Filme

Cum e viața la vârsta a treia, care sunt provocările şi bucuriile ei și, mai ales, cum faci faţă problemelor şi neajunsurilor inerente? Mergând pe aceeaşi linie pe care se înscrie şi The Best Exotic Marigold Hotel, îndrăznind să opteze pentru personaje principale care nu sunt tocmai la prima tinereţe, Et si on vivait tous ensemble? (Hai să trăim toţi împreună!) încearcă să ofere răspunsuri dintr-o perspectivă sinceră (dar nu neapărat profundă), tandru-ironică, pragmatic-optimistă, asupra vieţii de la sfârşit de viaţă.

Povestea este simplă: cinci prieteni aflaţi la vârsta la care grădinăritul şi colajul cu pozele nepoţilor sunt activităţi predilecte vor decide că în loc să meargă la azil, ar fi mai sănătos şi mai rentabil pentru toată lumea să aducă azilul la ei acasă; mai sănătos, până la proba contrarie. Deoarece lucrurile nu sunt chiar atât de simple, pentru că locatarii vin fiecare cu bagajul său, şi la propriu şi la figurat: Annie Colin (Geraldine Chaplin), cea care îşi pune casa la bătaie pentru concretizarea ambiţiosului plan, are o căsnicie nu tocmai ideală, apele fericirii conjugale fiind agitate în mod frecvent de personalitatea scăpărătoare a soţului Jean, fost activist.

Probleme cu starea mentală a consortului are şi personajul interpretat de Jane Fonda, Jeanne: acesta, Albert (Pierre Richard) suferă de Alzheimer, iar singurul său mod de a ţine evidenţa celor petrecute este notarea lor sistematică într-un carneţel de care este nedespărţit. Nici Jeanne nu se află într-o situaţie mai fericită, fiind grav bolnavă (dar făcând faţă situaţiei prin umorul dezarmant de care dă dovadă, în special în momentul când se duce să îşi achiziţioneze un sicriu pe care şi-l doreşte…colorat şi nonconformist). Grupul nu ar fi complet fără personalitatea de craidon a lui Claude(Claude Rich), cel care nu îşi refuză micile bucurii ale vieţii, chiar dacă acestea se dovedesc a fi periculoase pentru sănătate.

Când cei cinci îşi pun planul în aplicare, li se va alătura Dirk, studentul la etnologie care va găsi inspiraţie pentru doctoratul său în experimentul grupului. Tabieturile, defectele şi idiosincrasiile fiecăruia, împreună cu inevitabilele secrete şi greşeli din trecut care ies la suprafaţă, vor transforma coabitarea într-o aventură nesperată.

Punctul forte al Et si on vivait tous ensemble?este, evident, distribuţia. Personajele împrumută din naturaleţea şi şarmul de care dau dovadă Jane Fonda, Geraldine Chaplin, Pierre Richard, fiind foarte uşor de îndrăgit. Reconfortantă este şi viziunea care nu menajează (spre deosebire de The Best Exotic Marigold Hotel), prezentând ca atare realităţile existenţiale tipice senectuţii –  totuşi, unele momente şi replici din film sunt forţate. Insistenţa pe latura erotică și dialogul tras pe alocuri de păr, adaugă lui Et si on vivait tous ensemble? o dimensiune hipercomercială studiată, stăruitoare, care îl face inegal cu sine.

De asemenea, perspectiva per ansamblu este întrucâtva limitată, personajele par superficiale, întoarse la o adolescenţă care, deşi fermecătoare şi amuzantă pe ecran, e neconvingătoare la o privire mai atentă şi care te lasă cu mai nimic în materie de impresii odată cu finalul filmului. Apropo, acesta este de apreciat – emoţionantă, fără a cădea într-un patetic gratuit, scena finală care îi reuneşte cumva pe toţi ridică ştacheta, pătrunzând pe un teritoriu ceva mai apropiat de autentic şi de artistic decât restul peliculei.

Cu toate acestea, comedia îşi atinge scopul, provocând râsul, fie acesta un pic amar pe alocuri, fiind sinceră şi amuzantă fără a-şi propune să revoluţioneze cinematografia.

Cum ar fi să ai acces în mintea contradictorie a unei femei – în același timp cerebrală, obsesivă și cufundată în auto-amăgire? Thriller-ul britanic Notes on a Scandal (2006) ne oferă acces la cursul unor fantezii romantico-sexuale ale unei profesoare, până în momentul în care are loc izbirea inevitabilă de realitate. 

În primă instanță facem cunoștință cu Barbara Covett (Judi Dench), o profesoară de istorie într-un liceu britanic, respectată între elevi nu neapărat din afecțiune sau admirație, ci de frică. Barbară e aspră, cinică și profund analitică, lucru resimțit în special la venirea unei noi profesoare în școală, tânăra și frumoasa Sheba Hart (Cate Blanchett). Sheba e realmente pusă la microscop de Barbara încă din primele momente, documentându-se felul în care arată, cum se mișcă și atracția pe care aura ei delicată, “parca de pe altă lume”, o exercită asupra celorlalți.

De fapt, Barbara e chiar prima dintre aceștia, simțind că Sheba e răspunsul la propria singurătate și începând o prietenie cât se poate de dubioasă cu aceasta. Considerând într-o manieră bolnavă că scopul scuză mijloacele, Barbara profită din plin de ocazia care se ivește când află că Sheba – căsătorită, cu doi copii – are o relație cu unul dintre studenți, un băiat de numai 15 ani (Andrew Simpson).

În vizor intră astfel Sheba și viața – fericită – alături familia ei, dominată de o aparent inexplicabilă stare de anxietate și nemulțumire pe care ajunge să și-o manifeste în aventura amoroasă cu un băiat precoce, fermecător dar, totuși, adolescent.

Universul secundar al relației dintre cei doi e prezentat foarte natural și e plăcut de urmărit, oferind o variantă vizuală reușită a tiparului fanteziei erotice profesoară-elev. Cate Blanchett își joacă rolul cu inflexiuni perfecte, scoțând la iveală atât cuplarea dintre slăbiciune și plăcere, dar și dezamăgirea care vine în tandem cu amorul adolescentin ”forțat” la vârste mai înaintate.

Judi Dench face un rol excelent în Notes on a scandal într-o ipostază în care nu te-ai aștepta să o vezi. Rezumat în câteva cuvinte, am spune că rolul Barbarei realizează întruparea desăvârșită a egoismului și un exemplu dus la extrem al iubirii ca schimb de interese. Totuși, personajul e construit și interpretat în așa fel încât nu te poți abține să nu îi apreciezi uneori chiar trăsăturile negative.

Accentele romantice ale relației cu Sheba nu sunt deseori exprimate în mod direct; monologul interior cu care suntem familiarizați, însă, reiterează permanent căutarea unei partenere de viață, cântărită și desemnată ca adecvată, neglijând complet atributul uman al voinței libere. Barbara e, așadar, și un monument al singurătății, distanța de ceilalți ducând la neconceperea că cineva din afară ar putea să “joace” altfel decât anticipează ea.

Notes on a Scandal  îți va oferi o cronică cu ceva adâncime și nelipsită de suspans a rătăcirilor minții umane, care pot “triumfa” sau nu în confruntarea cu o realitate diferită de cea imaginată.

Judi Dench și Cate Blanchett au fost ambele nominalizate la premiile Oscar (2007), în același context fiind remarcat și scenariul adaptat de Patrick Marber (Closer).

Ar fi aproape imposibil să fixezi cu exactitate scopul acestui film, ceea ce pentru Samsara nu este în nici un fel o bilă neagră. Realizat într-o manieră asemănătoare unui documentar cu pretenţii antropologice înalte, Samsara surprinde prin îndrăzneală – ce o mai poţi găsi doar în producţii ale spaţiului experimental – dar mai ales prin diversitatea neobositoare în care îşi reiterează propria-şi temă timp de aproape de două ore.

Cuvântul “samsara”, preluat din sascrită, desemnează mitul eternei reîntoarceri. Asemănător, pe alocuri, cu producţii ca Food Inc, Earthlings sau Where the Green Ants Dreamal lui Werner Herzog, filmul trezeşte anumite idei, puţin conspiraţioniste, privitoare la strofocări contemporane ale umanităţii precum: libertate, religie sau destin.

Primul lucru care impresionează la Samsara este tehnica. Realizat după un efort de mai bine de cinci ani, în care echipa proiectului, în frunte cu regizorul – Ron Fricke (cel care a semnat și Koyaanisqatsi și Baraka), a vizitat nu mai puţin de 25 de ţări şi 5 continente diferite (timp în care a avut acces la locaţii ultra-exclusiviste), este puţin probabil ca şi până cel mai experimentat turist nu va rămâne nepăsător.

Haos, disciplină, lux sau dezolare totală, mai nimic din ceea ce ar putea ieşi în calea oricărui aventurier de azi, nu pare să fi fost omis. Aici este punctul tare al acestei producţii: reuşeşte să trateze într-un mod total satisfăcător o temă ce în alte documentare ajunge să devină obositoare din pricina subiectului prea larg tratat.

Cultura, civilizaţia umană, din preajma căreia nu este ignorat deloc mediul, nu mai rămâne o simplă forţă rece, fixată cu o rigoare matematică în propriile sale împrejurimi. Societatea dar şi mediul comunică fără restricţii, tratându-se, din păcate, fără vreo urmă de pietate. Spectatorul, cel care va putea vedea în film multe lucruri bune care se petrec în jurul său, are toate şansele să le considere neînsemnate, faţă de adevăratele nevoi, ce tocmai a aflat că le are.

Chiar dacă încântă prin imaginiile sale, demne de National Geographic, Samsara este chiar dur, trezind o cantitate însemnată de empatie; cel mai straniu e că aceasta apare şi faţă de propria persoană.

Invitând la o experienţă meditativă care, pe alocuri, lasă loc de interpretări datorită deselor sale cadre lente şi deosebit de explicite, vizionarea filmului înseamnă un efort asumat şi răbdător din partea oricui vrea să îl înţeleagă aşa cum merită.

Ar mai fi bine de notat că în film nu se rosteşte nici măcar un cuvânt.

 Alina şi Voichiţa sunt două tinere care au crescut împreună la un orfelinat din Vaslui. După  ce au părăsit orfelinatul, Alina a plecat în Germania, unde a lucrat ca ospătăriţă, iar Voichiţa a intrat la  mănăstire. Sătulă de singurătate,  Alina se întoarce pentru a o lua pe Voichiţa cu ea. Numai că aceasta a găsit deja la mănăstire alinarea de care avea nevoie. Această nepotrivire de scopuri stârneşte în Alina o reacţie violentă, pe care medicii o califică drept boală psihică (citim printre rânduri, fiindcă nu se specifică exact), iar preotul şi măicuţele ca pe o manifestare a diavolului.

Medicii o consideră o cauză pierdută, invocând lipsa spaţiului în spital, dar preotul mănăstirii se lasă convins și o primeşte pentru a-i citi „din psaltire”. La capătul mai multor zile în care stă legată şi nu mănâncă mai nimic, doar pentru a-l alunga pe necurat, Alina e transportată la spital, unde  e declarată moartă.

Aceasta este povestea din După dealuri. E o poveste fără contururi clare, de exemplu nu ştim mai nimic despre vieţile celor două fete. Câteva elemente biografice reies totuşi – în vremea când locuiau la orfelinat, fetele au avut de-a face cu un pedofil neamţ care le făcea „poze de toate felurile”, iar între ele s-a creat o legătură care ar putea să însemne ceva mai mult decât o simplă prietenie. Alegerea regizorului Cristian Mungiu de a lăsa aceste zone ambigue ne permite să ne orientăm în poveste fără să ne pierdem în prea multe fire narative, dar în același timp dă substanţă filmului prin numeroasele posibilități de interpretare lăsate deschise.

Spectatorul are parte de două ore şi jumătate de acţiune desfăşurată într-un ritm lent, dar natural; Mungiu alege să nu scutească ochiul privitorului de detalii (vedem pesonajele făcând şi desfăcând bagaje sau tocând ceapă), ceea ce întăreşte caracterul veridic al faptelor şi totodată intensifică starea de tensiune latentă. Consecinţa acestui fel de punere în scenă sunt cadrele lungi, catalogate de unii drept plictisitoare, dar de o frumuseţe certă – în special cele de exterior.

Modul de a filma e în concordanţă cu ideea de lentoare naturală – fără planuri scurte, cadre  (très) gros plan sau alte elemente care să mişte puţin lucrurile. Camera pare să nu se îndure de spectator, condamnându-l (în sensul bun) la o şedere pe scaun tensionată dar plină de atenţie. Majoritatea cadrelor sunt de ansamblu, camera e statică în cea mai mare parte a timpului, lăsând pesonajele să se mişte în voie; sunt însă şi momente când camera urmăreşte un personaj (a se vedea scena de început când Voichiţa merge în contrasens prin mulţime, printre trenuri, căutând-o pe Alina).

Dialogul nu abundă – sunt minute bune în care un personaj se mişcă în cadru fără a scoate un cuvânt; atunci când se vorbeşte, se spun fie lucruri banale (ce medicamente se administrează la spital pentru boala Alinei, cum decurg lucrurile la orfelinatul unde au stat fetele sau cum se eliberează un paşaport), fie lucruri foarte serioase – învăţăturile preotului şi viziunea sa asupra lumii şi asupra relaţiei omului cu Dumnezeu.

După dealurie un film intrigant, care fie îţi displace, fie te lasă mut de admiraţie. Dar cu siguranță merită văzut şi revăzut, pentru că de fiecare dată lucrurile apar într-o lumină nouă şi cu alte posibilităţi de înţelegere.