Filme

Velvet Goldmine nu e un film pentru toate gusturile. E metaforic, plin de culoare la propriu şi la figurat, provocator, care induce o stare de visare. Dacă îți place David Bowie, atunci trebuie neapărat să-l vezi. Totul, de la titlu până la personaje şi evenimente, trimite la muzica şi la viaţa lui.

Este povestea lui Brian Slade (Jonathan Rhys Meyers), un star glam rock fictiv (construit după Ziggy Stardust, imaginea scenică  a lui Bowie de la începutul anilor '70) care îşi înscenează propriul asasinat în timpul unui concert – aluzie la „retragerea” lui Ziggy din 1973. În stil Citizen Kane, reporterul Arthur Stuart (Christian Bale) este trimis să afle ce s-a întâmplat cu Slade după acest episod şi îşi conduce ancheta stând de vorbă cu cei apropiaţi: soţia sa Maddie (Toni Collette), cântăreţul Kurt Wild (Ewan McGregor) și managerul său (Eddie Izzard).

Dar nu e vorba despre o simplă anchetă, fiindcă Brian Slade a fost idolul lui Arthur în adolescenţă. Iar libertatea pe care o afişa pe scenă – vestimentară, comportamentală, sexuală – l-a ajutat pe Arthur să îşi găsească propria identitate într-o vreme în care bisexualitatea, hainele glam şi machiajul la băieţi erau la modă şi totuşi părinţii le condamnau. Interviurile sunt pentru el ocazia de a afla lucruri care-l interesau de multă vreme şi de a înţelege relaţia controversată a lui Slade cu Kurt Wild – personaj cu elemente din look-ul lui Iggy Pop şi al lui Kurt Cobain, plus elemente biografice imprumutate de la Lou Reed. Dar mai ales, sunt un pretext de introspecţie şi de autoacceptare.

Velvet Goldmine este, cum spuneam, un film metaforic, un amestec de realitate şi ficţiune prezentat într-o ordine total lipsită de cronologie. Vom regăsi la regizorul Todd Haynes acest stil de punere în scenă în I’m not there – alegorie biografică după viaţa şi muzica lui Bob Dylan.

Distribuţia este una extraordinară: Jonathan Rhys Meyers şi Ewan McGregor au roluri complexe, impresionează prin frumuseţea androgină şi se completează de minune, Christian Bale este un amestec de seriozitate, sensibilitate, inocenţă şi calm. Nici Eddie Izzard sau Toni Collette nu sunt mai prejos.

Dincolo de libertate și autenticitate, Velvet Goldmine este despre muzică, care abundă în film; regăsim melodii cunoscute – 2HB a celor de la Roxy Music cântată de Thom Yorke, 20th century boy de la Placebo, îi vedem chiar şi pe Placebo pe ecran, Satellite of love a lui Lou Reed. O altă surpriză plăcută sunt vocile lui Ewan McGregor şi Jonathan Rhys Meyers care interpretează ei înşişi unele dintre melodii.

Iar la final rămâi mirat, visător şi cu dorinţa de a da replay. 

Modul de lucru al lui Alfred Hitchcock ar fi putut sta sub motto-ul scopul scuză mijloacele. Metodele prin care își presa actorii, încercările de a le controla anumite alegeri și dezvoltarea de fixații pentru anumite actrițe pot fi ușor catalogate drept controversate. Pe de altă parte, obsesia lui pentru filmele și muzele lui poate fi văzută ca făcând parte din siajul unui mare talent.

Filmul biografic Hitchcock, în care rolul lui Hitch e interpretat corect de Anthony Hopkins,prezintă contextul dificil în care s-a născut cel mai de succes film al regizorului, Psycho. Proiectând în trecut imaginea pe care o avem acum despre Hitchcock, idiosincrasiile regizorului plus lupta pentru finanțarea filmului par neverosimile. 

Pe lângă această temă, filmul este vădit construit pentru a dramatiza relația de muncă și afectivă dintre Alfred Hitchcock (Anthony Hopkins) și soția lui Alma (Helen Mirren), dar această dimensiune rămâne pe plan secundar ca intensitate și punct de interes.

Filmul debutează cu un Alfred Hitchcock lipsit de inspirație pentru următorul proiect, după laurii primiți pentru North by Northwest. Hollywood-ul, pe care noutatea și riscul îl sperie, în timp ce repetiția înseamnă profit, nu se pliază pe ambițiile regizorului. Deși se entuziasmează pentru un roman considerat de mulți de prost gust la data respectivă – inspirat din faptele reale ale criminalului în serie Ed Gein – studioul Paramount refuză să finanțeze proiectul, ajungându-se la o înțelegere în care Hitchcock își finanțează singur pelicula, studioului revenindu-i obligația de a-l distribui. 

Simultan, urmărim relația regizorului cu soția lui Alma, care i-a stat alături pe plan personal și profesional în toată cariera. Alma a contribuit în măsură considerabilă inclusiv la editarea producțiilor lui Hitchcock, deopotrivă în termeni de scenariu și montaj. Dacă filmul informează că marca Hitchcock se datorează și muncii soției sale, Hitchcock nu pătrunde însă îndeajuns în nuanțele relației cuplului. 

Cum spuneam, filmul prezintă câteva din excentricitățile pentru care a fost cunoscut regizorul, dar nu în aceeași lumină ca filmul HBO The Girl, în care Hitchcock este prezentat ca obsedat de una din actrițele lui fetiș, Tippi Hedren. Din cauza refuzului avansurilor lui, Hedren își încheia cariera după ultimul film în care e distribuită de Hitchcock, Marnie. În Hitchcock, temele voyeurismului sau viziunile cu ucigașul Ed Gein pe care le-ar fi avut Hitch sunt înfățișate cu grija de a nu isca controverse.

Deși fugitiv explorate laturile mai profunde ale personalității regizorului, ca și nuanțele relației cu Alma, Hitchcock creionează o bună imagine de ansamblu despre ceea ce a însemnat Psycho din spatele camerelor de filmare, un film special atât ca rezultat, cât și ca producție.

Nu ne interesează clișeele despre pisici: aristocrate, dar neloiale, frumoase de pus în ramă (a se citi “pe Facebook”) la fiecare oră, mofturoase și independente etc. Ne-am uitat după pisicile care au apărut în filme bune, în primul rând, și care au “jucat” o scenă în toată regula. În plus, prezența lor în filmele alese nu era pur decorativă (ca în cele mai multe filme, în care torc și stau tolănite, așteptând mângâieri), ci susținea acțiunea filmului și motivațiile personajelor.

1. Motanul Jones, alintat Jonesy – Alien (1979) – pe Disney+

  Jonesy chiar are nouă vieți. Dar nu doar vieți, ci și multe scene în primul film din seria Alien. Una dintre scenele cele mai palpitante ale thrillerului este căutarea lui Jonesy de către membrii echipajului. În momentul în care Brett rămâne singur să caute pisica, extraterestrul de pe nava Nostromo este, la rândul lui, în urmărirea lui Brett. Brett îl găsește pe Jonesy, dar acesta se burzuluiește, pentru că în spate se ivea amenințător Alien, gata să îi eviscereze. La finalul scenei, camera se concentrează pe o rază de lumină ce luminează fața apatică a lui Jonesy, intrat în survival mode.  Close-up-ul lui Jonesy este probabil cea mai celebră astfel de imagine cu o pisică din cinematografie. La final, după ce Jonesy este găsit de Locotenentul Ellen Ripley (Sigourney Weaver) și Alien “contemplează” oportunitatea de a-l omorî într-o întâlnire scurtă, Jonesy este singurul supraviețuitor al echipei Nostromo, împreună cu Ripley.

2. Cat, pisica fără nume din Breakfast at Tiffany’s (1961) – pe SkyShowtime

    Tot o pisică portocalie dungată are parte de atenție și în clasicul Breakfast at Tiffany’s. Rolul pisicii nu este la fel de important în desfășurarea acțiunii ca în Alien, dar ea o trezește dimineața pe Audrey Hepburn (într-o scenă care a intrat în cultura pop), sare de colo colo dar, cel mai important, este barometrul responsabilizării personajului flamboyant al lui Holly Golightly (Audrey Hepburn). În momentul în care viața ei va fi în sfârșit “pusă la punct”, Holly și-a promis că va da un nume pisicii și va deveni cu adevărat stăpâna acesteia. Deși pare că pisoiul a jucat deja suficient de multă importanță în film, Cat va juca în una din cele mai romantice scene din filme, la finalul Breakfast at Tiffany’s, când Holly aruncă pisica din taxi în ploaie, dar se întoarce pentru a o găsi și a o strânge în brațe între ea și iubirea vieții ei, Paul. La fel ca și în Alien, deși e udă și ar trebui să aibă o mutră amărâtă, Cat e bine mersi și nu prea empatizează în reuniunea afectivă a celor două personaje principale.

3. Pisica din The Spirit of The Beehive (El espíritu de la colmena) (1973)

       Considerat de mulți ca fiind cel mai bun film al deceniului șapte din cinematografia spaniolă, iar de alții ca fiind cel mai bun film spaniol făcut vreodată, The Spirit of The Beehive este  în primul rând o creație de atmosferă, cu imagini foarte frumoase, artsy, care poate fi interpretat ca fiind chiar pretențios pe alocuri. Dar, pentru cei cu gustul dezvoltat pentru Tarkovski, Bela Tarr, Sergei Parajanov, Konchalovski, sunt șanse mari ca The Spirit of The Beehive să fie o experiență relevantă.

Având în vedere specificul filmului, pisica are în primul rând un rol simbolic și mai puțin unul care ține de acțiune. Unul dintre cele două personaje principale, fetița Isabel, se joacă cu o pisică neagră, una din cele mai naturale pisici pe care le-am văzut în filme, pe care încearcă să o sugrume. Pisica o rănește la deget și Isabel, într-un prim gest de senzualitate pentru o fată de vârsta ei, își întinde pe buze sângele, ca pe un ruj. Scena poate fi interpretată ca trecerea în dezvoltarea psihologică de la cruzimea tipică copiilor (înainte de bine și de rău) la formarea conștiinței de sine și înfiriparea sexualității.

4. Baby din Bringing up Baby (1938)

O comedie clasică, considerată printre cele mai haioase comedii ale cinematografului american din toate timpurile de American Film Institute, are chiar în titlu referința la felina-personaj al filmului. Da, nu e vorba de o pisică, ci de un leopard îmblânzit care e mai pisicită și pisicoasă decât cea mai domestică dintre pisici: se freacă de pantalonii lui Cary Grant și de rochia lui Katharine Hepburn, toarce cu un bas impresionant și stă cu burta în sus ca să fie mângâiat. Baby e trimis de fratele lui Susan (Katharine Hepburn) din Brazilia, iar ea îl folosește ca pretext pentru a petrece cât mai mult timp cu David (Cary Grant), bărbatul de care s-a îndrăgostit. Cei doi actori, împreună cu leopardul, fac o echipă foarte haioasă care te prinde din primul moment. Dintre toate felinele despre care am povestit, Baby este cel mai implicat în scenele în care joacă și cel mai iubitor, asta poate și pentru că antrenorul lui a asistat off-screen (cu un bici în mână, din păcate) la toate ipostazele în care leopardul apare.

5.  I got a woman. What do I need a cat for? – Pisica din The Long Goodbye (1973) – pe Prime Video

             Semnat de Robert Altman, The Long Goodbye este un comentariu ironic, spontan și subversiv în stilul cunoscut al regizorului pe marginea filmului noir. Personajul principal este detectivul Philip Marlowe care, înainte de a se întâlni cu intriga filmului, are parte în primele 10 minute ale filmului de manifestările de nemulțumire ale pisicii lui înfometate. Pisica îl trezește la ora 3:30 dimineața ca să îi ceară mâncarea ei preferată. Deși încearcă să îi pregătească un alt tip de mâncare și chiar merge până la magazin ca să îi găsească brandul preferată de cat food, pisica nu poate fi mulțumită. Efortul personajului principal de a îi face pe plac pisicii a fost interpretat de critici ca un comentariu asupra prieteniei, pentru că tot ce urmează în film este motivat de prietenia lui Marlowe pentru Terry Lennox, prietenul lui acuzat de crimă. După cele 10 minute, pisica nu mai apare în film, dar este pomenită destul de des de Marlowe.

Ca orice stăpân de animal de companie, Marlowe are parte în cele 10 minute de relaționare cu pisica de tipul comentariului get a real life: I got a woman, what do I need a cat for?, îi spune angajatul de la hypermarket când este întrebat despre brandul de mâncare pentru pisici. Cu variațiunea pentru stăpâne de pisici: de ce nu faci un copil, să ai grijă de el și nu de o pisică?.

Pentru că deja probabil au apărut întrebări în timpul lecturii, nu ne-am referit deloc la filmele de animație în acest articol, pentru că ar merita un articol separat: Felix The Cat, The Aristocats, spiritul Totoro, Bagheera, Robespierre din Gay Purr-ee, Garfield, Pantera Roz, Cheshire Cat și altele. Nici nu am epuizat toate filmele cu pisici, printre care Moartea Domnului Lăzărescu, Spring, Summer, Fall, Winter… And Spring, Moonrise Kingdom, seria James Bond, A Clockwork Orange.

O mențiune specială merită și Chris Marker (La Jetée), unul dintre cei mai recunoscuți eseiști ai filmului, care aproape că nu are film sau documentar în care să nu facă loc unui “rol” pentru pisici.  Iar dacă nu le-a inclus, le-a menționat în titlu, ca în A Grin Without a Cat. Iar, mult înainte de YouTube și Facebook, Chris Marker făcea, în joacă, scurtmetraje cu pisici.

Vezi și

Cele mai bune filme Netflix – 25 filme de top pe Netflix