Filme

Există o scenă fabuloasă în Angels in America a lui Tony Kushner în care un personaj îşi exprimă sentimentele clare faţă de naţiunea americană. “I hate America, Louis” spune el, “I hate this country. It's just big ideas, and stories, and people dying, and people like you. The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing. He set the word 'free' to a note so high nobody can reach it. Nothing on earth sounds less like freedom to me.”

Nu ştiu ce i s-a întâmplat lui Kushner, scenaristul lui Lincoln, în perioada dintre Angels in America şi Lincoln. Poate vârsta l-a mai domolit, poate a decoperit “calea spre idealism” însă Lincoln se plasează ferm pe aceea notă înaltă a libertăţii pe care nimeni nu o poate atinge.

Este foarte greu să vorbeşti despre un film aclamat de critici şi care i-a adus lui Daniel Day-Lewis al treilea Oscar din carieră şi să o faci în termeni mai puţin favorabili. Este clar că Lincoln nu este un film prost.

Interpretarea lui Daniel Day Lewis este, ca întotdeauna, impecabilă. Actorul îl modulează pe Lincoln într-o figură răbdătoare dar extenuată de război, ce vorbeşte încet şi se plimbă placid, un pic cocoşată sub, ce putem presupune, este presiunea unei întregi naţiuni.

Sub regia lui Steven Spielberg, filmul se mişcă domol între scenele ultimilor luni ale Războiului Civil, jocul de culise prin care Lincoln şi echipa sa încearcă să strângă destule voturi pentru trecerea celui de-al 13-lea Amendament la Constituţie şi drama casnică dintre Abraham Lincoln şi soţia sa, Mary. Începutul filmului demonstrează, încă o dată, forţa vizuală a lui Spielberg cu o scenă în care cele două armate se întâlnesc nu într-o bătălie perfect coregrafiată şi organizată ci într-o luptă în care oamenii fac orice pentru a supravieţui, de multe ori călcând unii peste alţii într-o atmosferă sângeroasă, sufocantă şi infinit de plastică.

Însă Lincoln nu este un film despre război sau despre oamenii implicaţi în el, ci despre maşina politică republicană ce în 1865, în sfârşit, reuşeşte să semneze amendamentul prin care sclavia este abolită. Scena de început este o raritate într-un film dominat de interioare întunecate în care personajele dezbat politica din spatele libertăţii. Proza lui Kushner este, fără îndoială, inteligentă şi are un ritm atât de bine calibrat că te vei surprinde urmărind monologurile lui Lincoln şi ale partenerilor săi politici cu fascinaţie, uitând de multe ori că povestea se loveşte ca o cărămidă de pământ şi nu avansează deloc.

Marele merit al filmului este, fără îndoială, prezentarea fără echivoc a ambivalenţei celor implicaţi în ceea ce îi priveşte pe sclavii pe care îi vor eliberaţi. Abolirea sclaviei este prezentată ca o chestiune de principiu iar Lincoln, însuşi, o vede ca pe o necesitate pentru a asigura capitularea definitivă a Sudului. Nimeni nu pare să se gândească la oamenii direct afectaţi de Amendament şi, în lipsa unui personaj relevant, şi noi privitorii îi pierdem de multe ori din vedere.

Însă pentru un scriitor atât de preocupat de realitatea din spatele ideii de libertate, Kushner uită, sau refuză, să includă umanitata printre trăsăturile definitorii ale personajelor sale. Majoritatea reprezintă o funcţie sau o idee şi se comportă ca atare. Sunt unidimensionali şi, în cazul reprezentanţilor Sudului American, de-a dreptul caricaturali. Până şi protagonistul, oricât de perfect calibrat de Day-Lewis, este imaginea din spatele discursurilor istorice, şi nu un om în carne şi oase. Oscilează între figura impozantă asemănătoare cu statuia sa imensă de la Washington şi bătrânul înţelept ce comunică prin parabole şi proverbe menite să aducă gravitate momentului. Spre sfârşitul filmului, devine o construcţie deus ex machina în care doar simpla sa prezenţă  îi determină pe anumiţi membrii opozanţi ai Amendamentului să îşi schimbe părerea.

Există, totuşi, două personaje ce fac excepţie de la regulă. Mary Todd Lincoln (Sally Fields), o femeie dificilă şi, aparent, dezechilibrată, însă, în realitate, profund traumatizată de moartea unui copil şi de absenţa soţului, dacă nu fizică, fără îndoială, psihică.  Cel de-al doilea este Rep. Thaddeus Stevens (Tommy Lee Jones), cel mai puternic aboliţionist din Parlament, o raritate printre politicieni prin rigiditatea, convingerea şi atitudinea lipsită de compromisuri prin care apără Amendamentul.

Ambele personaje îţi aduc aminte că Lincoln este, sau ar trebui să fie, un film despre oamenii din spatele principiilor pe care le prețuim astăzi şi nu despre conceptul libertăţii care, divorţat de oamenii care au nevoie de el, este plasat pe un piedestal atât de înalt încât ne este imposibil să îl atingem.

Potrivit regizorului Joseph Kosinski (Tron: Legacy), această Misiune imposibilă futuristă constituie un omagiu adus filmelor SF din anii ’70. Nici nu știe câtă dreptate are.

Jack Harper (Tom Cruise) și Victoria (Andrea Riseborough) reprezintă întreg personalul unei stații de supraveghere situate undeva deasupra Pământului în anul 2077. Planeta a fost pustiită cu mulți ani în urmă; ca în Planeta maimuțelor (și în alte sute de producții horror-educative de serie B din anii ’50 înaintea ei), anihilarea totală a fost adusă de folosirea bombei nucleare.

Scopul imediat al celor doi este să asigure buna funcționare a unor sonde, care extrag puțina energie rămasă pe Pământ. Încă din primele minute, suntem puși la curent cu un deadline extrem de important: în două săptămâni, Jack și Victoria își vor fi încheiat misiunea. În mod inteligent, acest ceas care ticăie este destul de curând dat uitării.

Aparent, cei doi trăiesc într-o minunată lume nouă. Curând, Jack își dă seama că nu e deloc așa. Schimbarea atitudinii lui față de un status quo pe care Andrea nu îl pune la îndoială e declanșată de intrarea lui în contact cu o serie de vestigii ale lumii vechi. Dacă partenera lui nu nutrește aceleași nostalgii, aceasta se întâmplă deoarece singurul lucru cu care poate ea intra în contact e monitorul de la care comunică cu centrul de comandă. Aparent, nici în viitor, rolurile de gender nu se vor fi schimbat radical: femeia nu poate aspira la mai mult decât să-și aștepte bărbatul cu masa pusă sau să se roage să fie salvată, atunci când e la ananghie.

Descoperirea care îl schimbă în mod fundamental pe Jack e o carte, în ceea ce trebuie că reprezintă un omagiu la adresa romanului „Brave New World”, a lui „Fahrenheit 451”sau, mai recent, „Equilibrium”. Lumea veche zace îngropată sub tone de sedimente, așa se face că, din Empire State Building, se mai vede doar vârful, un al doilea omagiu la adresa seriei „Planet of the Apes”(doar că acolo nu era o clădire, ci o statuie – Statuia Libertății). Regulile lumii noi au la bază o serie de tabuuri. Printre acestea, o zonă interzisă, ca în aceeași „Planet of the Apes”.

Pentru că filmul omagiază și filmele-cult ale anilor ’80, adversarii lui Cruise poartă platoșa monstrului din Predator, împodobită cu penele negre din Mad Max Beyond Thunderdome. Nici anii ’90 nu sunt neglijați, drept urmare, Jack descoperă destul de curând că tot ceea ce știe despre lumea în care trăiește e o minciună, că semenii săi sunt clonați și cultivați ca într-o crescătorie de niște mașini, că există o Rezistență subterană și că scopul Mașinilor e să o anihileze, cu largul său concurs.

După omagiul adus The Matrix, urmează omagiul închinat Odiseei spațiale 2001 și lui 1984: fiecare mișcare a sa e atent supravegheată de o fantomatică eminență cenușie informatică, așa că Jack trebuie să-și țină dublugânditul pentru el. Singurele momente când se poate manifesta după voia inimii sunt cele petrecute la o fermă aflată în perfectă stare, variantă niciodată explicată a hiperspațiului din Star Trek.

Pentru a arăta efectele cele mai devastatoare ale apocalipsei nucleare, Kosinski ne arată New York-ul distrus și Pentagonul bombardat. Pentru Jack, o importantă victimă colaterală e Superbowl-ul. Distrugerea orașelor americane, dar mai ales a sacrosanctului fotbal american ar trebui să ne dea întreaga dimensiune a dezastrului. Jack însuși e un cowboy modern, care poartă în loc de pălărie șapca celor de la Yankees și care reușește performanța de a repara o dronă cu o gumă de mestecat. De îndată ce acest cowboy înțelege care îi e dușmanul, nimic nu mai poate sta în calea lui, nici măcar moartea.

Finalul acestui western postapocaliptic e fușerit și incongruent cu restul filmului (invincibil până atunci, sistemul se lasă dus cu zăhărelul într-un mod care ar putea fi considerat extrem de neverosimil), dar asta nu are cum să influențeze prea mult părerea de ansamblu pe care o lasă Planeta uitată.

Dincolo de dificultatea de a găsi linia de demarcație între omagiu și plagiat, Oblivione o experienta senzorială la care imaginea lui Claudio Miranda (Tron: Legacy, Life of Pi) contribuie cel puțin la fel de mult ca muzica formației electro M83 în construirea unei space opera în adevăratul sens al cuvântului. Filmul lui Kosinski e un colaj în care nu întotdeauna părțile componente se leagă, dar al cărui succes depinde de cât de atent îl ascultăm.

Totodată, Oblivionmarchează o premieră în filmografia lui Tom Cruise. Deși actorul american a salvat de numeroase ori lumea, e totuși pentru prima dată când personajul său își dă viața de dragul unei femei, reușind să rămână cu ea în același timp.