Filme

Michel Gondry (Eternal Sunshine of the Spotless Mind) semnează regia și scenariul inspirat din romanul experimental Spuma Zilelor de Boris Vian, din care înflorește o povestea fantasmagorică de dragoste dintre Colin (Romain Duris –L’auberge espagnole) și Chloé (Audrey Tatou – Le fableux destin d’Amélie Poulain). Moștenitorul unei averi care să îi permită să nu se angajeze, Colin trăiește alături de prietenul/bucătarul/avocatul lui, Nicolas (Omar Sy – Les Intouchables) și se întâlnește des cu prietenul Chick (Gad Elmaleh – Midnight in Paris) – un fan înrăit  al filosofului Jean-Paul Sartre (Philippe Torrenton).

După ce ultimii doi se cuplează cu Isis (Charlotte Lebon) și, respectiv, Alise (Aïssa Maïga), Colin începe să se simtă singur. O întâlnește pe Chloé, o fată spirituală, cu care se căsătorește. Totul se schimbă în momentul în care Chloé se îmbolnăvește, Colin trebuie să se angajeze, iar Alise devine geloasă pe faimosul filosof, idolul iubitului ei.

Firul narativ are un schelet clasic de boy meets girl, însă asta este tocmai ceea ce permite spectatorului să se concentreze pe detaliile unei lumi concepute de Vian și interpretate de Gondry: o zi din viața obișnuită începe, pentru Colin, cu un cocktail sensibil de note false, pentru că este preparat de un piano-cocktail (invenția lui) și cu un mic-dejun gustos pregătit de Nicolas, căruia bucătarul de la canalul de gătit îi dă literalmente o mână de ajutor în bucătărie (îi întinde, mai exact, ingredientele din frigider și apoi se întoarce pe micul ecran pentru a da instrucțiuni).

Când se căsătoresc, Colin și Chloé plutesc de fericire (pentru că, spre deosebire de invitați, sunt sub apă!), iar când se dau jos din patul din camera lor (centrul universului cuplului), traiectoria se curbează. Razele de soare sunt casante și se sparg atunci când intră în cameră pe geam, iar ținuta ideală pentru un ginere care se respectă este nu la patru ace, ci la patru cuie (pentru că fixează mai bine cravata și butonii).

Deși poate fi acuzat că a ținut atât de mult să respecte cât mai mult structura cărții lui Vian, atât de mult încât personajele și mai ales relațiile lor sunt secundare tuturor detaliilor unei lumi care pare să fie construită din petice pestrițe aplicate realității, Gondry a mizat bine atunci când a ales să realizeze o cinematografie low-fi. Aceasta este ca o gură de aer proaspăt și amintește de desene animate, tocmai pentru că o bună parte din scene este obținută prin tehnica stop motion animation.

Derutante la început, mai ales pentru spectatorul care nu a citit deja cartea și nu este familiar cu stilul, toate tipicurile lumii închipuite a lui Colin schițează în mintea privitorului, pe parcursul filmului, o intuiție care îi sintetizează spiritul: realul este prezent în compoziția acestei lumi, ba chiar în proporții uriașe, însă atunci când încercăm să spunem exact cât, aceasta fuge ca argintul viu și se ascunde în spatele unor pereți care reflectă starea de spirit a lui Chloé, a unei perechi de pantofi care merg singuri cu entuziasmul unui câine scos la plimbare. Dacă nu este acceptată această convenție, scenariul riscă să frustreze și creeze nostalgii pentru filme în care actorii jucau personaje mai bine conturate.

Cu toate acestea, experiența traversării lumii delirante a lui Colin și Chloé este destul de intensă pentru a crea un conflict intens care să emoționeze atunci când starea de sănătate a protagonistei se agravează și să creeze tensiune și melancolie. Spuma zilelor (traducerea titlului original, în franceză L’écume des jours)  este o metaforă pentru amintiri, pentru că spuma este tot ceea ce rămâne zorilor de zi după ce, noaptea, apa se lovește de epavele din mare.

De fiecare dată când este anunțat un nou film de Almodóvar, te întrebi, cu oareșcare teamă, ce trăsnaie a mai clocit. Te așezi pe scaunul din sala de cinematograf și nu mai e cale de întoarcere. Noul Almodóvar îți va intra pe sub piele, pe sub pielea în care viețuiești.

Și cum alege Almodóvar să-ți intre pe sub piele? Punând la înaintare doi actori „mari”, pe Antonio Banderas și pe Penélope Cruz. Numai că ți-i vântură pe sub nas, ca pe o reclamă, și-apoi duși sunt. Nu-i mai vezi, nu mai știi ce s-a întâmplat cu ei. Îți zici că-i o farsă almodovariană, oftezi și aștepți să vezi ce-o să se mai întâmple. Căci abia acum începe și filmul. Up in the air.

Intriga e slăbuță, dar nu contează, fiindcă îți dai seama că este doar un pretext. Un avion, plecat spre Mexic, nu găsește pistă de aterizare, din pricina unor probleme tehnice, și se învârtește în cerc, în așteptare. Fiind creat astfel timpul povestirii, Almodóvar începe să amestece personajele și glumele între ele, ieșind de aici cea mai aiuritoare comedie… gay pe care am văzut-o vreodată.

Folosind din plin scene telenovelistice, pastișând și plagiind artistic, deci asumat, Almodóvar brodează pe marginea cancanurilor și stereotipurilor gay, croșetează o încâlceală de momente foarte amuzante. Nu știu cum aș fi reacționat dacă mă aflam singur acasă, în fața calculatorului. Sigur aș fi fost mai critic. Dar reacțiile sălii îți schimbă perspectiva. În cazul filmului lui Almodóvar, sala a reacționat „favorabil”, în ciuda unor momente destul de „delicate”. 

S-a râs mult, nimeni n-a părăsit sala, ofuscat, n-au fost proteste de dreapta (nici de stânga), umorul sexist a fost bine primit, cumva eliberator, căci erau atinse acolo părți tabu – și la propriu, și la figurat. Și dacă tot am pomenit de râs, mărturisesc, în asentimentul tuturor celor care au văzut filmul, cred, că una dintre cele mai amuzante scene este aceea a dansului celor trei stewarzi gay. Altceva nu vă mai spun însă.

Los amantes pasajeros nu e cel mai bun film al lui Almodóvar. Nici vorbă! De fapt, nu e bine să te gândești așa. Asta pentru că regizorul spaniol a vrut, pur și simplu, să se amuze. Și-a asumat kitsch-ul, numai și numai pentru a face o comedie. Și i-a ieșit. O comedie telenovelistică, fără tulburări metafizice – poate doar fizice –, fără pretenții, în joacă.

Dacă aveți grețuri homofobe, mai bine stați acasă și croșetați! Dacă, însă, vă place de Almodóvar și aveți simțul umorului, treceți pe la cinema și distrați-vă un pic.

Frați și surori, să ținem un moment de reculegere în memoria seriei Marea mahmureală, care ne părăsește odată cu această parte a treia. Iar acum, primiți, voi, cititorilor, piosul meu omagiu.

Dacă filmul lui Todd Philips ar fi avut drept scop să demonstreze că se poate face comedie fără nici măcar o singură glumă, atunci avem de-a face cu o reușită exemplară. O dată în plus, nici în acest sfârșit de trilogie nu se prea râde*, ci mai degrabă se face mișto. Se face mișto de toată lumea, ca în precedentele Mahmureli, ca în recentul Gambit al lui Michael Hoffman, ca într-o grămadă de comedii leneșe care exploatează un mecanism subtil ca răgetul tigrului lui Mike Tyson: o stimă de sine crescută durează mai mult și e mai gratificantă decât un banal hohot de râs. Avem, deci, de-a face cu un alt fel de feelgood movie, unul în care toată lumea se simte bine pentru că alții o duc prost.

Negrul filmului, un fost vânzător de droguri (doar e negru, nu?), cade victimă unei execuții în stil Sunset Boulevard când se aștepta mai puțin. Ha. Asiaticul filmului e întruchiparea ridicolului: e plecat cu sorcova, vorbește despre sine la persoana a treia și face tot felul de cascadorii mortale (că doar de aia e asiatic). Ha ha. Bătrânii filmului nici nu merită băgați în seamă de copiii lor, ce dacă sunt în căruciorul cu rotile? La naiba cu ei! Ha ha ha! Animalele filmului o pățesc cel mai rău: nici unul nu supraviețuiește până la genericul de final! Și girafa, și cocoșii, și câinii o mierlesc, v-ați prins? Ha ha ha ha! Și tot așa.

Titlul de glorie al filmului e incorectitudinea politică. Aceasta face apel la ceea ce s-ar putea numi logica bully-ului, plăcerea pe care o dă poziția de superioritate deținută prin raport cu celălalt, la batjocorirea căruia contribuim prin râs. Pentru ca aceasta să funcționeze, în mod ideal, în interiorul grupului din care face parte, spectatorul trebuie să fie el însuși majoritar. O întruchipare idealizată a acestei majorități o avem în film în personajul Phil (Bradley Cooper). De el nu se face niciodată mișto, farmecul lui derivă mai degrabă din lipsa de farmec a celorlalți**, e înalt, pare să aibă greutatea ideală și, cel mai important, e alb.

În această operă care constă în a flata plătitorul de bilet, miștocăreala merge mână în mână cu o a doua metodă, împrumutată din arsenalul filmelor de acțiune. Din punct de vedere fizic, Phil, Stu, Alan și Doug nu ies cu nimic din comun, și totuși, în fiecare episod, ajung să fie eroii celor mai improbabile cascadorii. Unul din atuurile lui The Hangover III sunt cascadele corect filmate ale lui Alan (Zack Galifianakis) pe acoperișul unui cazino din Las Vegas și zborul cu parașuta al lui Chow (Ken Jeong) de pe același acoperiș.

Reveria machistă e completată, în primele două episoade, de consumul în cantități industriale de alcool, droguri și sex, adică exact ceea ce se presupune că și-ar dori un bărbat între două vârste, căsătorit și cu un loc de muncă stabil. În partea a treia, alcoolul și drogurile sunt mai mult pomenite decât consumate, iar sexul lipsește cu totul. Și mai interesant, la fel ca în cazul trilogiei American Pie, peripețiile lubrice ale celor patru se încheie cu o nuntă. Până și Alan se așază la casa lui, ceea ce ar trebui să-i liniștească pe bărbații purtători de verighetă din sală. Li se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu; măcar Alan și-a trăit viața iar tu, spectatorule, te-ai uitat cu jind la el.

*Prin „nu prea se râde”, înțeleg „eu nu prea am râs” (iar prin „nu prea”, înțeleg „deloc”). La scena în care Alan și Cassie (Melissa McCarthy) poștesc lasciv o bomboană pe băț, ceilalți spectatori râdeau de se prăpădeau. În ceea ce mă privește, rămân la părerea mea: The Hangover III e amuzant ca un picior amputat.

** În 2011, revista People l-a desemnat pe Bradley Cooper ca fiind cel mai sexy bărbat în viață. Nu pot decât să presupun că ceilalți candidați au fost tot Zack Galifianakis, Ed Helms și Justin Bartha.