Gloria

Deşi are 58 de ani şi este divorţată, Gloria (Paulina García) nu are de gând să se dea bătută în lupta cu bătrâneţea şi singurătatea.

Se aruncă cu capul înainte într-un şir nesfârşit de petreceri, în căutare de plăceri uşoare, însă nu reuşeşte decât să se simtă şi mai dezamăgită şi mai pustiită.

Totul până când îl întâlneşte pe Rodolfo (Sergio Hernández), un fost ofiţer de marină cu şapte ani mai în vârstă, de care se simte foarte atrasă şi începe chiar să se gândească la o relaţie stabilă cu el. Totuşi, întâlnirea îi scoate în cale provocări neaşteptate care o pun în situaţia de a-şi înfrunta secretele din trecut.

Gloria este portretul unei femei puternice, care reuşeşte să se afirme şi să rămână optimistă, dar care e, în acelaşi timp, fragilă şi plină de feminitate. Acest lucru este surprins în mod remarcabil de interpretarea Paulinei García, care a fost premiată cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin.

5 scurtmetraje romanesti nou-noute ce merita vazute

Unii regizori români nici nu termină bine facultatea şi dau lovitura la Cannes cu câte un scurtmetraj făcut cu bani puţini şi cu ajutor de la prieteni. Mai jos aveţi o listă cu cinci filme scurte din ultimul an pe care trebuie să le vedeţi, fie că le cumpăraţi, fie că vânaţi proiecţiile de la festivaluri.

după Fel şi CHIP (r: Paula Oneţ, 2012)

 

 

Documentarul-eseu realizat de Paula Oneţ a fost una dintre revelaţiile anului în materie de scurtmetraje: a câştigat premii pe la mai toate festivalurile naţionale şi a fost selectat la Cannes, la secţiunea Short Film Corner. Unde mai pui că tratează o temă serioasă – moartea – şi reuşeşte să nu fie nici lugubru, nici patetic.

după FEL şi CHIP se deschide într-o frizerie dintr-un sat ardelenesc, unde câţiva bătrâni se lasă fercheziuţi parcă mai mult ca altădată: urmează să îşi facă fotografia care îi va imortaliza pe piatra de mormânt. Metafora fotografiei e simplă, chiar şcolărească, dar abilitatea cu care Oneţ o ilustrează e remarcabilă. Vedem bătrâni preocupaţi ca nişte adolescenţi de cum vor ieşi în poză, nemulţumiţi de cum au fost alăturați în Photoshop lângă jumătatea lor răposată sau reflectând liniştiţi şi în cuvinte simple asupra morţii. Filmul oscilează delicat, într-o estetică organică şi firească, între accente de sentimentalism şi comedie neagră, fără a se contamina de niciuna dintre extreme.

după FEL şi CHIP este un argument în favoarea potenţialului poetic al genului documentar: e, în acelaşi timp, un document social şi etnografic, dar şi o experienţă empatică ce oferă un unghi din care sunt privite moartea, ce e înainte şi ce e după. „Ce să facem, nu putem muri tăţi deodată.

 

Pastila fericirii (r: Cecília Felméri, 2012)

 

Pastila fericirii este o poveste despre răzbunare. Ironică, moralistă, dar, mai ales şi spre binele ei, imprevizibil de amuzantă. În primele minute îţi dă o doză zdravănă de iar-implacabilul-neorealism-românesc, în care o cetăţeană politicoasă se confruntă cu indolenţa unei vânzătoare de bilete de RATB care nu are să îi dea rest, dar, deodată, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi “se face dreptate”, aşa cum nu s-ar întâmpla în viaţa reală.

Pentru că Pastila fericirii este, de fapt, o emisiune TV în care oamenii sunt răzbunaţi virtual pentru diferite frustrări cotidiene şi, astfel, făcuţi “fericiţi”: “Sunaţi acum şi vă veţi simţi răzbunaţi!”. Dar şi antidepresivul pe bază de răzbunare are efecte adverse, şi aici intervine morala pe care Cecília Felméri o impregnează în film: pe de o parte, e vorba despre satisfacţia iluzorie pe care o creează sentimentul răzbunării, iar pe de alta, că orice fericire oferită aşa, la “pastilă”, oricât de realist ar fi construită pe ecranul televizorului, nu e decât o făcătură.

Pastila fericirii a primit Premiul special la TIFF şi are în distribuţie actori precum Tania Popa şi Adrian Titieni.


O umbră de nor (R: Radu Jude, 2013)

 

 

Cel mai recent film al lui Radu Jude e tot despre moarte, a avut premierea la Cannes, la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, şi, piesa de rezistenţă, îl are în rolul principal pe Alexandru Dabija, unul din cei mai importanţi regizori de teatru ai momentului.

O umbră de nor povestește despre un preot ortodox chemat să-i facă ultimele rugăciuni unei muribunde. Îl vedem mai întâi grăbit la volanul maşinii, apoi cum ajunge în apartamentul kitchos, îmbrăcat în civil, şi cum se schimbă în hainele preoţeşti, pe fugă, în bucătărie. Asta e doar prima dintr-un şir de situaţii ridicole şi tensionate cu care ne-am obişnuit deja din filmografia lui Jude: la un moment dat, o rudă a femeii suferinde nu este mulţumită de rugăciunea pe care o spune preotul şi cere alta, altădată e lăsat să aştepte şi face conversaţie legându-se de căţel, iar când i se pune problema teodiceii (de ce există rău în lume dacă Dumnezeu e bun?) este incapabil să răspundă.

Mesajul lui Jude este un fel de vanitas vanitatum neafectat, transpus în cotidianul pestriţ al Bucureştiului: chiar şi un moment din viaţă de care ne sinchisim tare, cel de dinaintea morţii, poate, de fapt, să se transforme într-o întâmplare ridicolă şi cinică, la fel de puţin marcantă ca o umbră de nor. Păcat doar că, pe alocuri, ironia şi umorul filmului sunt eclipsate de insistenţa obositoare cu care biserica şi ritualurile ei sunt caricaturizate.

 

În acvariu (r: Tudor Cristian Jurgiu, 2012)

 

 

Iată un scurtmetraj care a fost şi premiat la Cannes anul ăsta: premiul al treilea, la secţiunea Cinéfondation, după ce din 1550 înscrise, au fost incluse în competiţie 18 filme.

În acvariu stau George şi Cristina – doi îndrăgostiţi ca doi peşti înghesuiţi, înotând în cerc, lipsiţi de perspectiva întinderilor mari de ape. Asta e senzaţia pe care o transmite scurtmetrajul lui Tudor Jurgiu, în care, pe parcursul celor 21 de minute, cei doi tineri se despart şi se împacă de suficient de multe ori încât să rămâi convins că nu vor putea trăi vreodată unul fără altul, dar nici unul cu altul. Sunt prinşi în “acvariul” propriei relaţii, cu tot cu emoţiile lor din ce în ce mai frivole şi instabile.

Nimic nu i s-ar fi potrivit mai bine acestei poveşti banale şi pe-care-o-ştim-cu-toţii decât minimalismul lui Jurgiu. Cadrele statice şi cenuşii, fără artificii, fără prea mult dialog şi fără prea multă acţiune transmit întocmai angoasele care rodează, încet dar sigur, vieţile multor cupluri.

Bonus: un scurtmetraj de Gustavo Taretto pe aceeaşi temă, o variantă argentiniană şi dinamică a poveştii.

 

Betoniera (r: Liviu Săndulescu, 2012)

 

 

Povestea din Betoniera e una pe care ai trăit-o deja şi te aştepţi oricând s-o faci din nou. E povestea cetăţeanului revoltat care nu poate să doarmă nopţile din cauza zgomotului produs de un şantier de construcţii, care cheamă televiziunea şi autorităţile şi pentru care nimeni nu poate face nimic. Da, ştim, tipic românesc.

Doar că scurtmetrajul lui Liviu Săndulescu reuşeşte să furnizeze şi sensuri mai adânci decât simpla critică a abuzului în construcţii şi a incapacităţii organelor de poliţie; Betoniera vorbeşte, printr-un realism specific cinemaului autohton, despre neputinţă şi frică, despre descurajarea şi umilinţa pe care cineva le experimentează în astfel de situaţii kafkiene. Deşi omul blocase cu propria maşină betoniera, neclintit şi hotărât să i se facă dreptate, în final se retrage cu coada între picioare, de teamă să nu sfârşească el cel penalizat.

Filmul îl are în rolul principal pe Mimi Brănescu şi a câştigat la festivalul internaţional Next Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj românesc.
 

Like Father, Like Son

Ai tot ce pare a fi o viaţă perfectă: succes profesional şi o familie fericită. Munceşti asiduu şi crezi că eşti capabil să treci de orice obstacol, până când, într-o zi, afli că, de fapt, copilul pe care l-ai crescut timp de 6 ani nu este al tău, ci a fost schimbat la maternitate printr-o încurcătură.

Acestea sunt premisele dramei domestice Like father, Like Son, regizată de japonezul Hirokazu Koreeda, ce urmăreşte parcursul psihologic al lui Ryota (Masaharu Fukuyama), tatăl pus în situaţia de a alege între fiul său natural şi cel pe care l-a crescut alături de soţia sa Midori (Machiko Ono).

Deşi subiectul are toate aparenţele unui clişeu, elementele melodramatice sunt estompate de profunzimea subtilă a poveştii ce mizează pe tensiunile ascunse care îi stau la bază. Acesta este şi motivul pentru care filmul a luat premiul juriului la CannesLike Father, Like Son concentrându-se asupra concepţie idealizate despre viaţă a tatălui ce se schimbă odată ce se izbeşte de realităţi mai complexe, făcându-l să se îndoiască chiar şi de rolul său de părinte. 

The Lone Ranger – asa cum ne asteptam

0

Un nou film bazat pe o veche poveste: legenda călărețului singuratic, de data aceasta Tonto fiind jucat de Johnny Depp, iar Armie Hammer, pe care îl știm din Rețeaua de Socializare, a intrat foarte ușor în pielea lui John Reid, aka The Lone Ranger.

Pelicula începe cu 2 minute răgaz de respirație, într-un parc de distracții ocolit de necurioși unde, în loc de mult aclamatul freak show, a mai rămas doar un prăfuit muzeu al lumii apuse a aventurii. Într-o lumină bolnăvicioasă tulburată de praf, un băiețel fără nume și fără entuziasm inspectează exponatele muzeului. Asta până când în vitrina cu titlul ”The Noble Savage” indianul cu pielea zbârcită începe să se miște. Mai întâi ochii, apoi mâna (care intră tremurând în buzunar de unde scoate un pumn de grăunțe pe care le presară la ciocul unei ciori moarte, pusă pe cap în loc de pălărie).

De aici, firul domol  al poveștii se precipită și timp de 2 ore jumătate încerci să întelegi care e începutul și care e sfârșitul. Tonto cel bătrân își retrăiește povestea, purtându-l pe băiețel prin întâmplări periculoase și captivante din trecut, ajutându-se de vocabularul sărac de care dispune și de punerea în scenă a faptelor în habitatul său natural de 2 pe 2.

În prima parte a filmului care deja se află în galop, trebuie să faci față unui vertigo de informații despre personaje. Între timp, sunt presărate cascadorii nemaivăzute (de cei care nu se uită deloc la filme hollywoodiene): replicile scurte, grave, dar de efect cu care ne-a obișnuit carismaticul Johnny Depp; personaje ce nu se încadrează deloc în profilul eroului, deși ar fi trebuit (spiritul culturii indiene întruchipat de un cal alb, cam bețiv și sarcastic, căruia îi place să se urce pe acoperișuri și în copaci) și personaje ce nu ar fi trebuit să fie eroi (matroana casei de toleranță, upgradată cu un picior de fildeș în care ascunde o armă, interpretată de Helena Bonham Carter); răsturnări de situații previzibile și repetitive.

”A lawyer and a crazy indian. You should have a lot to talk about” o descriere ironică, dar precisă a personajului negativ, Butch Cavendish, interpretat de William Fichtner, rostită  sub uimirea produsă de discrepanța prea mare dintre cei doi eroi ai filmului The Lone Ranger. Într-adevăr, Tonto, dacă ar fi fost un pirat, ar fi fost un inadaptat mereu amețit, care vrea doar să își salveze propria piele, iar John Reid nu se abate niciodată de la limitările legilor, decât atunci când e târziu (dar, fiind the good guy, la el se aplică replica de self help: niciodată nu e prea târziu).

Ultima parte a filmului este cu și mai multă acțiune, desfășurată în mare parte pe două trenuri în mișcare. Și apoi…happy end. Dar asta nu ar fi trebuit să fie un spoiler, căci se simte chiar din primele minute ale filmului aroma dulce-acrișoară de final fericit.

The Lone Ranger/Legenda Călărețului Singuratic se încheie revenind la băiețelul de la început, care este nedumerit dacă a fost sau nu o poveste adevărată. Indianul lasă la latitudinea sa să decidă ce fel de întâmplare este. Gândindu-mă că băiețelul sunt de fapt eu, care mi-am închis toate canalele de scepticism și critică înainte de film, în speranța de a mai putea fi păcălită de lumea (odată) magică Walt Disney, și am reușit să o fac să pară în sinea mea o poveste adevărată, cel mult 2 minute după sfârșit.

La vie d’Adèle

Producţia franceză La vie d’ Adèle, în regia lui Abdellatif Kechiche, explorează relaţia unui cuplu de lesbiene de la început şi până la posibilul său sfârşit. La vârsta de 15 ani, Adele (Adèle Exarchopoulos) ştie cu siguranţă că o fată trebuie să aibă relaţii cu băieţi. Asta până în momentul în care o întâlneşte pe Emma (Léa Seydoux), o tânără cu părul albastru.

Relaţia ce se înfiripă între cele două îi permite lui Adele să descopere dorinţa şi, pe parcurs, să se descopere pe sine ca femeie şi ca adult. Aflată constant în atenţia celor din jur, Adele creşte, se cauta pe sine, se pierde şi apoi se regăseşte …

Inspirat din romanul grafic Le bleu est une couleur chaude, al autoarei de benzi desenate franceze Julie Maroh, La Vie d'Adèle este câştigătorul premiului Palme d'Or 2013 şi va avea premieră în România în noiembrie 2013.

Top 5 filme cu Monica Bellucci

0

Mulți ani am ingnorat-o pe Monica Bellucci din prejudecata că e prea frumoasă ca să poată juca atât de bine sau, altfel spus, cultul din jurul personalității ei se datora în mai mare măsură modului în care arăta decât a talentului. Apoi, m-am îndrăgostit de ea din fotografii și am văzut-o în Un été brûlant/A Burning Hot Summer (2011), alături de Louis Garrel. La 46 de ani și după nașterea celui de al doilea copil, corpul ei nu mai era în prim planul prezenței ei filmice, în ciuda aceleiași feminități (nu pot să nu folosesc adjectivul) copleșitoare. Așa a urmat drumul înapoi prin filmele ei, din care am ales 5 personal favorites.

Irreversible (2002)

  

În Irreversible, Monica Bellucci joacă alături de Vincent Cassel, complementar în masculinitate senzualității Monicăi (cei doi sunt un cuplu de mulți ani). Filmul este povestea unei nopți îngrozitor de violentă pe care Alex (Monica Bellucci) o trăiește și încercarea partenerului ei, Marcus, de a se răzbuna pentru cele întâmplate iubitei lui. Filmul este aproape insuportabil de violent și realist, în discrepanță cu momentele de intimitate și înțelegere dintre Monica Bellucci și Vincent Cassel, înainte ca noaptea să se desfășoare. Filmul merită văzut în ciuda violenței nu doar pentru cei doi actori, dar și pentru naturalețea cu care este jucat, în afara clișeelor reacțiilor din filmele americane.

L’appartement (1996)

        

La 32 de ani, Monica arată extrem de bine, dar departe de feminitatea greu de cuprins cu mintea și cu simțurile la care a ajuns în ultimii ani. Aici este mai degrabă o copilă și joacă din nou alături de Vincent Cassel. Lisa (Monica Bellucci) a fost marea dragoste a lui Max (Vincent Cassel), pierdută însă. Totuși, chiar înaintea unei călătorii de afaceri în Japonia, lui Max i se pare că o zărește pe aceasta. Nu mai pleacă și urmează un thriller foarte complicat, pentru că de fapt cei doi trăiau fără să fie conștienți într-un menage a trois. L’appartement este pe alocuri exagerat, în stilul european care nu pune neapărat accent pe verosimilitate, dar este primul film în care Monica Bellucci se impune ca o actriță promițătoare.

Malena (2000)

              

Cel mai cunoscut film al Monicăi, semnat de Giuseppe Tornatore, are o poveste bună, imagini frumoase cu Italia “profundă”, iar Bellucci interpretează rolul vieții ei: personificarea senzualității și feminității. Pe cât de dorită de bărbați, pe atât de urâtă de femei, mândra și inaccesibila Monica trece ucigător de lasciv prin piața centrală a orașului, sub priviri admirative și pizmuitoare. Deși nu încearcă să provoace, frumusețea ei este prea puternică pentru firile pasionale ale vecinilor și o va urmări ca un blestem. Filmul apasă ici și colo prea mult pe pedala empatiei, manipulând emoțiile privitorului, dar merită văzut pentru Bellucci și imaginile la fel de senzuale ca și ea ale Italiei celui de Al Doilea Război Mondial.

Combien tu m’aimes?/How much do you love me? (2005)

                    

How much do you love me? nu este la fel de bun ca și celelalte trei filme, povestea nu e extraordinară, filmul are accente mai degrabă de teatru decât de film, dar are feeling-ul de film european care nu poate să nu te prindă. În spatele unei povești care pare sordidă, este de fapt un film înțelept care a înțeles multe adevăruri despre intimitate și relațiile de dragoste: un funcționar bolnav și fără calități deosebite câștigă la loto și o ia pe cea mai frumoasă prostituată din bordel să trăiască cu el până în momentul în care vor cheltui toți banii. Deși pleacă după câteva zile la peștele pe care îl iubea, Danielei (Bellucci) i se face dor de Francois. În timp, raportul de forțe se schimbă și, dintr-o relație în care senzualitatea și frumusețea Danielei fac cărțile, Daniela se îndrăgostește de Francois și devine dependentă de acesta. Drama și romantismul lui How much do you love me? sunt întrerupte de momente haioase jucate de cei doi, care opresc formarea unei eventuale saturații la prea multe dulcegării și disperări tipice îndrăgostiților.

Shoot’em Up (2007)

                          

Tot în rolul unei prostituate, furnizoarea de data asta de lapte pentru fetișiștii alăptării, Monica intră fără să vrea în intriga violentă a lui Smith (Clive Owen). Clive Owen se luptă cu mafioții pentru salvarea unui bebeluș, pentru care are nevoie de Monica pentru lapte. Deși la început extrem de sceptică în privința lui Smith, personajul Monicăi începe să empatizeze cu acesta. Empatia e reciprocă, conducând la câteva scene mai mult decât hot între cei doi. Filmul este în primul rând distractiv, fără prea mari subtilități, dar merită văzut pentru chimia foarte bună dintre cei doi actori, Clive Owen si Monica Bellucci. La capitolul întâlniri pe ecran cu actori cu sex-appeal, Monica marchează tot un film de acțiune împreună cu Bruce Willis, Tears of The Sun. Cei doi se luptă nu doar cu cei care îi vor morți, ci și cu căldura umedă tropicală, care îi arată aproape în fiecare scenă acoperiți de transpirație. Un film interesant măcar pentru o privire camp.

Citește și Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Top 10 lucruri de bifat cand esti la Venetia

 

Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – a doua parte

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Venetia – Top 10 lucruri de vazut si facut cand esti la Venetia

 

Zhit – mostra a noului film rus

0

Aristotel a pus bazele Teoriei Corespondenţei asupra adevărului printr-o sintagmă simplă: faptul de a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr.

Vasily Sigarev, aflat cu Zhit(Rus) ( Living, În viaţă) la al doilea său proiect regizoral (după Wolfy în 2009), pare să îşi fi propus să arate cât de tare se pot complica lucrurile în legătură cu relaţia dintre adevăr şi realitate, pentru că aceasta este o trăsatură stridentă a filmului său din 2012. Apreciat şi premiat la festivaluri, printre care şi cel de la Rotterdam, Zhit continuă tendinţa dură a producţiilor cinematografului rus din ultima perioadă alături My Joy(2010)  sau In the Fog (2012).

Deşi catalogat drept o dramă pe site-urile de specialitate, acest film poate face deliciul oricărui iubitor de thrillere. Trecând dincolo de alte explicaţii filosofice precum: realitatea o face cel care o experimentează, Zhit nu este un film uşor de urmărit. Asta nu pentru că ar suferi de vreo incoerenţă între cele trei poveşti ale sale, ce merg în paralel împărţiind acelaşi spaţiu geografic dur – un oraş semi-rural din Rusia contemporană, ci pentru nenumăratele şocuri pe care spectatorul este nevoit să le îndure. Oscilaţia constantă dintre realitate şi imaginaţie are loc fără vreun fel de avertizare, fapt ce te face să rămâi uimit de cum stau lucrurile cu adevărat.

 

 

În Living se relaționează mult cu moartea, experienţă ce nu va rata, până la sfărşitul filmului, niciun personaj cheie al filmului. Regizorul care a fost şi scenarist pentru această producţie foloseşte efectul pe care îl are dispariţia, sau gândul dispariţiei, acestor persoane, asupra celor apropiaţi lor, pentru a descrie în imagini episoade psihotice de primă mână.

Aşadar un tată care încearcă să îşi regăsească fiul, o mamă ce îşi așteaptă fetele acasă şi un tânăr proaspăt căsătorit vor sfârşi în urma unor experienţe cumplite. Cei rămaşi vii, puşi în faţa unor momente de teroare, răspund prin dragostea ce o poartă pentru cei dragi, care se dovedeşte a fi atât de puternică încât ei râmân, cel puţin în mintea lor, nevătămaţi. Acceptarea, resemnarea şi împăcarea sunt stări pe care filmul se focusează sau mai bine zis pe travaliul necesar atingerii lor, cum întregul cumul emoţional provenit din refularea realităţii nu face decât să le îndepărteze.

Realizat într-o tehnică a imaginii incisivă şi inteligentă prin cadrele fixe sau prin nenumăratele point-of-view-uri înşelătoare pentru spectator, filmul te ţine în priză. Predominată este, totuşi, starea de acută incertitudine care succede majoritatea momentelor importante ale filmului. Meritul fiind şi al actorilor (Yana Troyanova, Olga Lapshina, Alexei Filimonov, Yevgeny Sity, Anna Ykolova) ce reuşesc să transmită o stare de tensiune uluitoare interpretând persoane aflate într-o cumplită suferinţă. 

American Hustle

American Hustle este un film regizat de către David O. Russell (Silver Linings Playbook, The Fighter) și scris tot de acesta în colaborare cu Eric Singer. Scenariul este bazat pe o poveste adevarată: operațiunea ABSCAM întreprinsă de FBI la sfârșitul aniilor ’70 și începutul aniilor ’80.

Un escroc financiar notoriu, Irving Rosenfeld (Christian Bale) și amanta sa Sydney Prosser (Amy Adams) sunt obligați să colaboreze cu Richie DiMaso (Bradley Cooper), un agent federal cu un comportament dezechilibrat. Scopul lor principal este de  a demasca  sau de a prinde alți infractori, mafioți și politicieni din New Jersey, iar în centrul poveștii se află Carmine Polito (Jeremy Renner), primarul orășelului Camden. 

În film, joacă și Jennifer Lawrence (Silver Linings Palybook, The Hunger Games) în rolul soției personajului lui Christian Bale, a cărei fire imprevizibilă amenință cu năruirea tuturor planurilor.  

American Hustle a castigat trei Globuri de Aur (cel mai bun film de comedie/musical, cea mai buna actrita in rol principal – Amy Adams si cea mai buna actrita in rol secundar – Jennifer Lawrence) si a fost nominalizat la nu mai putin de 10 categorii la Oscar, pintre care: Best Picture, Best DirectorDavid O. Russell, Leading ActorChristian Bale, Leading ActressAmy Adams, Supporting ActorBradley Cooper, Supporting ActressJennifer Lawrence  sau Original Scrennplay

Buena Vista Social Club – in sufragerie cu Ibrahim Ferrer si Omara Portuondo

0

Ai impresia că te plimbi pe o străduţă prăfuită şi colorată din Cuba când, din senin, un Ibrahim Ferrer te strigă de la balcon să te duci odată sus, că ai întârziat. Într-o cameră strâmtă, cu două canapele şi un fotoliu roşu acoperit cu folie de plastic, omul, zis şi “Nat King Cole al muzicii cubaneze”, ne arată altarul pe care i l-a încropit zeităţii africane Lazarus, cel care îi deschide drumuri şi îl ajută când rămâne fără puteri. Ibrahim s-a născut într-un sat, a rămas orfan la 12 ani şi de-atunci îşi face drum în viaţă cântând. Doar că acum nu o mai face. S-a pensionat. De 10 ani încoace lumea aproape că l-a uitat.

El este unul din personajele documentarului lui Wim Wenders, Buena Vista Social Club (1999); el şi alţi mari muzicieni cubanezi care au fost lăsaţi uitării, aşezaţi în propria sufragerie sau lălăind un cântec vechi pe străzi.

Pelicula urmăreşte încercarea chitaristului Ry Cooder (cunoscut pentru coloana sonoră din Paris, Texas, regizat tot de Wenders) de a le reînvia numele şi de a le salva muzica: îi reuneşte pe legendarii "soneros" ai anilor '30-'50 într-un studio de înregistrări şi îi convinge să cânte din nou. Wenders îl însoţeşte în cea de a doua expediţie a sa în Cuba, montând filmări de la înregistrări, de la concertele din Amsterdam şi New York şi de la interviurile cu muzicienii în casele, cartierele, barurile şi parcurile lor. (Rezultatul a fost nominalizat la Oscar şi a câştigat premiul pentru cel mai bun documentar la Premiile Filmului European.)

Buena Vista Social Club – citit [sosial club] – nu este atât o formaţie, cât o atmosferă. Atmosfera localului de dinainte de Fidel Castro în care epoca de aur a muzicii cubaneze a strălucit cel mai tare printre fumul de trabuc şi unde oameni eleganţi trăiau cântând. Sensul reabilitării realizate de Cooder împreună cu Wenders îl depăşeşte şi pe cel de “formaţie”, şi pe cel de “atmosferă”; întoarcerea Buena Vista Social Club după 50 de ani e o încercare de conservare a spiritului cubanez – atât a muzicii cu versuri străvechi şi cu ritm parcă spontan, cât şi a felului lor vivace, superstiţios şi pasional de a fi.

Deşi unora li s-a părut obositoare şi frustrantă întreruperea frecventă a momentelor muzicale din film cu cele ale interviurilor, cred că Wenders a găsit în felul ăsta cheia pentru a prezenta Buena Vista Social Club ca fiind mai mult decât o formaţie extraordinară. Documentarul era singura ocazie să-i vedem plimbându-se prin mahalale, s-o vedem pe “señora” lui Ibrahim, pe Omara Portuondo cântând împreună cu o femeie de pe stradă, pe Compay Segundo stând graţios picior peste picior şi povestind că fumează de 85 de ani şi că lucrează la al șaselea copil, pe Rubén González cântând la pian într-o sală de balet, înconjurat de fetiţe dansatoare sau pe Eliades Ochoa plimbându-se cu chitara printre şinele de tren. Cu alte cuvinte, să vedem oameni, unii peste 80 de ani, care au început să cânte de mici şi nu s-au oprit până acum.

În ceea ce priveşte cadrele, ele alunecă pe străzi în bună tradiţie wendersiană a road movie-urilor, iar când au ca subiect un personaj, te întrebi dacă nu cumva camera e în mâinile regizorului din Lisbon Story care experimenta filmatul fără să se uite prin cameră. Personajul este învăluit, aparatul de filmat se învârte în jurul lui, îl analizează din toate unghiurile, uneori tremură, alteori nu. Cu toate astea, procedeul nu este obositor – pentru că personajul nu pare niciodată stânjenit, iar efectul de a te aduce mai aproape de el creează o senzaţie de intimitate.

Wenders are meritul de a nu chestiona prea mult imaginile şi personajele. Le lasă să se întrepătrună şi să se succeadă aşa cum sunt; ritmul filmului se contopeşte în cel al muzicii care îl marchează. Nu e nimic abrupt şi tocmai asta e senzaţia pe care o lasă: muzica cubaneză nu  pare să se epuizeze vreodată; chiar dacă astăzi Segundo, González şi Ferrer nu mai sunt, Buena Vista Social Club nu poate să dispară.

Mad Max: Fury Road

0

Cu siguranță ți-l amintești pe Mel Gibson pe la 20 și ceva de ani, interpretând unul dintre rolurile care l-au propulsat în carieră – cel al bărbatului care face orice pentru a-și răzbuna familia ucisă de o bandă de motocicliști, într-unul dintre cele mai reușite setting-uri distopice ale anilor '79 – '80. Ei bine, Tom Hardy (îl știi din Lawless, Dark Knight Rises, Bronson sau Stuart: A Life Backwards) e noua alegere a producătorilor pentru a-l readuce la viață pe Mad Max.

Alături de Charlize Theron și Nicholas Hoult (Warm Bodies, Jack the Giant Slayer), Tom Hardy va spune continuarea poveștii anti-eroului australian, aflat în mijlocul unui război de data asta, The Road War, povestit în retrospectivă, prin mărturiile celor care i-au supraviețuit.

George Miller, regizorul întregii trilogii Mad Max, e cel care se ocupă și de proiectul Mad Max: Fury Road  pe lângă regie, Miller a revenit și în postura de co-scenarist. Despre cursul pe care îl iau evenimentele și atmosfera generală a scenariului, Charlize Theron s-a pronunțat deja – reading it left her "€œscared s**tless".

Desi initial s-a crezut ca Mel Gibson ar avea  o scurtă apariție în noua producție, regizorul a infirmat zvonurile. 

Data lansarii a fost intarziata de mai multe ori, asa incat  in prezent Mad Max: Fury Road ar urma sa apara in luna mai a anului 2015.

Ultimele articole