Portret de grup cu doamnă este un film altfel. Greu de descris la o primă vizionare. Pentru că începe cu scene care par să nu aibă nicio legatură una cu alta. Şi continuă astfel minute bune. După care, unul câte unul, lucrurile încep să se lămurească, informaţiile pe care le-am primit capătă sens si puzzle-ul începe să se contureze.
Realizat în 1977 de către regizorul iugoslav Aleksandar Petrovic după romanul omonim al scriitorului german Heinrich Boll, Gruppenbild mit Dame o are în rol principal pe Romy Schneider. Este poate cea mai credibilă prestaţie, într-un film în care vedem multă teatralitate în jocul actoricesc, în punerea în scenă, precum şi un schimb de replici ca la şah, à la Jean Cocteau.
Acţiunea, derutantă prin salturile back and forth, se întinde pe durata a trei decenii, în Germania nazistă ; Leni Gruyten, o tânără dată afară de la mănăstire pentru că îi lipsea devoţiunea, este nevoită să se angajeze ca florăreasă la o fabrică unde se fac coroane pentru cei căzuţi pe front, după ce tatăl ei ajunge în lagăr pentru scrieri calomnioase la adresa partidului. Leni îl întâlneşte în fabrică pe Boris, un prizonier de război rus de care se îndrăgosteşte şi căruia îi obţine acte de identitate cu nume german. După război, Boris va fi înapoiat ruşilor, care îl vor trimite în gulag considerându-l un trădător. Aici stă și mesajul filmului: războiul distruge vieţi, distruge oraşe dar nici pacea nu e mai plăcută într-un regim totalitar – nazismul a dat lagăre de concentraţie, comunismul a dat gulaguri – de unde replica filmului repetată de mai multe ori: « profite de la guerre, la paix sera terrible ».
Finalul este de o frumuseţe aparte; vedem toate personajele adunate în salonul lui Leni, se iscă dialoguri între oameni care nu s-au întâlnit niciodată şi, deşi ştim că unii dintre ei sunt morţi, nimic nu pare ieşit din comun, Leni le oferă tuturor biscuiţi, apoi un tur al camerei ne trezeşte la realitate: totul era în imaginaţia ei.
Tonul nu este însă unul dramatic ; Aleksandar Petrovic este cunoscut pentru felul său de a spune lucruri triste pe muzică veselă (a se vedea Am întâlnit şi ţigani fericiţi) – astfel ne este prezentat peisajul postapocaliptic al oraşului bombardat, la fel, aflăm dintr-un cântec rusesc că ceea ce urmează nu e de bine. O oarecare tensiune se crează însă din contrastul între aparența lejeritate cu care sunt prezentate faptele din punct de vedere narativ şi imagine : cadre gros plan, personaje hors cadre, sau filmate cu spatele, gesturi sugerate, insistenţă pe anumite părţi ale corpului (mâini mai ales) – procedee care adaugă o notă de mister poveştii.
Nota de puzzle de care vorbeam mai devreme se datorează mai ales discursului, care anticipează, oferă informaţii cărora le vor corespunde mai apoi imagini; uneori discursul trece de la verbal la non-verbal – gesturi, râsete, plânsete care înlocuiesc cuvintele. La nivel verbal, avem parte de unele replici cât se poate de inteligente încărcate de un umor dulce. De remarcat aici, aşa cum spuneam, este jocul lui Romy Schneider, râsul ei molipsitor sau plânsul la fel de convingător; ironic dacă ne gândim că Heinrich Boll refuzase categoric la început ca ea să joace rolul lui Leni.
În loc de încheiere, să spunem că e un film care merită văzut (şi revăzut, pentru o mai bună înţelegere) şi indiferent dacă la final vă va fi plăcut sau displăcut, veţi fi cu siguranţă intrigaţi. Până la urmă, în asta stă meritul unui film, nu-i aşa?
