Filme

Acesta este doar începutul filmului, urmând desfășurarea efortului asiduu al avocatei Linda Kenney Baden, jucată de Helen Mirren,  pentru a încheia procesul de crimă în favoarea lui Spector.

Filmul se centreaza mai puțin pe acțiune în sine și mai mult pe relația dintre personaje, inspectând latura psihologică din spatele relației dintre artistul Phil Spector și apărătorul său, avocata Linda Kenney Baden. În plus, toate mărturiile fiind incriminatorii, singura apărare a avocatei este de a apela la empatia juraților, chemându-l la bară chiar pe Phil Spector, deja stigmatizat de public. Astfel, cei doi încearcă să găsească o metodă de a le arăta juraților adevărata față a unei celebrități care este vânată de mulțime odată ce a căzut de la înățimea ocrotitoare a succesului de care a dispus vreme îndelungată. 

Metoda lui Spector de a îndura disprețul oamenilor este de a se închide în propria sa lume în care este propriul său avocat. Chiar dacă, în mare parte, acțiunea se petrece la curtea de judecată și în birourile avocaților, filmul nu seamănă deloc cu un serial cu avocați. Doar se încearcă să se surprindă indignarea vizavi de ideile preconcepute ale oamenilor și încercările de a le combate care se petrec în culisele cu ușile închise ale procesului. 

Linda este singura care crede în vorbele neclare ale omului pe care îl apără la curtea de judecată. Fiind singură în acest joc periculos, aceasta este dispusă să îşi pericliteze cariera pentru a apăra un om nevinovat. 

Phil Spector (2013) este de fapt un film despre celebritate, prin încercarea de disecare a acestui caz real. A fi o celebritate, totuşi, nu e o muncă uşoară.

Recunosc că, ducându-mă la filmul danez Kapringen (Deturnarea) – în regia lui Tobias Lindholm –, mi-a fost puțin teamă să nu am parte de un thriller cu pirați, cu împușcături și alte elemente spectaculoase cu care, din păcate, ne-a obișnuit Hollywoodul atunci când tratează un subiect de felul acesta.

Subiectul poate fi rezumat în câteva cuvinte: o navă comercială daneză este capturată de o bandă de somalezi, care cer bani pentru eliberarea echipajului; urmează o serie de negocieri încheiate cu succes. Spunând asta, nu am spus, în fapt, nimic despre pelicula daneză. Fiindcă nordicii știu să facă filme nu despre un eveniment, care devine secundar – mai mult, un pretext cinematografic –, ci despre o stare. E vorba despre starea de captivitate, atât fizică, cât și psihică, a celor care sunt de-o parte și de cealaltă a firului de telefon care intermediază negocierile. Subliniată și întreținută de planurile de interior ale navei – angoasante și întunecate -, captivitatea echipajului sticlește în priviri, în gesturi și în vocile gâtuite de nervozitate și deznădejde.

Bucătarul Mikkel Hartmann (interpretat de Pilou Asbæk), membru al echipajului captiv, iese în evidență prin firea reținută și temătoare, ca și prin dorul de ai lui, devenind cumva chintesența stărilor prin care trec toți ceilalți. În plus, el este și acela care participă, vrând-nevrând, la negocieri. De partea cealaltă a telefonului, în birourile la fel de claustrofobice precum nava luată prizonieră, se află managerul companiei care deține nava, Peter Ludvigsen (Søren Malling). Din orgoliu profesional, întreținut de succesele sale în negocierile firmei – trăsătură redată minimalist prin câteva scene, la începutul filmului –, Peter se încăpățânează să conducă el însuși negocierile cu pirații somalezi, refuzând orice ajutor din exterior. Ajunge astfel, ca într-o oglindă, prizonierul propriului ego, îndepărtându-și soția tocmai prin încercarea de a-i apropia pe cei captivi de propriile familii, care îi așteaptă acasă.

Deși implicat emoțional, Peter are de-a face cu un pariu profesional: trebuie să (își) dovedească competența pe care i le impun costumul perfect, cămășile și butonii scumpi – perfect antitetici cu tricourile murdare și transpirate ale echipajului ținut ostatic. Cum spuneam, nimic spectaculos și flamboaiant, doar o stare care se prelinge perfidă de-a lungul întregului film. Angoasa este amestecată cu așteptarea și cu un sentiment de claustrofobie, care tânjește după spațiile deschise ale libertății.

Filmul are un happy ending, dar acesta nu este eliberator deloc, pentru că are un preț: moartea unui membru al echipajului, dintr-o prostie aproape, chiar în momentul în care pirații părăsesc nava (nu vă dezvălui motivul însă). Iar ceea ce trebuia să fie o victorie, un sfârșit bun pentru toată lumea, devine o apăsare care umbrește întoarcerea acasă. Captivitatea ar fi putut fi tratată, uitată, însă moartea unui om rămâne un preț greu plătit după eliberare. Și astfel, filmul se încheie cu două planuri care dovedesc măiestria regizorală a lui Lindholm: pe de-o parte, unul în care bucătarul Mikkel, urmărit de imaginea morții, se află, în sfârșit, alături de familia atât de dragă, dar de care nu mai e în stare să se bucure, pe de alta, plecarea acasă (orice o mai însemna acest „acasă” pentru el) a managerului firmei, Peter, ca după o zi obișnuită de lucru, în care și-a făcut… meseria, cu tot profesionalismul de care a fost în stare.

La fel ca Jagten (Vânătoarea), Kapringen nu vorbește transparent despre subiectul pe care-l tratează, ci îl schițează, mai degrabă, construind stări pe marginea altora. Ceea ce te lasă o vreme meditativ.

Este deja confirmat: cunoscutul actor Willem Dafoe se va reuni cu regizorul-scriitor Abel Ferrara pentru a da naştere unui film despre influentul regizor, romancier, poet şi filosof Pier Paolo Pasolini.

Denumit simplu Pasolini, filmul îşi propune să spună povestea ultimei zile din viaţa regizorului italian printr-un caleidoscop de imagini legate de viaţa, fanteziile, filmele şi proiectele sale.

Pasolini a fost ucis înainte de lansarea controversatului său film Salò, sau Cele 120 De Zile ale Sodomei. Pe 2 noiembrie 1975, a fost găsit mort, bătut şi călcat în repetate rânduri cu propria maşină. Crima a fost pusă pe seama lui Giuseppe Pelosi, un adolescent al străzii, dar în 2005 tânărul îşi retrage mărturisirea, susţinând că o semnase sub presiunea ameninţărilor de violenţă asupra familiei sale.

Filmul va marca cea de a patra colaborare dintre Dafoe şi Ferrara, completând o listă de precedente reuşite ca: 4:44 Ultima zi pe Pamant, Go Go Tales şi New Rose Hotel. Casa de producţie franceză Capricci Films a semnat deja pentru producţia filmului ce urmează să fie turnat la sfârşitul acestui an. 

Ferrara va trece la mult aşteptatul film biografic îndată ce va termina producţia filmului Welcome to New York, bazat pe recentul scandal sexual în care a fost implicat politicianul francez Dominique Strauss-Kahn.

A-i reproșa lui Pacific Rim (Cercul de Foc) abuzul de clișee, intriga previzibilă sau lipsa de profunzime e totuna cu a pretinde un doctorat în chimie unui fotomodel aspirant. Nu că nu s-ar mai fi făcut (un reputat critic american vorbea despre I Spit on Your Grave, cel din 1978, ca fiind întru totul lipsit de calități artistice, de parcă asta era chestiunea), dar, în general, nu trebuie să ceri de unde nu e (și în cazul de față, fără să fie nevoie să fie, ceva e).

Sigur că filmul lui del Toro e un colaj, întrebarea care se pune e dacă acest colaj funcționează sau nu. Sigur că majoritatea actorilor țipă, sau mai bine zis gâjâie, când vorbesc, ca și cum tocmai s-ar fi vindecat de guturai, și sigur că nu trebuie să știi cine-s Lang și Murnau ca să-ți dai seama că, mai devreme sau mai târziu, Raleigh (Charlie Hunnam), pilot retras din activitate, o să cunoască din nou gloria și că un love story adiacent se va înfiripa (doar că pretendenta apare periculos de târziu, până atunci eroul fiind înconjurat aproape exclusiv de persoane de același sex). De asemenea, nu e necesar un IQ peste 100 să te prinzi că civilizația umană nu va fi ștearsă de pe fața Pământului, iar dacă toate acestea împreună nu deranjează, e pentru că Pacific Rim e un blockbuster care își face treaba și mai mult decât atât: e mai multe blockbustere în același timp.

E film de razboi, e SF, e film de aventuri old school(atunci când doctorul Newton Geiszler, interpretat de Charlie Day, trebuie să dea de șeful unei rețele de traficanți cu organe), e mecha, adică film cu transformeri, și e kaiju, adică film cu monștri care terorizează mari orașe. În același timp, are și ceva din clasicul film cu bătaie vandammian (minute bune, Raleigh înfrânge tot soiul de adversari, în luptă dreaptă, într-un ring), în timp ce finalul e tipic pentru Bond-urile din anii ’60 (eroul și prietena lui, împreună pe o capsula high tech convertită în luntre, după ce tocmai au salvat lumea). Pe scurt, de toate pentru toți.

Deosebit de interesante sunt stereotipurile pe care Cercul de foc, un film în care toate națiile se unesc ca în cele mai înfocate imnuri hippie, le exploatează. Opoziția cea mai evidentă este cea dintre britanici și americani. Comandantul Stacker Pentecost (Idris Elba) e britanic, la fel și doctorul Hermann Gottlieb (Burn Gorman). Amândoi sunt caracterizați de același fixism: regulile sunt reguli, în cazarmă și în laborator deopotrivă. Această strictețe de care cei doi dau dovadă e prezentată ca fiind un handicap și îi face să fie mai degrabă nesuferiți. Deși rigurozitatea se presupune a fi o calitate mai degrabă decât un defect, ea devine o vulnerabilitate atunci când nu ia seama de realitățile din teren, în cazul de față, de excepțiile de la regulă. Altfel spus, de genialitatea americanilor. Teoretic, atât Pentecost, cât și Gottlieb au dreptate, și ascultarea pe care o cer din partea celorlalți pare a se justifica (dacă subalternii n-ar mai asculta de comandant, și-ar pune în pericol propria lor viață, dar și pe cea a tuturor celorlalți. O miză destul de mare, s-ar spune). Însă nu doar obediența e o valoare cardinală în lumea Cercului de foc, ci și inițiativa personală, atunci când vine din partea cui trebuie. Doctorul Geiszler și protagonistul fac cum îi taie capul pentru că ei sunt altfel. Altfel decât masa amorfă care ascultă discursul churchillian al lui Pentecost și aclamă, cu pumnul ridicat în aer. Americani fiind, ei au dreptul să manifeste inițiativă, și cine li se pune în cale se vede nevoit să cedeze sau sfârșește rău.

Negativul biped al filmului este pilotul Chuck Hansen (Robert Kazinsky), care trebuia să fie altceva decât american sau britanic și s-a hotărât să fie australian (cum de nu e francez, mare minune). Acesta cutează să fie mai rebel decât protagonistul, care e deja destul de rebel, și îl înfruntă cu fiecare ocazie. În primă fază e pus la locul lui, apoi e impresionat de talentul și de mărinimia eroului, așa că pactizează cu acesta, iar spre final, atât el, cât și Pentecost, își dau viața pe altarul mai binelui general, astfel plătind simbolic pentru cutezanța de a-l fi deranjat pe Raleigh.

În acest peisaj beligerant, fac o notă aparte rușii filmului (care conduc un transformer de pe vremea lui Pazvante, dar care e atât de trainic încât încă funcționează), dimpreună cu asiaticii, care la rândul lor nu deranjează pe nimeni (mai mult, lui Mako/Rinko Kikuchi, de două ori neajutorată, ca femeie și ca persoană fără pașaport american, îi e rezervată onoarea de se lăsa salvată la momentul oportul de către partenerul ei de pe partea corectă a Pacificului).

Acțiunea se petrece în cea mai mare parte la Hong Kong, ceea ce nu e altceva decât un omagiu adus genului kaiju, laolaltă cu unele tehnici de filmare pe care spectatorii mai tineri le vor recunoaște din serialul TV Power Rangers, dacă nu din primele filme japoneze cu Godzilla. Și prin acest tip de împrumuturi, filmul lui Guillermo del Toro e un spectacol, dar un spectacol pe care tehnica modernă, cu tot ce presupune ea în materie de difuzare, îl face și mai impunător: când, printr-un 3D parcă mai eficient ca niciodată, tot felul de extremități extraterestre ți se vâră în ochi și sunetul asurzitor îți reconfigurează funcțiile organelor interne, ce cusur să mai găsești? Aștepți să și-o ia monștrii pe coajă și, în așteptarea următoarei megaproducții postapocaliptice, o așteptare, deloc întâmplător în ultimii ani, nu foarte lungă, îți scuipi în sân și zici mersi c-ai scăpat.

Aflat într-o regiune din Africa în care au loc conflicte armate între guvern şi rebeli, John Locke (Jack Nicholson) descoperă o modalitate de a-şi schimba întru totul viaţa. Moartea subită a unui călător misterios, alături de care împărţise câteva pahare, îi oferă şansa unui nou început. Locke profită de ocazie şi inversează fotografiile din cele două paşapoarte. Luând în considerare reacţia lipsită de suspiciune a angajaţilor hotelului în care era cazat, reporterul mizează pe asemănarea fizionomică incredibilă, pentru a deveni astfel Dl. Robertson.

Intriga sumar schiţată mai sus poate fi suficientă unui blockbuster veritabil, mod în care filmul a avut tendinţa de a fi prezentat, cel putin în faţa publicului american, pentru care producţia din 1975 s-a numit The Passenger. Numele original al filmului, aşa cum a fost ales de către regizorul său – Michelangelo Antonioni, Professione: reporter, oferă alte indicii despre ce l-a determinat pe acesta să regizeze un film de două ore, care prezintă fuga unui impostor de fantoma trecutului său.

În fond este tratată problema identităţii, o problemă rezonantă cu epoca modernă, aceasta fiind disecată mecanic în film, transmiţând astfel frustrări de natură filosofică. Dacă profesia de reporter pare să spună ceva despre Locke o face doar într-un mod contingent cu lumea social-deterministă în care personajul trăieşte; aşadar întrebarea "cine este Locke?" nu poate fi rezolvată printr-un răspuns făurit tot de către societate.

Professione: reportereste genul de film care îţi aminteşte că lumea a intrat într-o nouă epocă. Întreaga acţiune este setată într-un mediu scutit de avantajele tehnologiei moderne, care poate fi folositoare în eforturile de depistare ale persoanelor dispărute. Dl. Robertson va fi căutat, atât de către poliţie pentru a fi anchetat, cât şi de către asociaţii săi cu care, se pare, tranzacţiona armamentul necesar tocmai zonelor de conflict pe care acesta le vizitase în calitate de reporter.

Chiar şi fără aportul tehnologic disponibil azi, fuga reporterului este inutilă, pe alocuri chiar sisifică, fiind vorba mai degrabă despre tentativa de a fugi de sine însuți. Urmărind drumul lui Locke, spectatorul descoperă un labirint întortocheat, ce trece prin Algeria, Italia, Franţa, Spania şi Iugoslavia. Acest traseu pe care îl parcurge acum sub o altă identitate îi înfăţişează mereu aceleaşi probleme, ale trecutului, care, în aceste condiţii, îl fac pe acesta să pară convins de apropierea inseparabilă dintre ele şi firea sa neliniştită.

Din punct de vedere vizual filmul se remarcă prin calitatea specială a culorilor saturate alese de regizor, cât şi prin neobişnuitul unora dintre cadre ce cochetează cu suprarealismul, lucru ce pare normal dacă sunt amintite şi secvenţele în care acţiunea are loc în clădiri realizate de Gaudi.

Odată cu arhitectura Barcelonei, Robertson o cunoaşte şi pe Rachel (Maria Schneider), cea care, deşi pare total nepricepută, prin inocenţa sa, în treburi serioase precum ajutarea fugarilor, se dovedeşte a fi mult mai raţională decât personajul interpretat de Nicholson. Cei doi se vor îndrăgosti. Rolul ei devine esenţial în dinamica filmului dar şi în viaţa fugarului. Relaţia, deşi una frumoasă, va fi copleşită de angoasa ce îl macină pe Locke, care se zbate să renunţe la ajutorul fetei deşi aceasta pare în acele momente singurul suport real al existenţei sale. Cunoscută pentru rolul din Last Tango in Paris, Maria Schneider are și aici o interpretare de zile mari. Chiar dacă în finalul filmului spectatorul se poate convinge, fară dubiu, de loialitatea ei faţă de fugar, lucrurile nu pot fi tranşate în niciun fel înainte de acest punct. Rachel este învăluită de sentimentul incertitudinii, lucru care apasă pe conştiinţa reporterului care pur şi simplu nu ştie ce să creadă, fiind chinuit de scepticism.

La modul superficial, pelicula poate fi percepută 100% drept una a categoriei acţiune. Dar, paradoxal, însăşi acţiunea îl ţinea pe Robertson în viaţă, momentul deznădejdii fiind sinonim pentru el cu sfârşitul.

Să faci parte din crima organizată e un lucru grozav. Programul e flexibil, ești propriul tău șef, călătorești mult și intâlnești oameni interesanți. (woody-ism din Take the Money and Run). Rostiți din citatul de mai sus o frază în serios și una ironic și intrați în mintea lui Henry Hill (Ray Liotta), un puști care își îndeplinește visul de a deveni un wise guy, un bazat, un mafioso și care ajunge să se deștepte, într-adevăr, în final, despre ceea ce presupune cu adevărat mafia. 

Goodfellas îl urmărește așadar pe Henry timp de 30 de ani, de la primele momente în care fiul unui imigrant irlandez își dorește să devină mafiot (adică să își câștige mai deștept banii decât părinții săi) și să facă parte din gașca răufăcătorilor din cartierul lui, care își aveau sediul central la restaurantul de vizavi, până în momentul în care acesta ajunge să îi toarne și să intre sub programul de protecție al martorilor. Ceea ce nu este deloc un spoiler, de vreme ce totul este narat la persoana I de către protagonist însuși; tensiunea nu este neapărat creată de evenimentele–tanc din viața gangsterului, ci mai degrabă din felul în care acesta se raportează la evenimentele mai mărunte, de tip mașini de ocazie, de cum le alege și se urcă în ele.

După perioada de fascinație pe care o exercitau asupra lui vecinii săi corupți în frunte cu Paul Cicero (Paul Sorvino), Henry reușește să intre în rândul lor, perioada sa de probă cu jafuri și mici infracțiuni culminând cu acoperirea lor în timpul unui proces. De aici încolo, avem impresia că Henry face pe mafiotul și rămâne așa: joaca se transformă în meserie, iar micile infracțiuni devin crimă și complicitate la crimă, jefuirea unor companii aeriene și traficul de droguri. Acompaniat de Jimmy Conway (Robert de Niro) și Tommy Devito (Joe Pesci), Henry este atras într-un torent de evenimente din care, după logica unui mafiot, nu se poate ieși decât ucigându-i pe cei care au început să tulbure apele în primă instanță și care puteau deveni turnători.

Atmosfera creată de Martin Scorsese are câteva tușe absurde, însă perfect plauzibile: închisoarea este, pentru donii mafia, un fel de casă de vacanță, unde mafioții italieni au monopol pe ceea ce devine un soi de bucătărie de vară în care încearcă diferite rețete de sosuri de paste; în vremurile bune, soția lui Henry, Karen (Lorraine Bracco), nu se obosea să îi ceară acestuia o sumă de bani pentru cumpărături, ci îi indica doar cât ar fi trebuit să fie grosimea teancului. Iar după zile în care Henry trebuie să se împartă între a găti pentru familia sa, a-și liniști amanta și a se confrunta cu suspiciunea că e urmărit, nu ai cum să nu simți că jaful de la aeroportul Kennedy din 11 decembrie 1978  nu e exact în spiritul Crăciunului!