Filme

Passion, noul film al lui Brian De Palma și, totodată, un remake după creația cinematografică din 2010 a lui Alain Corneau, Crime d'amour, își dăzvăluie miezul încă din titlu: pasiunea, un sentiment care face din cel care o încearcă atât un subiect activ, care determină cursul evenimentelor, cât și un obiect pasiv, care îndură efectele din afară ale pasiunii. Ca în aproape orice poveste clasică de amor, catastroficul sentiment este aruncat în mijlocul unui triunghi amoros și declanșează în lanț reacții care seamănă foarte mult cu acelea ale unui proces chimic. Elementele compoziției încep să se precipite, dând naștere unui compozit cu o consistență instabilă, tocmai bună pentru un thriller.

Colțurile triunghiului amoros sunt două femei aparent contrarii și un bărbat. Christine Stanford (Rachel McAdams) este o blondă plină de nuri, răsfățată și capricioasă, obișnuită să obțină tot ceea ce își dorește – atât la birou, cât și în pat. Asistenta ei, Isabelle James (Noomi Rapace), este o brunetă nemachiată, îmbrăcată mereu în negru – punându-și astfel și mai bine în evidență șefa –, nevrotică, tăcută și… misterioasă. Numai că, în ciuda contrastului voit, personajul asistentei nu are nici o adâncime, așa cum nu are nici unul dintre personajele filmului. Dacă superficialitatea i se potrivește ca o mănușă – sau ca lenjeria intimă – lui Christine, profunzimea și latura misterioasă a Isabellei sunt trasate cumva de mântuială, fiind mai mult sugerate printr-o tușă destul de groasă, ca să nu spun, de-a dreptul, grosolană.

Celor două femei li se adaugă amantul și partenerul de afaceri al șefei, care pică însă, ca o muscă, în plasa de combinații și sentimente țesută de cele două femei. Este un personaj șters și fără importanță în economia vârtejului stârnit de pasiunea celor două femei, un pion de care ele se pot debarasa oricând în jocul lor pasional și criminal, deși se folosesc cu dibăcie de acesta pentru mișcări menite să creeze derută.

Triunghiul amoros însă nu este perfect închis, are fisuri, pentru că în el își face apariția asistenta asistentei, care tânjește tăcută după șefa ei și, astfel, se pune în calea planurilor Christinei, stareța-șefă a acestui bordel în mișcare. După cum puteți bănui din sumara prezentare a elementelor acestui compozit efervescent, acțiunea se complică, reacțiile chimice se anulează unele pe altele, rezultând o substanță fierbinte și periculoasă.

În Passion, Brian De Palma a urmărit îndeaproape structura thrillerului amoros și a repetat-o aproape școlărește. Că este un omagiu sau o pastișă, nu am priceput prea bine. Regizorul te conduce pas cu pas prin intrigă, devine aproape enervant de pedant în expunerea ei, de parcă te-ar considera prea greu de cap ca să pricepi cauzele psihologice ale acțiunii, apoi, spre sfârșit, face ca întregul curs calm de până atunci să se precipite și s-o ia la vale cu o viteză amețitoare. Filmul are mai multe finaluri, s-ar putea opri oricând, de la un punct încolo, numai că aceste finaluri se anulează unele pe celelalte printr-o tehnică nu foarte originală, dar, trebuie să recunoaștem, eficientă: aceea a (falsului) vis. Astfel încât, la fel ca și personajele filmului, nu mai știi dacă te afli în vis, nu mai deosebești realitatea de imaginar și rămâi suspendat în spațiul dintre ele. Finalul propriu-zis nu are nimic catharctic în el, vinovatul nu este dezvăluit în întregime, nu este denunțat deschis, ci rămâne ca o fantomă care, și după ieșirea din sală, îți bântuie un pic mintea. Reușind toate acestea, Brian de Palma face un film… reușit. Reușita nu-i revine însă tehnicii cinematografice (știm prea bine, din alte filme, ecranul tăiat în două, cu acțiuni paralele, planurile oblice etc.), nici construcției neapărat, ci mai degrabă efectului de tensiune creat în spectator. Și e mare lucru. Nu sunt de lepădat nici interpretările actoricești, deși, recunosc, personajul Isabellei, aghiotanta anxioasă și nevrotică a Christinei, m-a enervat la culme. E insipid, neînchegat și stângace. Mai că-mi venea să-mi fac propriul thriller, ca să-l ucid.

Filmul lui De Palma e ca o sinteză a thrillerelor amoroase, o compoziție atent studiată, care obține efectele așteptate. Poate părerea ridicol pe parcursul desfășurării evenimentelor dacă nu ai în minte faptul că el urmează conștient o rețetă, însă ceea ce reușește este și mai merituos: creează o rețetă a rețetei, fiind ca un discurs metatextual pe marginea textului unui roman cu crime și pasiuni amoroase.

De câte ori ai încercat să găsești un film care să merite să fie văzut, dar nu l-ai găsit? Pentru cei care sunt într-o astfel de căutare sau chiar au renunțat blazați să mai caute filme care să îi uimească, am adunat 7 filme care cu siguranță se vor transforma în filme cult în următorii ani.

5  au apărut în anul 2012, plus două în 2011. Sunt pelicule care au potențialul de a te face să exclami: uau, ce film, n-am mai văzut de mult timp așa ceva!. Toate cele șapte sunt diferite de ceea ce vedem de obicei și cer un gust pentru diferit.  Mai mult de jumătate (Tabu, Oslo, Cosmopolis, Faust) dintre ele sunt discursive, bazându-se destul de mult pe cuvânt și argumentație, apropiindu-se într-o oarecare măsură de complexitatea discursului unei cărți. Un fenomen destul de rar pentru filme, care de multe ori se rezumă la a spune o poveste. În același timp, aproape toate filmele din listă nu au o acțiune liniară, scenele amalgamându-se fără o ordine temporală, provocarea înțelegerii sensului lor sau a acceptării livrării lor fiind semnificativă.

1. Tabu (2012)

Este un film portughez, prezent la Festivalul de la Berlin în 2012, unde a luat premiul criticii de film și care, apoi, a fost pe lista top 10 filme din 2012 ale celor mai relevante reviste din domeniu, dar mai ales ale “sacrei” Cahier du cinema.

Tabu are una dintre cele mai bune secvențe posibile de început. 5 minute de poezie pură, în care se setează atmosferă nostalgică și de dor a filmului. Dacă nu ai timp să urmărești întregul film, trebuie măcar să vezi aceste 5 minute în care discursul naratorului în cea mai melodioasă portugheză din voice over, muzica de bossa nova cântată minimalist la pian și acțiunea sunt perfect combinate.  Acesta este prologul lui Tabu, urmat de încă două părți: Paradisul pierdut și Paradisul.

Filmul este de fapt o poveste de dragoste, dar este spusă cu o asemenea melancolie amestecată cu autoironie și simț al absurdului și suprarealismului, încât nu dai ochii peste cap a exasperare. Faptul că este realizat de un fost critic de film se vede în modul în care curg cuvintele (discursul naratorului și dialogurile sunt excelente), dar se vede și în parada de referințe cinematografice. Regizorul Miguel Gomes știe lumea filmului ca pe propriul buzunar. Practic, Tabu trece cu noi prin multe etape ale istoriei cinematografiei și prin multe tehnici de filmare. În plus, ca în comediile lui Jacques Tati, multe scene par mute dar, deși vocile personajelor nu se aud, sunt audibile foșnete și sunete disparate, alese de regizor.

2. Post tenebras lux (2012)

Post tenebras lux are mai multe umbre și întunecimi decât lumină (lux) și are un început cel puțin la fel de bun ca filmul discutat înainte, Tabu. Cele două scene de început amestecă realismul și imaginarul într-un mod provocator. În prima scenă, un copil de 2-3 ani se găsește în mijlocul naturii mexicane la apus împreună cu o haită de câini și cu multe alte animale împrejur.  Se apropie furtuna, iar copilul dezorientat stă printre câinii agresivi. Imaginea scenei este perfectă, culorile sunt amețitoare, marginile imaginii sunt încețoșate parcă pentru a confuza și mai mult privitorul, iar tensiunea scenei te cuprinde visceral. În următoarea scenă, la care se sare fără o conexiune directă, un diavol roșu creat prin CGI intră într-o casă cu un set de unelte în mână.

Filmul în sine este o explorare a instinctelor distructive și pozitive din fiecare dintre noi și tensiunea dintre dorința de a face bine versus de a face rău etc. Scenele nu sunt neapărat legate între ele, putând fi în sine scurtmetraje, dar fiecare completează imaginea personajelor. Care nu este una gri, de oameni cu bune și cu rele, ci o imagine în care extreme cât se poate de radicale se întâlnesc. Mai ales personajele masculine din film au o latură profund bună, dar și una șocant de perversă și abuzivă. Cel care l-a ajutat pe personajul principal să își construiască noua locuință va fi și cel care îl va distruge, în timp ce acesta din urmă nu reușește să oprească înstrăinarea soției față de el și lasă să se vadă câteodată instincte animalice greu de intuit.

Post Tenebras Lux a câștigat în 2012 la Cannes premiul pentru cea mai bună regie.

3. Oslo, August 31 (2011)

Este unul din cele mai perspicace filme din ultimii ani. Personajul principal al filmului, Anders, este un intelectual de 34 de ani din Norvegia care și-a ratat ultimii ani din cauza dependenței de droguri și alcool. Dar filmul nu este despre dependență în aceeași măsură în care, de exemplu, Trainspotting este, ci vorbește despre sensul vieții și dilemele pe care orice tânăr le are în legătură cu alegerile pe care ar trebui să le facă. Ieșit din centrul de reabilitare pentru un interviu în oraș, Anders încearcă să se sinucidă ca, apoi, să se întâlnească cu un vechi prieten. Discuția dintre cei doi analizează exact aceste alegeri pe care prietenul lui, Thomas, le-a făcut, în timp ce Anders s-a luptat cu dependența. Thomas este acum căsătorit, are un copil, merge la petreceri plicticoase unde nu are cu cine discuta nimic interesant și scrie despre subiecte academice foarte marginale, cu un public aproape inexistent.

Oslo, August 31 are în general două interpretări. Deși criticii sunt de acord că filmul demonstrează prin dialoguri o înțelegere profundă a crizelor vârstei adulte, unii consideră că Anders nu poate depăși realitatea anilor pierduți dependenței, în care nu a construit nimic. Pe de altă parte, Anders cred că înțelege limitările vieții burgheze și nu  o resimte ca pe o pierdere ci, mai degrabă, trăiește o criză a sensului mai adâncă.

Finalul filmului lui Joachim Trier nu face compromisuri, la fel ca și întreaga desfășurare de acțiune și dialoguri de până atunci.

4. Holy Motors (2012)

Probabil cel mai cunoscut film dintre cele șapte prezentate, Holy Motors a intrat în competiția pentru Palme D’Or în 2012. Deși nu l-a câștigat, filmul copilului teribil al cinematografului francez, Leos Carax, a fost pentru mulți cinefili revelația acelui an, amintindu-ne multora dintre noi ce vrem cu adevărat de la un film bun. Imaginația cu care este scris te surprinde în fiecare scenă, la fel ca și vigoarea și spontaneitatea. De fapt, însă, filmul lui Leos Carax este creația unui regizor cât se poate de inițiat în istoria cinematografică mai nouă sau mai veche, făcând trimiteri de la filme vechi până la Cars, animașia Pixar a anilor 2000. Deși filmul pare făcut cu entuziasmul unui începător și realizat în primele decenii ale cinematografului, când încă totul era un experiment, Holy Motors este un film despre îmbătrânire, dezamăgire, pierdere, ca și despre reînnoire.

La fel ca și Tabu, Holy Motors este un film despre film, dar realizat cu un sens mai profund în același timp al morții cinematografului, ca și al unui nou sens al acestuia. Dar, mai presus de orice referințe cinematografice, Holy Motors este un film care nu plictisește niciun moment.

5. In another country (2012)

Este un film coreean, și el din 2012, și el prezent la Festivalul de la Cannes din același an.  Isabelle Huppert interpretează rolul unei actrițe franceze care ajunge într-o stațiune sud-coreeană. Filmul care începe realist este de fapt joaca unui scenarist cu diverse variante ale poveștii, dar nu orice joacă. Pentru că regizorul nu încearcă să ne surprindă cu părăsirea zonei naturaliste pentru a intra în zona convenției cinematografice și a filmului intelectualist. Deși neliniar și absurd, filmul nu își asumă convenționalismul, ci vorbește mai degrabă despre diferențele culturale dintre oameni de naționalități diferite și despre nuanțe psihologice fine.

In another country nu a provocat aceleași exclamații de plăcere și surpriză ca Holy Motors, Tabu sau Post Tenebras Lux, dar este, într-un ordin mai subtil, la fel de plăcut și oferă satisfacție cinematografică în aceeași măsură. Iar modul în care regizorul Sang-soo Hong își transmite ironiile la adresa inadecvării sociale a conaționalilor săi, ca și la adresa traiului burghez, este de un comic provocator și subversiv.

6. Cosmopolis (2012)

La fel cum mare parte din acțiunea lui Holy Motors se petrece într-o limuzină, în Cosmopolis chiar mai mult de jumătate din film se petrece într-o limuzină. Personajul principal este un tânăr foarte bogat dar de un nihilism gol. Are tot ce și-ar putea dori, dar în același timp nimic cu adevărat important.

Filmul nu are foarte multă acțiune, cum probabil ți-ai putut da seama din faptul că mare parte din scene se întâmplă în mașină. Dar intensitatea dialogului și a ideilor nu te face să simți lipsa ei. Experiența lui Cosmopolis este aceea oferită de un spectacol de teatru foarte bine pus în scenă pe baza unei piese excelente, în care plăcerea dialogului nu îți mai lasă timp și atenție pentru alte aspecte. Care, chiar dacă ar exista, nu ar face decât să te distragă de la dialog și te-ar face să pierzi nuanțe ale  argumentației.

Filmul lui David Cronenberg este o interogare a valorilor capitalismului, dar într-un mod mult mai subtil decât o fac documentarele sau filmele apărute în ultimii ani, după criza financiară.

7. Faust (2011)

Faust vine de la discipolul lui Tarkovski, Alexandr Sokurov, și este ultimul său film din tetralogia despre putere. După filmele despre Hitler, Lenin și Hirohito, Faust vine nu ca o adaptare a cărții lui Goethe, ci ca un comentariu pe marginea ei. Realizat cu ajutorul financiar al lui Vladimir Putin, filmul lui Sokurov este probabil cel mai frumos dintre cele șapte discutate. Imaginea, de multe ori distorsionată, și culorile în nuanțe subtile construiesc o atmosferă apăsătoare și expresionistă, completată de o variantă a lui Mefisto care în loc de coadă are un mic sex bărbătesc și al cărui corp numai de om nu se poate numi.

Faust se deschide cu o scenă în care doctorul Faust îi face autopsia unui biet cadavru și se întreabă oare unde este localizat sufletul acestuia. Filmul în întregime este un comentariu pe această temă, carnalitate versus spiritualitate, dar într-un mod cât se poate de direct și fără fasoane, aproape brutal. Așa cum în scena autopsiei vedem măruntaialele revărsându-se, la fel și în celelalte scene vedem multă urâțenie interioară și exterioară. Totul după principiul: Everyone knows exactly what leads them to hell — and they do it anyway. Filmul auteurish al lui Sokurov te va prinde în mrejele acestui melanj de frumos și urât, și în dialogurile deștepte dintre intelectualul măcinat de gânduri și întrebări, Faust, și diavolul pe măsura lui de înțelept și atoateștiutor.

Faust a luat marele premiu la Festivalul de la Veneția, în 2011.

Citește și Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme

Top 15 soundtracks – filmele cu cea mai buna muzica

Top 10 Genii din Filme

 – Do you know what India stands for?

 – No, what?

– I'll Never Do It Again.

Sursă de uimire și fascinație perpetuă, dar și de frustrare totală și, pe cale de consecință, de umor copios, India din cinematografia occidentală este un amalgam de contraste debusolante și de adevăruri doar pe jumătate pătrunse. Filmele din topul următor nu îți prezintă neapărat o Indie autentică, ci una filtrată de viziunea occidentală, mizând pe latura sa misterioasă și intrigantă. 

1. The River (1951)

Regalul cinematografic al regizorului Jean Renoir, The River este îmbinarea perfectă între o parte descriptivă de o acuratețe aproape documentaristică (fără a exclude doza ideală de lirism vizual) și un subiect captivant. Povestea a două surori, Harriet și Valerie, îndrăgostite de același bărbat, capătă contur pe fundalul hipnotic al unei Indii paradoxale, aflată în continuă curgere și transformare, dar mereu egală cu sine, la fel ca râul bengalez în apropierea căruia se petrec toate, simbolul cel mai puternic al filmului. Ești antrenat într-un tur virtual al spațiului indian, cu festivalurile și reperele sale culturale cele mai importante, fie ele sărbători, dansuri sau legende.

Părțile descriptive cu tonul lor calm sunt intermezzo-uri inserate în chip ideal în povestea principală. Fragmente din scrierile savurosului personaj Harriet, acestea completează narațiunea vizuală prin gândurile când lirice, când neașteptat-amuzante ale unei adolescente sensibile, capricioase și talentate, care scrie inspirată de aura ținutului indian, dar și de o primă iubire neîmpărtășită pentru șarmantul căpitan John.

2. A Passage to India (1984)

Adaptarea romanului scriitorului britanic E.M. Forster, povestea filmului din 1984 reprezintă o reflecţie intrigantă asupra relaţiilor coloniale India-Marea Britanie redată printr-o poveste cu tentă mistică, al cărei deznodământ nu reuşeşte să risipească pe deplin aura de mister ce o înconjoară.

Un prim motiv solid ce recomandă pelicula ca fiind un must see este Judy Davis. Pentru Miss Quested, personajul lui Davis, India este un amalgam de trăiri contrastante şi de experienţe bulversante. Supunându-se clişeului ţării păgâne care te pune faţă în faţă cu propriul subconştient, dincolo de orice menajamente, Miss Quested, britanică prin excelenţă, are de înfruntat un episod terifiant într-o peșteră misterioasă. Experiența, o plonjare în partea întunecată a sinelui, va avea drept consecință un proces lung, a cărui țintă principală este naivul doctor Aziz, acuzat de abuz de către Miss Quested. Aceasta va deschide astfel cutia Pandorei, reactivând toate prejudecățile britanicilor în legătură cu indienii, împreună cu disprețul și intoleranța față de aceștia din urmă. 

3. The Darjeeling Limited (2007)

The Darjeeling Limited este numele unui tren- simbolic, providențial, “condus” de imaginativul și imprevizibilul regizor Wes Anderson (Moonrise Kingdom) de-a lungul și de-a latul Indiei.  Microuniversul din interiorul fascinantului mijloc de transport are ca centru de greutate insolitul grup al celor trei frați interpretați de Owen Wilson, Adrien Brody și Jason Schwartzman, porniți în căutarea mamei lor (Anjelica Huston), călugăriță într-un sat obscur la poalele Munților Himalaya. Cei trei sunt o adunătură copios-absurdă, și în același registru se înscriu și conversațiile lor. De-abia în filmul lui Anderson, în cromatica sa fondantă, vie, ai intuiția mult-invocatului miraj al Indiei, chiar dacă perspectiva de ansamblu este întrucâtva limitată, atingând punct cu punct tot soiul de clișee. Nici partea de spiritualitate nu scapă de un tratament superficial, dar compensează umorul neconvențional prin care aceasta este abordată și chimia neașteptată a trio-ului Brody-Schwartzman-Wilson.

4. The Best Exotic Marigold Hotel (2012)

…sau India ca destinație de vacanță (imprevizibilă) pentru un grup de turiști de vârsta a treia, interpretați impecabil de actori precum Judi Dench, Tom Wilkinson, Maggie Smith etc.. Hotelul Marigold (Galbenea) unde se cazează aceștia este mai mult decât și-ar putea dori (și mai mult decât ar putea duce) oricare dintre ei. Proverbialul castel al maharajahului la care se așteptau turiștii vrăjiți de prezentările bombastice ale agențiilor de voiaj se dovedește a fi o dărăpănătură nefuncțională, în care mișună fel de fel de animale nedorite și unde singurul element care ar trebui să mai îndulcească pastila (deși uneori reușește exact contrariul) îl reprezintă mult prea tânărul și mereu-depășitul-de-situație manager.

India din The Best Exotic Marigold Hotel este fundalul pe care se intersectează poveștile protagoniștilor, marcand un punct de cotitură în existențele tuturor și aducându-le, pe lângă noutate și aventură, schimbari nesperate și binevenite. 

5. Outsourced (2006)

Cu toate că la început poate avea izul unei experienţe pe care nu îţi mai doreşti să o repeţi, India este locul căruia cu cât îi opui mai puţină rezistenţă, cu atât ai şanse mai mari să ieşi neşifonat. Să înveţi să te laşi purtat de val, cam asta e lecţia pe care trebuie să şi-o însuşească, chinuit şi adus în repetate rânduri la capătul răbdării, Todd, sau Mr Toad aşa cum îi pronunţă numele indienii, în chip foarte enervant pentru personajul în cauză. Americanul se trezeşte obligat de către șeful său să se mute într-o ţară pe cât de diferită, pe atât de năucitoare. Având ca responsabilitate principală să-i ajute pe indienii de la un call center să-şi îmbunătăţească aptitudinile profesionale (şi accentul), Mr Toad se trezeşte imersat, dacă nu înecat de-a dreptul, într-un ocean civilizaţional pe care plutesc în derivă ameţitoare statui în formă de elefanţi cu ghirlande multicolore la gât, ricşe, băuturi indigeste şi alte asemenea. Toate ca toate, dar până la urmă, India nu e chiar un capăt de lume, dovedindu-se a fi exact ceea ce a prescris medicul pentru a colora existența personajului și a-l ajuta să capete curaj.

Muzele au făcut parte din procesul de creație dintotdeauna: fie că e vorba de faimoasa Gala a lui Salvador Dali, de Dora Maar – muza lui Picasso sau Margit Pogany – iubita lui Brâncuși, fie că e vorba de muza pe care o invocă Homer în Iliada sau de muzele regizorilor de film:

1 Diane Keaton – Woody Allen

Într-o carieră de regizor atât de lungă, de aproape 50 de ani, Woody Allen a avut timp să dezvolte afinități și sensibilități pentru mai mult de o singură muză. Printre ele Mia Farrow (cu care a realizat 13 filme), Dianne Wiest, Judy Davis, Scarlett Johansson și, mai nou, Penelope Cruz. Dar, dintre toate femeile care l-au inspirat pe Woody, Diane Keaton merită cel mai mult supranumele de muză. Deși nu au realizat împreună la fel de multe filme, doar 7, sunt cele mai valoroase creații ale lui Woody Allen. Sunt filmele pentru care regizorul va rămâne în istoria cinematografiei: Annie Hall și Manhattan, ambele povești de dragoste, dar și comediile Sleeper, Love and Death, Radio Days, Manhattan Murder Mystery și drama Interiors. Ce-i drept, între cei doi se simte o chimie creatoare extraordinară pe ecran, dincolo de povestea de iubire ce a existat dincolo de ecran. Diane povestea la un moment dat într-un documentar cât de fascinată era de inteligența lui Woody Allen înainte de a-l întâlni și cât de mult l-a iubit și admirat.

2 Laura Dern – David Lynch

Înaltă, blondă, cu un nas proeminent și de o feminitate și sensibilitate care nu te pot lăsa rece, Laura Dern a jucat în multe filme, dar a intrat în imaginarul multora dintre noi prin filmele maestrului unui suprarealism foarte personal, regizorul David Lynch. Nu au făcut multe filme împreună, noi am numărat doar trei, dar sunt suficiente pentru a o asocia pe Laura Dern cu filmele lui, probabil pentru că sunt cele mai bune trei roluri ale carierei Laurei: a debutat în filmele lui Lynch în Blue Velvet în 1986, a urmat apoi, în 1990, Wild At Heart, unde joacă alături de Nicolas Cage și care a câștigat trofeul Festivalului de la Cannes, și Inland Empire, la 20 de ani de la primul film semnat Lynch, în 2006. Între cei doi nu se știe dacă a existat și o relație de dragoste, dar, la prima apariție în filmele lui Lynch, regizorul era într-o relație cu o altă actriță, Isabella Rossellini, și ea protagonistă în Blue Velvet. La începutul lui 2013, Laura Dern a anunțat o nouă colaborare cu Lynch, rămâne să vedem despre ce este vorba.

3 Uma Thurman – Quentin Tarantino 

Uma a jucat în aproximativ 50 de filme în cariera ei dar, când te gândești la ea, îți vin în minte în primul rând rolurile din filmele lui Quentin Tarantino: iconicul Pulp Fiction și cele doua Kill Bill: volumul 1 și 2. Apropo, se zvonește o continuare, Kill Bill: vol. 3. Înaltă și blondă, la fel ca Laura Dern, Uma Thurman se diferențiază printr-o răceală și autosuficiență de prințesă. Uma pare inabordabilă și pare să fie mai degrabă rațională decât emoțională și feminină. Tarantino a distribuit-o chiar în această tipologie: purtând cămăși albe cu guler scrobit, pantaloni, o tunsoare sexy dar foarte strictă, Uma pare în Pulp Fiction foarte sigură pe ea. Până în momentul supradozei… Unii zic că obsesia lui Quentin pentru Uma a trecut dincolo de zona kosher. Să nu uităm de faptul că Uma l-a lăsat pe Quentin să bea șampanie din pantoful ei, știut fiind fetișul acestuia pentru picioarele femeilor. 

4 Brigitte Bardot – Roger Vadim

Brigitte Bardot era prea sexy și prea frumoasă. Roger Vadim i-a creat persona de star sexy, după ce a început să aibă o relație amoroasă cu această pe când ea avea 15 ani, iar el 22. Văzând potențialul de star al acesteia și fiind obsedat de Bardot, s-au căsătorit după doi ani, în 1952, iar în 1956 a apărut în primul film al lui Vadim: Et Dieu… créa la femme (And God … created woman). Deși nu e primul ei film, Bardot apăruse deja în peste 15 filme până în acel moment, filmul lui Vadim o transformă într-un personaj în sine, the sex kitten, imagine care i-a asigurat faima, dar de care nici nu a reușit să mai scape. Cei doi au mai realizat împreună încă două filme, în amândouă Bardot în "rolul" de sex kitten: The night heaven fell și Love on a pillow. Dacă nu ești neapărat convins de ceea ce vorbesc, aruncă un ochi peste Et Dieu… crea la femme, este cel mai puternic argument. Mai târziu, Roger Vadim se va căsători și va divorța de Jane Fonda.

5 Anna Karina – Jean-Luc Godard

Dacă suntem la franțuzoaice, nu putem să nu vorbim despre relația dintre regizorul Noului Val Francez Jean-Luc Godard și actrița Anna Karina. De fapt, Anna era daneză și a ajuns la Paris împreună cu mama ei când avea doar 17 ani și fără să vorbească limba. Fără un mod de a-și câștiga existența, Anna a avut norocul să fie remarcată de un vânător de talente pe străzile Parisului, ajungând să fie model, inclusiv pentru Coco Chanel, care a ajutat-o să aleagă numele de scenă, Anna Karina. Jean Luc Godard a remarcat-o într-o reclamă la săpunul Palmolive, dar aceasta a refuzat să apară în rolul pe care acesta i l-a propus, pentru că implica nuditate. Totuși, în următorul lui film – Le petit soldat – , încă minoră, Anna Karina joacă. În timpul filmărilor din primăvara lui 1960, cei doi încep o relație de dragoste. Se căsătoresc în 1961, și urmează, în total, 7 filme ale lui Godard în care Karina apare. Totuși, cuplul a avut o relație tensionată, despre care Godard vorbește tot într-un film cu ea în rol principal: Une femme est une femme. În 1965, simțindu-se neiubită, pe fondul unei copilării nefericite și al unui soț absorbit total de muncă, cei doi divorțează. Dar, și datorită muzei Anna Karina, ne-au rămas câteva capodopere certe, semnate Godard: Pierrot le fou, Alphaville, Band of Outsiders, Vivre sa vie.

6 Johnny Depp – Tim Burton

Persona din film a lui Johnny Depp aproape că se confundă cu cea a lui Tim Burton, relația de muză-creator dintre cei doi făcând parte din cultura pop. Depp proiectează pe ecran un personaj plin de excentricități, întunecat, neînțeles și inadaptat, completând perfect umorul negru goth și horror al lui Tim Burton. Cei doi au realizat împreună filme prin care noi ne-am conectat emoțional la ambele personaje de-a lungul timpului: Edward Scissorhands (prima colaborare, în 1990), Sleepy Hollow (1999), Charlie and the Chocolate Factory (2005) și Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (2007). De fapt, Depp a jucat în jumătate dintre filmele de lung metraj ale regizorului, concurându-le pe femeile-muze ale regizorului: Winona Ryder și Helena Bonham-Carter (soția acestuia).

7 Bill Murray – Wes Anderson

Un regizor atât de auteurish ca Wes Anderson avea nevoie de o muză pe măsură, la fel cum Tim Burton avea nevoie de cineva ca Johnny Depp. Bill Murray este exact peticul pentru sacul lui Anderson: interpretare minimalistă și umor în subtext. Dacă la începutul carierei, Bill a jucat roluri mai mult de antierou fără maniere în filme comerciale, începând cu 1998 și odată cu apariția în filmul lui Anderson, Rushmore, Murray a început să fie cunoscut ca actor de filme independente. Din acel moment, carierele celor doi sunt legate, iar Bill apare în toate filmele lui Anderson: The Royal Tenenbaums, The Life Aquatic with Steve Zissou, The Darjeeling Limited, Fantastic Mr. Fox și Moonrise Kingdom. Între timp, Bill l-a "trădat" pe Anderson cu alți regizori de tip auteur: Sofia Coppola (Lost in translation) și Jim Jarmusch (The Limits of Control, Broken Flowers, Coffee and Cigarettes).

8 Toshiro Mifune – Akira Kurosawa

Ultima muză de sex masculin din top, Toshiro Mifune pare, la prima vedere, din cauza faimei filmului lui Kurosawa Cei șapte samurai, genul "numai mușchi". De fapt, Mifune este un actor cu multe nuanțe și o dovedește în cele 16 colaborări cu Akira Kurosawa, multe dintre ele capodopere cinematografice: Rashomon, Yojimbo, Throne of Blood, Sanjuro. Mifune a declarat la un moment dat despre colaborarea cu Akira: I am proud of nothing I have done other than with him. La rândul lui, Kurosawa își descria muza: He put forth everything directly and boldly, and his sense of timing was the keenest I had ever seen in a Japanese actor. And yet with all his quickness, he also had surprisingly fine sensibilities.

9 Monica Vitti – Michelangelo Antonioni

Antonioni și Monica Vitti s-au "creat" unul pe altul. Au avut o relație împreună dincolo de ecran, iar Vitti l-a susținut pe Antonioni inclusiv pentru a obține finanțare pentru filmul în care juca și ea, L'avventura, filmul care le-a adus recunoașterea mondială amândurora în 1960. După acest prim film au urmat La notte, L'ecclise, Desserto rosso, toate până în 1965 și unele dintre cele mai bune filme atât ale lui Antonioni, cât și unele din cele mai bune roluri ale Monicăi Vitti. Spre finalul anilor '60, cei doi deja nu mai făceau filme împreună, iar relația de dragoste se stinsese.

10 Charlotte Gainsbourg – Lars Von Trier

Până la Charlotte Gainsbourg, "ciudatul" Lars Von Trier nu părea regizorul care să aibă nevoie de o muză. Fiecare actriță juca într-un singur film de-al său și colaborarea se încheia: Emily Watson, Bjork, Nicole Kidman. Începând cu Antichrist, însă, Lars Von Trier găsește inspirație în aceeași actriță: Charlotte Gainsbourg. La doi ani după Anticristul, Charlotte joacă în 2011 în Melancholia alături de Kirsten Dunst, iar la alți doi ani, Charlotte va fi personajul principal din Nymphomaniac, anunțat pentru 2013.

Lista muzelor și a regizorilor poate continua, cu siguranță: Hitchcock – Tippi Hedren și Grace Kelly, Ingmar Bergman – Liv Ullmann, Fratii Coen – Frances McDormand, John Cassavetes – Gena Rowlands, Almodovar – Penelope Cruz și Rossi de Palma, Josef von Sternberg care a creat persona lui Marlene Dietrich, Martin Scorsese – Robert de Niro și, apoi, Leonardo DiCaprio, Werner Herzog – Klaus Kinski. Dar ne oprim aici.