Filme

O grafică ameţitoare, ca să nu spunem psihedelică, garniseşte o poveste dulce: când pleci din Oz, descoperi că lumea care tocmai ţi-a luat ochii, ca apoteoticul foc de artificii din finalul filmului, îţi cam dă dureri de cap. Dar tot ea are marele merit ca, după ce părăseşti cinematograful, să îţi întreţină zâmbetul de copil care se întoarce fericit de pe terenul de joacă. Pelicula are iz de film de familie, iar replicile nu depăşesc nivelul aferent, deşi scenariul este suficient de pontos cât să nu plictisească, fiind înţesat cu glumiţe simpatice şi nevinovate.

Întreaga producţie e aproape în totalitate un desen animat: de la decorurile flamboiante şi până la creaturile magice – zâne, maimuţe zburătoare etc.- care se iţesc de te miri unde, totul este sclipitor de artificial şi de-a dreptul euforic. Îţi şi imaginezi actorii principali- dintre cei mai buni, de altfel- jucând cea mai mare parte a filmului în faţa faimoaselor, dar austerelor, green screens pentru efecte speciale. Te miri de talentul deosebit al lui James Franco (Oz) de a-şi primi cu atâta naturaleţe replica de la personaje create pe calculator şi de a le răspunde la fel de firesc. I se potriveşte mănuşă rolul pseudo-vrăjitorului care reuşeşte să îi convingă pe toţi cei din Oz, fără prea mare efort, că el este alesul, următorul conducător al miticului tărâm.

Personajul lui Franco îi face pe ceilalţi să creadă aproape instantaneu în el şi în puterile sale, dar nu poate să îşi acorde sieşi un vot de încredere. Pentru că el ştie, magician de mâna a doua din Kansas, că vrăjile sale sunt doar iluzii bazate pe necunoştinţa sau neatenţia celor din jur. Dar asta nu îl împiedică să îşi dorească, şi el ca mulţi alţii, să devină nu un om bun – şi mediocru – ci unul extraordinar, după cum afirmă afectat la începutul filmului. Providenţa are însă alte planuri pentru el, iar partea bună a lucrurilor este că norocul său crede în el mai mult decât crede el în noroc. Iar lecţia principală este simpla şi reconfortanta a little goes a long way, dar numai atunci când crezi şi mai ai şi un scop nobil asociat.

Nu îţi trebuie cine ştie ce intuiţie pentru a-ţi da seama încotro ţineşte morala filmului, că este preferabil să fii bun decât extraordinar, din moment ce calitatea de "extraordinar" este îndoielnică şi implică multe compromisuri la nivel de caracter. Înţelegem mesajul, dar nu prea înţelegem personajele vrăjitoarelor cu care este obligat să trateze în Oz în toată aventura.

Binele nu a fost nicicând mai plicticos, mai coliliu şi mai anemic decât în acest film, dar prin interpretarea graţioasă a vrăjitoarei bune Glinda de către Michelle Williams, personajul e cât de cât salvat, capătând aura aceea de blândeţe (care nu poate să impresioneze decât copiii). Totuşi, o vrăjitoare bună ar trebui să aibă şi alte apanaje decât o baghetă pe care toată lumea e chitită să i-o fure, lăsând-o cu totul fără puteri, într-un mod foarte frustrant pentru publicul amator de fantasy, sau producerea de baloane de săpun şi aburi lăptoşi ca o ceaţă pentru a-şi debusola urmăritorii.

În afara de strălucirea-i diafană, de rochiile de zână bună şi de ochii mari şi înlăcrimaţi în cea mai mare parte a timpului, suntem dezamăgiţi: deşi nu avem niciun dubiu că Glinda se vrea a fi întruchiparea binelui în stare pură, avem îndoieli serioase cu privire la natura ei de vrăjitoare. Şi dacă ar trebui să găsim vreo consolare în celelalte două personaje, vrăjitoarele rele Theodora (Mila Kunis) şi Evanora (Rachel Weisz), suntem lăsaţi cu buza umflată şi de data aceasta. Mila Kunis mai are până să convingă că poate spune ceva realmente semnificativ ca actriţă, şi nici acesta nu e rolul care ar putea-o ajuta în vreun fel. Theodora este naivă şi iute la mânie, de acord, dar nu impresionează lacrimile de furie care îi ţâşnesc din ochi într-un mod care aminteşte de trucurile clovnilor de la circ în momentul când află că a fost trădată. Iar Evanora, care împrumută din forţa prezenţei lui Rachel Weisz, salvând cât de cât onoarea familiei vrăjitoarelor, are o partitură de proporţiile "fetei care duce tava"- o vedem puţin şi o uităm repede.

Cu toate minusurile inevitabile, Oz the Great and Powerful (Grozavul și puternicul Oz) te binedispune. Nici nu se poate altfel, după atâta culoare şi atâtea mostre de drăgălăşenie. În plus, face parte din farmecul experienţei faptul că filmul nu se ia foarte în serios, fiind, la urmei urmelor, o altă producţie Disney cu un target clar.

Greta Gerwig (o știi din To Rome With Love) apare în rolul principal în producția Frances Ha, pentru care este și co-scenaristă alături de regizorul Noah Baumbach (The Squid and the Whale, Greenberg).

Frances este o dansatoare aspirantă care locuiește în New York împreună cu prietena ei, Sophie (Mickey Sumner). Însă totul se schimbă atunci când Sophie decide să se mute, iar Frances trebuie să își găsească o noua direcție în viața. 

Noah Baumbach prezintă viața încurcată a tinerei newyorkeze cu umor, dar și cu seriozitate într-un film alb-negru ce amintește de Noul Val Francez și cu unele scene  desprinse parcă dintr-o producție semnată Woody Allen. 

Filmul a avut premiera anul trecut la Festivalul de Film de la Telluride, fiind programat pentru lansarea în cinematografe primăvara aceasta.

Tea with Mussolini este opera lui Zeffirelli. Şi chiar de n-ai şti, recunoşti imediat stilul: cadrele în care se simte efectiva adoraţie pentru pământul italian şi istoria sa, prim-planurile sensibile cu chipurile personajelor, înregistrând fiecare schimbare a fizionomiei acestora şi caracterul reconfortant-teatral al jocului actoricesc (datorat în mare măsură distribuţiei impecabile).

Pelicula este parţial autobiografică, şi cu atât mai interesantă. Zeffirelli a mărturisit că filmarea acesteia a echivalat cu retrăirea nostalgică a primei părţi din viaţă în Italia: secvenţa în care Mary Wallace (Joan Plowright) îi improvizează o scenă din Romeo şi Julietacu păpuşi din hârtie este una dintre multele preluate ca atare din copilăria regizorului (care explică întrucâtva fascinaţia sa ulterioară pentru povestea pe care va decide să o ecranizeze în 1968).

Alter-ego-ul din film al lui Zeffirelli, Luca, este luat în grijă de reprezentantele aristocraţiei britanice stabilite în Italia în timpul regimului Mussolini, o colectivitate de doamne în vârstă, cel puţin excentrice, numite pe bună dreptate Le Scorpioni. Acestea îşi asumă voluntar rolul de a-l educa pe băiatul lăsat în seama unui tată italian recăsătorit şi cât se poate de indiferent la soarta fiului. Iar educaţia prin artă pe care Luca o primeşte de la doamnele în cauză este una de invidiat: Arabella (Judi Dench) îl plimbă prin coridoarele şi atelierele florentine ale Palatului Uffizzi, învăţându-l să admire şi să creeze studiind clasicii, Mary i-l prezintă pe Shakespeare, instruindu-l să fie receptiv la morala operelor sale pentru a-l ajuta să devină a true English gentleman. 

Dar cea mai vivace şi flamboiantă prezenţă este, de departe, colecţionara americană Elsa Morganthal Strauss-Armistan (un rol în care o descoperi pe Cher aşa cum nu prea ai ocazia să o vezi în alte producţii), suficient de generoasă încât să-i asigure băiatului un fond de economii. Stilul şarmant şi nonşalant al Elsei dă culoare scenariului, atât prin exuberanţa personajului care se căsătoreşte numai cu bărbaţi mai în vârstă pentru a-şi întreţine gusturile scumpe şi costisitorul obicei de a colecţiona opere de artă, cât şi prin modul în care interacţionează cu regina neîncoronată a grupului Le Scorpioni, înţepata Lady Hester (Maggie Smith), soţia fostului ambasador britanic, inamica numărul unu a americanilor despre care afirmă fără drept de apel că "vulgarizează totul". 

Dar toate micile conflicte şi neajunsuri la nivelul istoriei personale sunt aproape anulate de cele majore ale istoriei colective. Izbucnirea războiului mondial şi altercaţiile care îl anunţă vor afecta statutul privilegiat al britanicelor, care refuză totuşi să renunţe fără să-şi pledeze cauza. Iar momentul efectiv în care vor trece la acţiune este acela în care Lady Hester cere să fie primită în audienţă de Mussolini, întâlnire ce se transformă într-un cât se poate de engezesc ceai.

Promisiunile de imunitate şi protecţie ale conducătorului se dovedesc a fi la fel de valabile ca și cele de dragoste ale amantului Elsei, cel care îi va fura acesteia toată averea. Trădate de doi şarlatani, aşa cum subliniază scandalizată Lady Hester, cele două femei vor învăţa să-şi îngroape resentimentele şi, alături de celelalte doamne, să facă faţă situaţiei cu demnitatea tipic britanică, de nezdruncinat chiar şi în faţa trupelor naziste. Este epică scena în care acestea se așează în faţa catedralei din San Gimignano pentru a o proteja de iniţiativele distructive ale soldaţilor germani.

Pe lângă umorul britanic şi interpretarea excelentă, Tea with Mussolini reprezintă o autentică delectare la nivelul imaginilor, adăstând asupra mai multor opere de artă, de la cele renascentiste până la cele moderne, de la Michelangelo până la Picasso. Ca o călătorie inspiraţională prin Toscana, pelicula îţi stârneşte interesul, sau poate dorul, pentru peisajele şi cultura Italiei. În plus, deşi este o variantă romantizată, te ajută să înţelegi mai multe despre mediul care l-a format pe Zeffirelli, să experimentezi bucuria descoperirii atâtor şi atâtor elemente care îi vor influenţa limbajul cinematografic.