Filme

Snowpiercer

-

May 2, 2013

Pornind de la romanul scriitorilor francezi Jacques Lob și Jean-Marc Rochette, Le Transperceneige, regizorul sud-coreean Bong Joon-ho (The Host, Mother, Tokyo!) a realizat primul său produs cinematografic scris și vorbit în mare măsură în limba engleză – Snowpiercer.

Acțiunea filmului este plasată în viitor, când după un experiment ratat în care s-a încercat stoparea încălzirii globale, ice agereușește să distrugă toate viețuitoarele cu excepția pasagerilor din trenul Snow Piercer care străbate Pământul. În lupta pentru supraviețuire în tren se creează grupuri de interese și revolte.

Filmul lui Bong Joon-ho îi are în distribuție pe Tilda Swinton, Chris Evans (Not Another Teen Movie, seria Captain America), Song Kang-ho, Octavia Spencer și Ed Harris (A Beautiful Mind, The Hours, Game Change).

Dans la maison – Dubla greseala

Post Modern

-

May 2, 2013

0

Premiat la San Sebastián și la Toronto, Dans la maison urmărește relația dintre un profesor de literatură franceză, interpretat de Fabrice Luchini, și un elev promițător care își transformă lucrările de control într-o nuvelă autobiografică. În realitate, profesor este și regizorul François Ozon, iar reușita lecției pe care acesta o predă depinde de cât de cuminte stăm noi, spectatorii, în bancă noastră.

Domnul Germain (Luchini) se găsește și el de două ori în postura de elev, mai întâi al directorului, care își impune fără probleme propria viziune asupra direcției pe care trebuie să o ia școala (rezistența protagonistului se limitează la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continuă de-a lungul filmului și se soldează cu o înfrângere indiscutabilă, propria sa concediere. Aceste conflicte și deznodământul lor urmăresc îndeaproape și prefigurează finalul relației sale cu Claude.

Deloc întâmplător, filmul lui Ozon tratează din nou polemic chestiunea normalității. În genericul filmului, elevii instituției la care predă domnul Germain (pe care, în mod semnificativ, Ozon nu găsește necesar să-l cadorisească cu un prenume) sunt filmați pe repede înainte cum intră în școală și îi invadează, ca niște furnici, băncile și culoarele. Între ei nu pare să fie nicio diferență. Germain însuși perorează pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor săi, și tocmai de aceea Claude îi atrage atenția.

Claude, pe de altă parte, cultivă prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru că vrea să știe cum trăiește o familie normală (ceea ce familia Artole cu siguranță este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior și obsesia lui Rapha-tatăl și Rapha-fiul pentru sporturile de echipă). În sfârșit, domnul Germain tratează în cheie morală încercările literare ale lui Claude și afișează o poziție cât se poate de convențională față de orice formă de artă modernă: o respinge in corpore, atitudine care revine de-a lungul filmului (doar că, de data aceasta, privirea ironică nu mai e cea a lui Claude, manipulatorul ripleyan, ci îi aparține lui Ozon). În strânsă legătură cu opiniile sale, încă din primul sfert de oră este introdus un deadline: dacă nu reușește să crească rentabilitatea galeriei de artă în care lucrează, Jeanne Germain urmează să își pierdă slujba. Acest termen-limită nu prezintă prea mare importanță pentru domnul Germain; drept urmare, când își pierde postul, soția sa renunță în același timp și la partenerul ei de viață.

Una din cele două ieșiri în societate ale cuplului Germain este dedicată filmului „Match Point” al lui Woody Allen, pe care cei doi îl văd la cinema. De dragul primului film londonez al lui Allen (dar poate că joacă un rol și satisfacția de a vedea ordinea socială inversată și acea normalitate învinsă), eroul devine un miel care așteaptă cuminte ziua tăierii. Cineastul francez insistă să copieze îndeaproape structura lui „Match Point”, ceea ce presupune două lucruri: ca negativul să reușească în ceea ce și-a propus și ca el să scape basma curată. De aceea, domnul Germain suferă înfrângere după înfrângere. Îl vedem în genunchi, iar Claude își savurează victoria, pentru că, și de această dată, mingea cade peste fileu (doar că, acum, e teleghidată, iar traseul ei sfidează fizica).

Nimic de zis, „Dans la maison” nu e și nici nu vrea să fie verosimil. Trucurile sale sunt cât se poate de la vedere, o admit chiar Germain și Claude: relația dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan și Șeherezada (în consecință, plauzibilul contează prea puțin prin raport cu poveștile pe care Claude le spune). Atunci când domnul Germain îi explică lui Claude că are nevoie să îi stabilească protagonistului său un obiectiv clar și că, în drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie să depășească o serie de obstacole, filmul riscă să devină la fel de stătut precum nuvela la care cei doi lucrează. Nu doar Claude, ci și Ozon are nevoie de un obstacol în calea eroilor săi. Obstacolul pe care îl inventează Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematică pe care Rapha riscă să îl pice. Domnul Germain se execută fără să crâcnească, iar dacă acceptă să își riște postul furând subiectele testului, aceasta se întâmplă deoarece Ozon nu se sfiește să ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al cărui rol nu poate fi altul, în narațiunea clasică, decât să ducă povestea mai departe.

Doar că, de la un punct încolo, obstacolele sunt cam prea multe și nu neapărat inspirate, iar Germain ajunge să fie el însuși un personaj în povestea în cadru, aparând acolo unde te aștepți mai puțin (în casa familiei Artole, comentând ironic, discutând cu Claude fără ca ceilalți să-l audă). E drept, Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon și Nabokov sunt departe de a fi ca două picături de apă.

Top 5 mini-serii de epoca pe care trebuie sa le vezi

Loredana

-

April 29, 2013

0

Top 5 mini-serii de epoca pe care trebuie sa le vezi

Costumele, perioadele sociale complicate, personajele încorsetate de obiceiuri şi atitudini străine nouă … toate fac parte din farmecul mini-seriilor de mai jos. Aşa că, lângă o cană de ciocolată caldă sau chiar un pahar de vin, lasă în urmă lumea modernă pentru câteva ore şi intră în turbulenţa şi romantismul vremurilor din:

5. The Devil’s Whore (2008)

The Devil’s Whore o urmăreşte pe Angelica Fanshawe (Andrea Riseborough), o tânără aristrocrată ce face parte din curtea regală a lui Charles I, în încercarea de a naviga o societate schimbată definitiv de un Război Civil instigat de Oliver Cromwell (Dominic West) ce decimează un popor şi distruge chiar şi pe cei mai pasionaţi idealişti sub povara insurmontabilă a pragmatismului şi ambiţiei.

Povestea Angelicai este una de pierdere a inocenţei, aceasta avântându-se în noua ordine fără regrete doar pentru a-şi vedea propiile dorinţe năruite şi persoanele din jurul ei distruse. Firea sa pasională şi independentă îi câştigă admiratori printre care şi Thomas Rainsborough (Michael Fassbender) cu care are o relaţie, însă şi duşmani ce vor face totul pentru a o distruge.

4. Little Dorrit (2008)

Little Dorrit, ecranizarea după romanul lui Charles Dickens, spune povestea lui Amy Dorrit (Claire Foy), o tânără naivă dar împovărată de o viaţă plină de dificultăţi, ce trebuie să aibă grijă de tatăl său excentric ce se află închis în Marshalsea (un tip de închisoare pentru rău platnici ce a făcut foarte multe victime în perioada victoriană). Amy şi lumea familiei sale este complet schimbată de fiul angajatoarei sale, Arthur Clennman (Matthew Macfadyen, cunoscut publicului larg pentru rolul său că Mr. Darcy din Pride and Prejudice 2005), ce se întoarce în Anglia pentru a decoperi secretul familiei sale, un secret ce ar putea să o afecteze pe Amy mai mult decât ar fi crezut vreodată.

Andrew Davies, ce a făcut o practică din ecranizarea romanelor clasice britanice, profită de povestea complexă, populată de personalităţi atipice şi, în mare parte, caricaturale pentru a crea o frescă a societăţii victoriene în care prăpastia dintre săraci şi bogaţi duce la cruzime, tragedie şi unele dintre cele mai memorabile personaje pe care le vei întâlni vreodată.

3. Jane Eyre (2006)

Povestea tinerei guvernante Jane Eyre care se îndrăgosteşte de misteriosul şi complexul Edward Rochester este una dintre cele mai cunoscute povești din literatura universală.

Ecranizarea lui Sandy Welch din 2006 este, probabil, cea mai reuşită ecranizare a acestui roman iconic. Atmosfera gotică şi senzaţia de irealism inundă povestea. Umbrele şi șuntele stranii ale casei în care Jane (Ruth Wilson) lucrează servesc drept indiciu pentru secretele ascunse în spatele pereţilor, învăluind-o în mrejele lor cu aceeaşi determinare ca şi domnul Rochester (Toby Stephens).

Însă succesul acestei ecranizări se datorează, în primul rând, celor două personaje principale. Relaţia dintre cei doi este abordată fără prejudecăţi şi asumată până la capăt. Departe de Londra regulilor victoriene stricte, Jane şi Rochester sunt doi oameni care trăiesc, simt şi îşi exprimă sentimentele cu o ardoare ce combină perfect spiritualitatea şi sexualitatea ce stau la baza romanului lui Charlotte Bronte.

2. North and South (2004)

North and South, ecranizarea romanului lui Elizabeth Gaskell, este povestea lui Margaret Hale (Daniela Denby-Ashe), o tânără de familie bună din Sudul Angliei ce este obligată de situaţia precară a familiei sale să se mute în nordul ţării. Realitatea revoluţiei industriale ce lua prin asalt Anglia la mijlocul secolului 19 este percepută de Margaret ca fiind crudă şi inumană, inamicul principal fiind conturat sub forma lui John Thornton (Richard Armitage, cunoscut pentru rolul său ca Thorin Oakenshield în The Hobbit), proprietarul unei fabrici de bumbac.

Diferenţa dintre stilul galant şi formal al Sudului şi independența feroce a Nordului o împiedica pe Margaret din a-l cunoaşte pe John cu adevărat. Iar neînţelegerile şi aparentul dispreţ al lui Margaret îl opresc pe John din a-şi exprima sentimentele, relaţia dintre cei doi fiind în mod constant în contra timp.

Pe fundalul conflictelor sociale dintre muncitorii şi proprietarii de fabrici din Milton, North and South este o poveste despre auto-cunoaștere şi maturizare, atât pe plan individual prin relaţia dintre Margaret, ce trebuie să descopere virtuţile Nordului, şi John, bărbatul aparent rece şi impunător nevoit să îşi arate vulnerabilitatea, cât şi la nivelul claselor sociale ce trebuie să înveţe să coexiste.

1. Pride and Prejudice (1995)

Pride and Prejudice este, în esenţă, o poveste despre evoluţie. Elizabeth Bennet trebuie să înveţe că de multe ori un exterior plăcut şi maniere atent studiate nu ascund o personalitate onorabilă. Iar Domnul Darcy trebuie să treacă peste orgoliul ce vine la pachet cu statutul său social dacă vrea să fie cu adevărat fericit.

Este acest joc de-a şoarecele şi pisica, relaţia dintre aceste două personaje ce scot ce-i mai rău unul din celălalt doar pentru a deveni mai buni ce ne face să ne întoarcem de câte ori putem la inegalabila poveste a lui Jane Austen.

Ecranizarea din 1995 este, probabil, cea mai bună mini-serie de epoca realizată vreodată, producţia ce a revoluţionat stilul şi l-a transformat pe Colin Firth într-un star internaţional. La baza succesului sau se află încă o dată Andrew Davies ce a reuşit să transforme atmosfera teatrală şi statică din roman într-o experienţă vizuală dinamică şi somptuoasă în care Elizabeth (Jennifer Ehle) şi Domnul Darcy (Colin Firth) parcurg drumul anevoios dar fascinant de la mândrie şi prejudecată la dragoste.

Citește și Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

http://www.postmodern.ro/articol/top-10-filme-de-epoca-pe-care-trebuie-sa-le-vezi/

Action!

corina

-

April 25, 2013

0

Action!este ultimul dintr-o serie de trei documentare realizate de Susan Ray cu ocazia centenarului regizorului american Nicholas Ray. Alături de celelalte două filme (We cant’t go home again şi Don’t expect too much), Action! aruncă o privire asupra ultimilor 10 ani din cariera lui Ray – rebelul fără cauză care a abandonat Hollywood-ul pentru a deveni profesor.

Majoritatea filmelor regizate de Ray (They Live by Night, Rebel Without a Cause, Johnny Guitar) sunt populate de inadaptați sociali, de indivizi consumați de angoase. Din acest motiv, producțiile sale se diferențiază printr-o încărcătură emoțională specifică și o latură noir care au făcut să fie apreciat în rândul reprezentanților Noului Val Francez, precum Jean-Luc Godard.

Documentarul Action! oferă detalii despre toate aspectele vieţii lui Ray, de la cele legate de profesie (urmărind, de exemplu, tehnicile folosite de regizor), până la relaţii sau hobby-uri. Mai mult, poţi vedea insight-uri şi secvenţe behind-the-scenes de pe platourile de filmare ale producţiilor sale devenite deja clasice.

În așteptarea documentarului, mai jos poți urmări un fragment dintr-un interviu acordat de regizor cu privire la filmarile pentru In a Lonely Place (1950). Se pare că lucrurile deveniseră complicate, Ray despărțindu-se în acea perioadă de Gloria Grahame – soția sa și protagonista filmului.

The Immigrant (Lowlife)

-

April 25, 2013

0

Cel mai nou film semnat de James Gray (Leul de Argint pentru Little Odessa), The Immigrant marchează a patra colaborare a regizorului cu Joaquin Phoenix (după Two Lovers, We Own the Night şi The Yards) şi face parte din competiţia oficială de la Cannes.

Anunţat iniţial sub titlul Lowlife,filmul spune povestea unei imigrante de origine poloneză (Marion Cotillard) atrasă în lumea cabaretului şi prinsă într-un triunghi complicat între proprietarul unui teatru de varietăţi (Phoenix) şi un iluzionist care încearcă s-o salveze (Jeremy Renner – The Hurt Locker).

Distribuţia de prima mână, povestea şi talentul regizoral al lui Gray, recunoscut pentru darul său de a explora relaţii complexe, sunt motive bune să aşteptăm cu nerăbdare această producţie.

Google and the World Brain

ioana.negrea

-

April 24, 2013

0

Documentarul lui Ben Lewis, Google and the Brain World aduce în discuție proiectul ambițios, dar și controversat, al companiei Google, care își propune să scaneze fiecare carte din lume pentru a le pune la dispoziția utilizatorilor într-o ’’librărie pentru omenire’’.

Deși ideea nu sună rău deloc, documentarul încearcă să demonstreze că proiectul nu este pe atât de altruist pe cât pare. Mulți vin cu argumente solide împotriva acestei idei, acuzând compania de furt la scară modială sau de încercarea de a monopoliza întreaga moștenire culturală a omenirii. Etica proiectului este pusă sub semnul întrebării, ținând cont și de faptul că noțiunea de ’’drept de autor’’ ar dispărea prin permiterea accesului gratuit al oricărei persoane. Pe lângă acest lucru, Google ar folosi toate cărțile digitizate pentru a-și îmbunătați algoritmii de căutare și pentru a crește profitul propriei afaceri.

Documentarul s-a numărat printre selecțiile oficiale de la Festivalul de Film de la Sundance anul acesta, iar criticii apreciază că are șanse reale de a ajunge și pe lista de la Oscaruri în 2014.

That 70’s Show – Fun is in the air!

ioana.negrea

-

April 23, 2013

0

Atunci când aud ‘’anii ’70’’, automat mă gândesc la pantaloni evazați, muzică disco, dubițe Volkswagen și hipioți, asta în timp ce o voce îmi șoptește cuvintele ‘’pace’’ și ‘’armonie’’. Pe fundalul acestor idei prinde viață și povestea unui grup de șase adolescenți în sitcomul That 70’s Show.

Eric Forman (Topher Grace) este personajul principal. Locuiește cu părinții într-o suburbie din Wisconsin. Subsolul casei este locul în care Eric (Topher Grace) și prietenii lui își petrec majoritatea timpului, urmărind emisiuni TV și discutând despre complicatele problemei ale adolescenței. De-a lungul fiecărui episod, cei șase trec prin tot felul de întâmplări, specifice, de altfel, acestui tip de serial. Așadar, din ‘’repertoriu’’ nu lipsesc momentele când aceștia intră în încurcătură pentru a face rost de alcool, pentru a cuceri o fată sau își petrec o noapte în închisoare.

Ceea ce am apreciat a fost faptul că producatorii au respectat perioada la care au facut referire, atât în ceea ce privește moda, muzica, dar și preocupările oamenilor de atunci. Donna (Laura Prepon) este o mare susținătoare a mișcării feministe, Eric (Topher Grace) se numără printre cei care au prins microbul Star Wars, Hyde (Danny Masterson) este fanul trupelor precum Led Zeppelin, Pink Floyd sau AC/DC, iar Fez (Wilmer Valderrama) este mereu îmbrăcat după moda disco.

Un lucru greu de ignorant este încălcarea oricărui indice temporal. Timp de vreo 2 ani Eric (Topher Grace) nu pare să depașească vârsta de 17 ani. Sau, acum e Ziua Recunoștiinței, apoi Crăciunul, iar apoi din nou urmează Ziua Recunoștiinței. Însă personajele sunt carismatice, umorul este accesibil dar de calitate, iar toate aceste elemente salvează povestea. Nu ai cum să nu râzi când auzi accentul lui Fez (Wilmer Valderrama), ajuns în America printr-un program de schimb între elevi, sau la capriciile fetei de bani-gata, Jackie (Mila Kunis). Nu are cum să nu-ți placă de Eric (Topher Grace), cu felul lui nerd de a fi, sau de Kelso (Ashton Kutcher) care demonstrează că uneori un chip frumușel și atât este de ajuns ca să obții ce vrei.

La sezoanele patru și cinci serialul atinge apogeul, pentru ca apoi acțiunea sa o ia, în mod inevitabil, pe o pantă descrescătoare. Umorul încă există, însă este din ce în ce mai slab comparativ cu cel din primele sezoane și se simte din ce în ce mai mult strădania scenariștilor de a duce povestea mai departe. Iar odată cu încheierea penultimului sezon, doua dintre personajele cheie, Eric (Topher Grace) și Kelso (Ashton Kutcher) părăsesc distribuția, sezonul final transformându-se rapid într-o tărăgănare fără sfârșit.

Păstrându-și caracterul de sitcom și fără a deveni moralist, filmul abordează des subiecte precum abandonul copiilor, drogurile sau relațiile complicate și dilemele adolescenței. Dincolo de toate, serialul poate fi fascinant pentru generațiile tinere de astazi. Pe de-o parte simți că te identifici cu personajele și cu problemele acestora, însă, pe de alta, îți oferă posibilitatea să observi și să descoperi toate diferențele dintre modul de viață și preocuparile lor și cele actuale. Iar pentru generațiile mai în vârstă poate reprezenta o călătorie nostalgică și totodată amuzantă. Oricum ar fi, rezultatul final este o întoarcere în timp care îți va face plăcere.

Festivalul Cannes 2013 – filmele nominalizate in competitie

Post Modern

-

April 23, 2013

0

Filmele din competiţia oficială a celei de a 66-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes – care va avea loc în perioada 15 – 26 mai 2013 – sunt semnate de regizori ca Steven Soderbergh, François Ozon, fraţii Coen, Takashi Miike, Roman Polanski, Alex van Warmerdam (Voyeur, Little Tony) sau Paolo Sorrentino (The Consequences of Love, This Must Be The Place).

Notabil în 2013 e faptul că din juriu va face parte pentru prima oară un regizor român – e vorba de Cristian Mungiu, cel care a câștigat cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile Palme d'Or-ul la ediția din 2007 a Festivalului de la Cannes, urmând performanța filmului După dealuri de la Cannes 2012, căruia i-au revenit premiile pentru scenariu și cea mai bună interpretare feminină.

Juriul îl va avea ca preşedinte pe Steven Spielberg, vizat de mult timp de organizatori. Spielberg şi-a făcut debutul la Cannes în urmă cu 31 de ani, cu filmul E.T. the Extra-Terrestrial.

Lui i se vor alatura și Nicole Kidman, Ang Lee (Crouching Tiger Hidden Dragon, Brokeback Mountain, Life of Pi), Christoph Waltz (Django Unchained), Lynne Ramsay (regizoarea filmului We Need To Talk About Kevin), actorul francez Daniel Auteuil (Un Coeur en Hiver, Cache/ Hidden), actrița indiană Vydia Balan și regizoarea japoneză Naomi Kawase.

În deschiderea ediţiei 2013 va fi proiectat cel mai nou film al lui Baz Luhrmann, o variantă grandioasă a poveştii Marelui Gatsby (F. Scott Fitzgerald), în timp ce încheierea festivalului va fi marcată de un thriller cu Orlando Bloom şi Forest Whitaker – Zulu (Jérôme Salle). Ambele ceremonii vor fi prezentate de Audrey Tautou.

Nume cunoscute apar şi la secţiunea Un Certain Regard. Printre titlurile aflate în competiţie se numără şi debutul în lungmetraj al actorului James Franco – As I Lay Dying, bazat pe romanul omonim semnat William Faulkner, sau noul film al Sofiei Coppola, The Bling Ring, care va fi proiectat la deschiderea secţiunii. Juriul Un Certain Regard va fi prezidat de Thomas Vinterberg (Celebration, It's All About Love, The Hunt).

Revenind la filmele din competiţia principală, iată lista completă a nominalizărilor (vom adăuga şi trailere pe măsură ce încep să apară):

Only God Forgives (Nicolas Winding Refn): un thriller în spiritul Drive, care îi readuce împreună pe Ryan Gosling şi regizorul Nicolas Winding Refn, cărora li se adaugă Kristin Scott-Thomas în mai puţin obişnuita postură de cap al unei organizaţii criminale.

The Immigrant/ Lowlife (James Gray): Marion Cotillard joacă într-un film despre o imigrantă poloneză din America anilor '20-'30, prinsă între un proprietar de cabaret care o introduce în lumea burlescului (Joaquin Phoenix) şi un actor de vodevil care vrea să o salveze (Jeremy Renner – The Hurt Locker).

Inside Llewyn Davis (Ethan Coen, Joel Coen): fraţii Coen ne aduc o poveste semi-biografică, inspirată din memoriile lui Dave Ronk, un cântăreţ folk încercând să se afirme în New York-ul anilor '60. Mai multe detalii aici.

La Vénus à la Fourrure/ Venus in Fur (Roman Polanski): Mathieu Amalric şi soţia regizorului, Emmanuelle Seigner, vor oferi o variantă cinematografică cunoscutei piese erotice a dramaturgului american David Ives. Mai multe detalii aici.

Borgman (regizor Alex van Warmerdam): un personaj sinistru îşi face apariţia într-o suburbie şi declanşează o serie de evenimente nefaste, deranjând aparenţa de confort şi linişte întreținută cu grijă de o familie locală.

La grande bellezza/ The Great Beauty (Paolo Sorrentino): un jurnalist şi scriitor ajuns la bătrâneţe (Toni Servillo) îşi aminteşte cu amărăciune de tinereţea trăită în Roma, oferind concomitent un tablou complet eleganţei, dar şi vulgarităţii capitalei italiene.

Behind the Candelabra (Steven Soderbergh) este biografia extravagantului pianist american Liberace cu Michael Douglas în rol principal. Găsești mai multe detalii aici.

Nebraska (Alexander Payne): De la regizorul Sideways, About Schmidt sau The Descendants vine povestea unei relaţii complicate tată-fiu, creionată în timpul unui road trip cu destinaţia Lincoln, Nebraska.

Jeune et Jolie / Young and Beautiful (regizor François Ozon): un potenţial precursor la Nymphomaniac, Jeune et Jolie spune povestea unei adolescente de 17 ani care se prostituează voluntar – o poveste "spusă în patru anotimpuri şi patru cântece", potrivit sinopsului oficial.

Wara no Tate / Shield of Straw (Takashi Miike): Regizorul-cult Takashi Miike (Audition, Ichi The Killer) revine la Cannes în 2013 cu un thriller despre un asasin care, după ce o ucide pe nepoata unui om foarte bogat şi influent, trebuie să supravieţuiască cu preţul de 1 miliard de yeni pus în mod public pe capul lui.

La vie d'Adѐle sau Blue Is The Warmest Colour (Abdellatif Kechiche): O dramă romantică neconvenţională care priveşte relaţia de iubire dintre două adolescente, Adele şi Emma, și reacțiile negative ale familiei şi prietenilor.

Soshite chichi ni naru/ Like Father, Like Son (Koreeda Hirokazu): un om de afaceri cinic, orientat către profit şi bani, se confruntă cu o alegere greu de imaginat: între fiul său natural şi copilul pe care l-a crescut în ultimii 6 ani crezând că e al lui. Un film semnat de regizorul Nobody Knows şi Still Walking.

Tian Zhu Ding / A Touch of Sin (Jia Zhangke): China e reprezentată în competiţia principală de A Touch of Sin, o dramă care face o descriere a Chinei contemporane prin patru poveşti plasate în medii diferite ale societăţii chineze.

Grigris (Mahamat-Saleh Haroun): povestea unui bărbat de 25 de ani cu un picior paralizat care visează să devină dansator, trebuind în acelaşi timp să lucreze pentru o reţea de contrabandişti cu petrol pentru a-şi ajuta unchiul bolnav.

Le Passé / The Past (Asghar Farhadi): regizorul Asghar Fahradi (A Separation) va prezenta la Cannes o dramă familială, povestea unui bărbat iranian care părăseşte Franţa pentru a se întoarce în Iran, lăsându-şi în urmă soţia şi cei doi copii.

Heli (Amat Escalante): un locuitor dintr-un orăşel mexican dominat de un cartel de droguri se loveşte de mai multe obstacole în căutarea tatălui său care dispare în mod misterios.

Jimmy P. / Psychotherapy of a Plains Indian (Arnaud Desplechin): Ecranizare a romanului Psychothérapie d’un Indien des Plaines, filmul ni-l aduce pe Benicio del Toro în rolul unui amerindian nevrotic, traumatizat de evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta se împrietenește cu un psihanalist/antropolog francez (Mathieu Amalric), care încearcă să îl ajute.

Michael Kohlhaas (Arnaud des Pallières): Mads Mikkelsen îl interpretează pe Michael Kohlhaas, un negustor de cai din Franţa secolului al XVI-lea care, în urma unui act de injustiţie, reuşeşte să strângă o mică armată cu care înfruntă nobilimea.

Un château en Italie/ A Villa in Italy (Valeria Bruni-Tedeschi): o familie bogată de francezi este forțată să îşi vândă casa din Italia (în care locuiște), pierzând astfel simbolul unităţii şi succesului lor. Regizoarea Valeria-Bruni Tedeschi face ea însăși parte dintr-o familie de industriași foarte bogați, nevoiți să se mute din Italia în Franța în anii '70. Valeria-Bruni Tedeschi joacă în film alături de Louis Garrel, iubitul ei.

5 scene ce transforma un film bun intr-unul memorabil

Loredana

-

April 22, 2013

0

Când ne amintim de un film care ne-a plăcut, ne gândim în special la scenele care au avut cel mai puternic impact asupra noastră. Fie că se remarcă prin dialog, impactul asupra poveştii sau, pur şi simplu, prin stil, topul de mai jos este o dovadă clară că fără scene puternice, nu poţi avea un film memorabil:

Heat (1995) – “Don’t let yourself get attached to anything you are not willing to walk out in 30 seconds flat if you feel the heat around the corner.”

Heat, filmul lui Michael Mann, intră în top şi nu este surprinzător având în vedere capacitatea lui fantastică de a crea momente memorabile pe ecran.

Filmul abordează legătura obsesivă dintre vânător şi pradă – Neil (Robert De Niro) şi gaşca sa de criminali vânează bănci pentru bani, căutând cel mai vulnerabil ‘exemplar din turmă’ şi sunt, la rândul lor, vânaţi de Vincet Hanna (Al Pacino) şi echipa sa de detectivi.

Heat nu este un film perfect, poate prea lung şi confuz dar scena în care Neil şi Vincent se întâlnesc pentru prima şi singură dată, te face să te întorci la acest film de câte ori ai ocazia. Puterea scenei nu este dată doar de întâlnirea de gradul zero dintre cei doi titani de la Hollywood (Pacino şi De Niro), ci de importanţa sa în economia filmului. Filmată de Mann într-un stil minimalist, scena îi stabileşte pe Neil şi Vincent ca părţi opuse ale aceleaşi monede şi dialogul aduce aminte de vânătoarea obsesivă a lui Moby Dick de către Căpitanul Ahab, astfel setând restul filmului ca o cursă frenetică între cei doi.

Other People’s Money (1991) – “We’re dead, alright. We’re just not broke.”

Other People’s Money este un produs clar al începutului anilor ‘90. Venit pe valul anti-Regan şi deziluzia faţă de stilul de viaţă exuberant al anilor ’80, filmul spune povestea lui Larry “The Liquidator” Garfield (Danny DeVito), un afacerist ce vrea să dezmembreze o fabrică de tradiţie din miticul small town America. Patronul companiei, Andrew Jorgenson (Gregory Peck), cere ajutorul fiicei sale, Kate (Penelope Ann Miller), avocat de profesie, pentru a reuşi să salveze compania.

Cu o poveste confuză ce oscilează constant între lupta dintre capitalism şi tradiţionalism şi comedia romantică ce se creează în jurul lui Larry şi Kate, filmul este, în mare parte, mediocru.

Însă lucrurile se schimbă complet spre sfârşitul filmului când Larry şi Andrew, în lupta lor pentru fabrică, trebuie să se adreseze acţionarilor înainte ca aceştia să voteze pentru sau împotriva vânzării fabricii. Lecţii de retorică pură, discursurile celor doi îi plasează de părţi opuse ale dilemei americane de la începutul anilor ’90: ar trebui să renunţăm la tradiţie şi loialitatea faţă de comunitate pentru capitalism şi banii ce ni-i promite? Şi ce spune alegerea noastră despre noi?

Wag the Dog (1997) – “If there’s no war, what good are you?”

Wag the Dog, ecranizarea cărţii American Hero a lui Larry Beinhart, este unul dintre cele mai ingenioase şi interesante filme politice pe care le poţi vedea. Lansat în perioada premergătoare scandalului sexual în care a fost implicat Preşedintele Bill Clinton, filmul îi prezintă pe Conrad Brean (Robert De Niro), consilier politic, şi Stanley Motss (Dustin Hoffman), producător la Hollywood, în încercarea lor de a fabrica un război pentru a acoperi indiscreţiile sexuale ale unui preşedinte aflat în perioada alegerilor.

Filmul dispune de un dialog extrem de inteligent şi de situaţii unde ironia şi comicul se confundă şi astfel nu duce lipsă de scene memorabile. Însă, probabil cea mai interesantă este scena în care Conrad Brean trebuie să negocieze cu Agentul CIA Charles Young (William H. Macy), ce vrea să dea în vileag planul lui Conrad de a crea o criză nucleară falsă. Agentul, ce pare să lucreze pentru partea opusă în cursa prezidenţială, este, în final, convins că un război fals este benefic sistemului.

Chicago (2002) – “They had it comin’! It was a murder but not a crime.”

Criminalele Velma Kelly (Catherine Zeta-Jones) – cântăreaţă şi femme fatale prin excelenţă, ce şi-a omorât soţul şi sora după ce a descoperit că este înşelată – şi Roxie Hart (Renee Zellweger) – în închisoare după ce şi-a ucis prietenul care a refuzat să o transforme într-un star al scenei de vodeville, trebuie să lucreze împreună pentru faima care le va salva de la moarte. Ca subiect de musical, Chicago are unul dintre cele mai interesante şi complexe.

Musicalul, în general, este un gen greu de adaptat, dar regizorul Rob Marshall se foloseşte de marele avantaj al cinematografiei faţă de scenă: abilitatea de a monta şi prezenta poveşti în paralel. Şi nici o scenă nu prezintă asta mai bine decât numărul muzical în care ucigaşele de la închisoarea Cook County povestesc/cântă pe ritmuri de tango cum şi, mai ales, de ce şi-au omorât consorţii. Muzica este fantastică, poveştile sunt interesante, iar coregrafia este o combinaţie perfectă între agresivitate şi senzualitate. Indiferent de câte ori ai văzut Chicago, este imposibil să te plictiseşti de această scenă.

The Last of the Mohicans (1992) – “Ask death for speed. For they are all there but one. I, Chingachgook, the last of the Mohicans.”

The Last of the Mohicans îşi găseşte eroul în Hawkeye (Daniel Day-Lewis), un hibrid al culturilor indiene şi engleze, ce se îndrăgosteşte de frumoasa Cora Munro (Madeleine Stowe) şi, împreună cu tatăl său adoptiv Chingachgook (Russell Means) şi fratele său Uncas (Eric Schweig), trebuie să o protejeze pe ea şi pe sora sa în timpul războiului dintre Franţa şi Marea Britanie pentru controlul asupra coloniilor americane.

În parte poveste de dragoste şi în parte film de aventură, The Last of the Mohicans este, vizual vorbind, unul dintre cele mai frumoase filme realizate de Michael Mann.

Ultimele 9 minute din film sunt, probabil, una dintre cele mai intense experienţe cinematografice la care poţi lua parte. Scena este un carusel de emoţii ce culminează cu momentul tulburător în care Alice (Jodhi May), sora mai mică a lui Cora şi unul dintre personajele neglijate pe parcursul filmului, decide să se omoare, privirea sa spunând mai multe decât nenumărate scene de dialog ar putea să o facă. În mod surprinzător conflictul principal este rezolvat aici nu de eroul alb, Hawkeye, ci de Chingachgook însuşi, ultimul mohican, într-unul dintre momentele iconice ale filmului.

Léon: The Professional – un asasin romantic

Raluca Nechita

-

April 22, 2013

0

Atât pentru Matilda (Natalie Portman) , cât și pentru Léon (Jean Reno), motivul pentru care au vrut să devină asasini profesioniști a fost unul personal. Diferența dintre ei este că Matilda este încă în perioada de antrenament și trage cu bile cu cerneală colorată, iar Léon „curăță” traficanți de droguri.

Lui Luc Besson (La Femme Nikita, The Sixth Element), care semnează regia lui Leon: The Professional, îi place la nebunie să se joace cu aparențele. Într-un interviu despre realizarea acestui film, a declarat că proiectele sale urmăresc ca spectatorului să i se pară alb la sfârșit ceea ce inițial percepuse ca negru. Ai crede, după câteva minute din Léon, că el, asasinul de 30 și ceva de ani, o va adopta pe ea, fetița speriată, de 12 ani, atunci când familia îi este asasinată. Pe parcurs însă, avem din ce în ce mai mult impresia că este, de fapt, invers: Matilda îl adoptă pe Léon cu aceeași hotărâre cu care îi spune, într-o dimineață: „M-am hotărât ce vreau să fac cu viața mea: vreau să fiu curățătoare ca tine.”

De altfel, scenariul are câteva astfel de supape bune prin care personajele își emană adevărata natură. Într-un dialog, Matilda îi spune lui Léon că s-a maturizat, însă nu este destul de în vârstă pentru anumite lucruri, în timp ce asasinul crede despre el că este destul de mare, dar nu a crescut destul.

După ce îl vedem, în deschidere, executând cu sânge rece o trupă de dealeri de droguri, Léon surprinde prin tabieturile sale domestice: are grijă din singura sa prietenă, o plantă într-un ghiveci, care îi seamănă pentru că nu are rădăcini, se bucură cu o fascinație de copil la musical-uri cu Gene Kelly și nu face rabat de la a bea lapte la micul dejun. Ca să nu mai vorbim că, atunci când ucide, poartă o tichiuță, pentru că „nu își poate permite să răcească”.

Între cei doi protagoniști se leagă o chimie greu de definit, dar credibilă și ușor de înțeles și simțit. Matilda bravează de cele mai multe ori, încearcă să îl seducă pe Léon și câteodată lasă garda jos și se comportă ca un copil, țopăie și joacă șarade. De fapt, motivul pentru care își face un scop din a se răzbuna pe cei care i-au ucis familia este frățiorul său vitreg, de patru ani, care murise și el în asaltul armat.

Cel care i se opune Matildei este Stansfield (interpretat remarcabil de Gary Oldman), un ofițer corupt de la Parchetul Antidrog care îi măcelărește fetei toată familia pentru că tatăl ei se atinsese de drogurile pe care acesta i le încredințase. Dacă asasinul romantic și sensibil sau fetița determinată și hotărâtă sunt deja prezențe vibrante în film, ofițerul Stansfield este cireașa de pe tort. El însuși dependent de droguri și psihopat, adoră să ucidă în timp ce își derulează în cap simfoniile lui Beethoven. Înainte de asemenea episoade, ia un drog neidentificat și se contorsionează și trosnește din toate încheieturile de plăcere când și-l administrează.

Atmosfera este la fel de versatilă ca personajele: Besson nu ocolește scenele de acțiune intensă, însă acestea nu sunt decât un prilej de a varia dinamica din secvențe și de a crea presiune psihologică mai mult prin sugestie. Schimbările de perspectivă și lumină bine alese potențează unele momente-cheie ale filmului, precum „momentul adopției” Matildei, când aceasta este salvată de Léon și pare că înseși porțile raiului i s-au deschis.

Versiunea americană este curățată de anumite scene în care sexualitatea dintre cei doi era exploatată mai mult, însă cred că aceasta a fost o alegere fericită a regizorului. În orice caz, jocul lui Natalie Portman de acum douăzeci de ani este destul de bun, încât Besson nu trebuie să își facă deloc griji că acest aspect al relației dintre cei doi nu a fost transmis.