă și strălucitoare pe dinafară, dar putredă pe dinăuntru. La fel ca apele din canale, „barbarii” erodează vechea așezare a lucrurilor și lasă în urma lor doar moloz. Mania consumerismului atacă din temelii orașul și oamenii săi. Tot mai șubredă, Veneția se surpă pe zi ce trece.

Galeria personajelor care fac portretul Veneției este una, prin natura ei, selectivă. Dar selecția este bine făcută. Prin fața camerei de filmat se perindă un barcagiu care le mută oamenilor lucrurile de colo-colo (și, în cele din urmă, pe ale sale, dar pe uscat, cu o camionetă), o doamnă în vârstă, o intelectuală de modă veche și foarte simpatică, un agent imobiliar dezamăgit sau un ghid turistic. Fiecare are de spus, cu amărăciune, ceva despre „sindromul” venețian. Nu e răutate și nici ranchiună în mărturisirile lor, ci doar o mare decepție. Nu spun „să plece ei, ca să rămânem noi”. Vor doar să (mai) aibă și ei un loc în propria casă.

Andreas Pichler este regizor și autor de documentare. A urmat Filosofia și Studii Culturale La Bologna și Berlin. Filmele sale au fost prezentate în festivaluri și la posturile TV europene. În 2004 a primit distincția „Grimme Award”.

Pe lista filmelor favorite de la Astra Film Festival 2013 se înscrie și documentarul grecului Lefteris Fylaktos, care are un subiect, în aparență, morbid, de vreme ce ne prezintă cimitirul Alter St. Matthäus din Berlin, unde, printre alţii, e îngropat şi Wilhelm Grimm, cel mai tânăr dintre Frații Grimm.

Dar nu este deloc așa, fiindcă în cimitir se aud râsete și muzică, copiii vin aici să se joace, iar adulții, să se plimbe, să se întâlnească sau să bea o cafea și să mănânce o prăjitură la Cafeneaua Finovo (fin și novo) aflată în incinta cimitirului. Prima cafenea de acest tip, Finovo transformă un spațiu închis, rezervat morților, îl deschide și face din el un loc public. Cei vii lasă deoparte teama, se confruntă cu neantul și îl rostesc și rostuiesc, totodată. 

În filmul lui Fylaktos, moartea își pierde din grozăvie, iese din întunericul care sperie și pornește veselă pe aleile cimitirului, zâmbind sau râzând precum viața și, cel mai important, rostindu-se pe sine – un prim pas spre propria îmblânzire. Logosul, precum și toate celelalte înfăptuiri umane, reprezintă singura modalitate de a înfrunta moartea și de a o transcende. Discursul lui Fylaktos, așa cum se aude el prin gura celor care vorbesc, rămași în mare parte ascunși în spatele camerei de filmat (sau nefilmați frontal, ci doar de la distanță), este unul filosofic. El este menit să acopere nimicul și nespusul care sperie îndeobște și face auzită vocea celor vii, prin care morții continuă să trăiască într-un fel – sau chiar să se distreze.

Spațiul îmblânzit al morții arată ca un parc obișnuit, un loc în care copiii și adulții vin să vadă locul de veci al celor dragi sau doar să facă o plimbare. Cimitirul Alter St. Matthäus din Berlin nu mai este un loc al depresiei, el celebrează viața. Logosul se face auzit aici ca poveste, fiindcă așa este și firesc, de vreme ce în acest loc este înmormântat Wilhelm Grimm, care vorbește de dincolo de mormânt și consolează generațiile de după el. 

Soluția cimitirului din Berlin la problema morții este divertismentul, înțeles în sensul lui etimologic – de deturnare, de distragere. Prin activitățile lor, specifice spațiului vital, vizitatorii se sustrag din calea morții, a fricii și a depresiei, distrându-se. Adusă în sfera vieții, moartea este scăldată în lumini blânde, tomnatice. Fylaktos alege bine momentul anului pentru a ține acest discurs vizual asupra morții. Nimic mai potrivit decât toamna aflată la granița dintre viață și moarte. 

În lumina caldă a toamnei, moartea devine o prietenă pe care o scoți la plimbare pe aleile acoperite de frunze. Iar ceea ce se aude din când în când, în timpul discuției cu ea, este un râs plin de viață.

Lefteris Fylaktos a regizat și a produs numeroase filme documentare, dar și seriale de televiziune și proiecte video pentru organizații publice, private și internaționale. Din 1997, lucrează pentru ERT (Radioteleviziunea Publică din Grecia). Are o diplomă de masterat în Antropologie Media și Vizuală, obținută la Freie Universität din Berlin. Subiectul acesteia este „Café-Finovo. Geschichten fürs Leben|Stories for Life”.