Filme

Care sunt şansele ca patru scoţieni vinovaţi de anumite delicte mai mult sau mai puţin grave (atac, ebrietate avansată, furtul unui papagal şi vandalizarea monumentelor publice) să ajungă să se îmbogăţească tocmai în urma serviciului în folosul comunităţii obligaţi să-l presteze? The Angels' Share este chiar acel noroc, "îmbunat" prin metode nu tocmai ortodoxe, dar cu siguranţă ingenioase şi savuros-comice.

Filmul atrage în primul rând prin realismul situaţiilor sociale surprinse fără menajamente, susţinut într-o manieră emoţionantă de nevinovăţia funciară şi de naivitatea personajelor, ale căror fapte ilicite ţin mai mult de domeniul ridicolului şi al neşansei, decât de cel al pericolelor autentice. Neocolind haosul social din cartierele mărginaşe scoţiene, filmul pledează în favoarea personajelor sale, victime ale circumstanţelor, privite cu simpatie, îngăduinţă şi umor, fără a cădea însă în păcatul unei perspective patetice.

Robbie, personajul principal, dar şi cel mai complex dintre cei patru, autorul unui atac violent asupra unui tânăr, va reuşi să demonstreze că poate să depăşească contextul nefast care îl împiedică să ducă o existenţă normală. Aflat în serviciul pentru folosul comunităţii, Robbie îşi va descoperi talentul de degustător de whisky. Noua sa pasiune şi informaţiile pe care le absoarbe din cărţile dedicate îl vor ajuta să pună la punct un plan pentru ca el şi colegii săi de suferinţă să îşi construiască nişte existenţe ceva mai aproape de firesc.

Împreună cu Robbie, cazurile sociale Albert, Mo şi Rhino vor alcătui o trupă de şoc, varianta postmodernă şi cuceritor de stângace a bandelor de justiţiari legendari. Caracterul frust al celor patru și planul lor ambiţios dau naştere unor situaţii şi dialoguri hilare: nu ai cum să nu fii cucerit de candoarea lui Albert pentru care care Mona Lisa este "Mona who?!". Şi este imposibil să nu empatizezi cu trăirile lor mai ales în momentele în care schimbările de situaţie, subliniate de umor negru, par să îi îndepărteze definitiv de planurile iniţiale.

Pelicula nu este scutită de unele accente – previzibile – de melodramă, în momentele când Robbie se gândeşte să abandoneze cauza şi să îşi ia tălpăşiţa pentru a nu-şi pune în pericol familia, dar acestea sunt contrabalansate de realismul pe alocuri tăios al conflictelor surprinse şi de scenariul care lasă loc unor improvizaţii binevenite în materie de limbaj.

Dincolo de momentele în care acţiunea pare să treneze, insistându-se poate prea mult pe componenta socială, The Angels' Share este un pariu câştigat. De altfel, filmul a primit si premiul Juriului la Cannes 2012.

Tot mai mult în preajma sărbătorilor vedem imaginea familiei în calitatea ei de refugiu, centru de liniște și sprijin; și pentru mulți așa și este. Dar tocmai profunzimea nucleului familial poate fi sursa unor mari dezechilibre și vulnerabilități. Deși nu e un subiect prea dezbătut la nivel general, relația dintre mame și fiice a fost abordată de unii dintre cei mai mari regizori ai lumii:

Mildred Pierce (1945)  – o mama prea iubitoare

Figura de la care a pornit ideea acestui "top", Joan Crawford, a fost una dintre cele mai talentate și longevive actrițe ale Hollywood-ului clasic. Cu o carieră întinsă peste 4 decenii, nu fără umilințe și dificultăți, ea și-a câștigat singurul Oscar pentru interpretarea personajului titular în filmul Mildred Pierce. Povestea unei femei părăsite de soț, aflată într-o luptă pentru independență financiară, dar și pentru afecțiunea fiicei ei, un copil foarte răsfățat, care se transformă într-o tânără manipulatoare și chiar tiranică.

Ironia face ca, în viața reală, Crawford să fi fost o mamă cel puțin abuzivă pentru fiica ei adoptată, Christina. Subiectului i-a fost dedicat și un film – considerat de unii exagerat- cu Faye Dunaway în rolul lui Mommie Dearest, formula standard cu care trebuia adresată Crawford. Producția explorează din plin latură negativă a personalității actriței, cunoscută de asemenea pentru infatuare și instabilitate emoțională, răsfrânse fără excepție asupra copiilor ei.

Nu e de omis nici varianta din 2011 a Mildred Pierce, mini-seria HBO cu Kate Winslet  și Evan Rachel Wood.

Höstsonaten/Autumn Sonata (1978) – diferenta dintre speranta si iluzie

Is the daughter's misfortune the mother's triumph?.. Is my grief your secret pleasure?Cu o sinceritate greu de digerat, dar imposibil de ignorat, Bergman surprinde portretul personajelor centrale din Autumn Sonata,o mamă și fiica ei aflate la prima întâlnire în șapte ani. Eva (Liv Ullmann) și Charlotte (Ingrid Bergman) gravitează în lumi complet separate, iar prăpastia dintre ele se resimte mai ales când se află una lângă cealaltă.

Le cunoaștem separat și apoi împreună, într-un efort dureros de comunicare și înțelegere. Charlotte, o pianistă celebră și actriță desăvârșită în viața personală, și-a petrecut viața fugind de copiii ei, două fiice dintre care una cu o dizabilitate de vorbire. De cealaltă parte stă Eva, o femeie în aparență împăcată, care ascunde însă un nucleu amar, viu și profund alterat încă din copilărie.

Nu pot reda într-o descriere scurtă toate nuanțele relației nocive pe care o împărtășesc cele două femei, dar pot spune că Bergman atinge dedesubturi psihologice și emoționale care întrec cu mult termenii de neglijență, ură sau abandon. Replica de la început îi e adresată mamei, dar vedem în film și reflexia inversă, relația ajungând în punctul în care numai o suferință împărtășită o poate hrăni.

Bellissima (1951) – copilarie uitata si amintita

Acesta este filmul care m-a transformat într-o admiratoare a actriței italiene Anna Magnani. Bellissima este o operă de factură neo-realistă realizată de cunoscutul regizor Luchino Visconti, care aruncă o privire dulce-amară înspre industria filmului. Prim-planul aparține ambițiilor de celebritate ale unei mame pentru fiica ei de 5 ani.

Maddalena e una dintre femeile care se poate "băga" cu pași mari și hotărâți în fața ta, la o coadă, de exemplu, contracarându-ți protestele cu felul de a fi extrem de savuros și cu o avalanșă de explicații și indignări proprii care, efectiv, te-ar deruta până la acceptare. Suflul de comedie al filmului, susținut de umorul zeflemitor fără răutate al Maddalenei, te poartă melodios prin victoriile succesive ale femeii în lumea cinematografică.

Ca și în descrierea mea, atenția directă oferită celei mici, Maria, pare să cadă pe ultimul loc. Fetița e supusă alergăturilor și lecțiilor de tot felul "pentru a deveni cineva"  și noi înșine am putea să uităm că ea deja e cineva, fără cele câteva momente – mai mult decât grăitoare – în care fetița apucă să exprime singurătatea pe care o simte chiar în compania aproape neîntreruptă a mamei ei.

Dolores Claiborne (1995) – dreptatea din afara legii

In Dolores Claiborne, Kathy Bates face din nou un rol reușit într-o adaptare a lui Stephen King, dupa Misery. Dolores e o femeie pe care, încă din primele scene, publicul o va suspecta de crimă; la fel face și fiica ei înstrăinată, care revine cu această ocazie în orașul natal după 15 ani. Jennifer Jason Leigh nu se lasă mai prejos în portretizarea Selenei, o jurnalistă nevrotică ce se cufundă inconștient în alcoolism.

Incercată de sentimente contradictorii, Selena are de oferit un sprijin nelipsit de accese de furie, învinuire și umilință. Disfuncțiile inițiale ale relației, generate de figura incețoșată a tatălui alcoolic, vor fi depășite pe măsură ce fragmente din trecut ies la suprafață.

Un film dominat de femei (încă un rol superb este făcut de Judy Parfitt), Dolores Claiborne prezintă (unidimensional, dar pare alegere conștientă) subiectul abuzului masculin în diferite forme și reacții feminine ce nu implică acceptarea mai mult sau mai puțin tacită, ci răspund ferm, iar uneori cu o patimă de temut.

Akibiyori/Late Autumn (1960) – cuibul trebuie parasit

O cronică a obsesiei bărbaților japonezi pentru căsătoria tuturor femeilor singure – așa aș putea să rezum răutăcios comedia lui Yasujiro Ozu. Lucrurile nu sunt atât de simple, deși în aceste linii debutează Late Autumn. Aflați la ceremonia de comemorare a răposatului domn Miwa,  trei prieteni din tinerețe se autoproclamă ansamblu pețitor pentru frumoasa văduvă Akiko Miwa (Setsuko Hara), neuitând-o nici pe fiica acesteia, Ayako.

Akiko și Ayako se bucură o relație mamă-fiică armonioasă, diferită de cele prezentate până acum. Cele două ar putea fi surori nu doar din prisma fizicului și numai intervențiile exterioare concretizate într-o serie de neînțelegeri creează un văl de neîncredere între femei – poate pregătitor pentru despărțirea ce va urma. Pentru că, deși nici una nu pare interesată de propunerile de căsătorie, până în final lucrurile vor lua un curs natural (pentru respectiva  perioadă). 

Late Autumn, fresca maestrului Ozu, este plin de dialoguri ce trec dincolo de eticheta care dicta la acea dată comportamentul și relațiile interumane (de pildă, comentariile bărbaților asupra fizicului feminin sau lansarea ideii separației dragoste-căsătorie). 

Filmul lui Daniele Vicari, Diaz: Don'€™t Clean Up this Blood  reconstituie evenimentele petrecute la sfârșitul summitului G8 din Genova, când centrul de presă organizat de un grup de protestatari în interorul școlii Diaz a fost atacat cu o brutalitate extremă de poliție. Aflăm că șirul de decizii care a culminat cu raidul nejustificat (sau cel puțin asta dorește Daniele Vicari să ne arate) al poliției a fost posibil printr-o combinație de meschinărie demnă de un cartoon villain și incompetența parcă scoasă dintr-un scenariu al fraților Cohen.  

Regizorul a pus un accent atât de puternic pe realism încât filmul apare pe alocuri ca o relatare jurnalistică. În afară de câteva imagini impresionante – Diaz reușind să capteze exemplar aspectul intimidant al unei formații de scutieri – regizarea nu se face simțită, lăsându-l pe privitor să se concentreze pe acțiunea și așa greu de urmărit. Personajele sunt abia schițate drept un jurnalist bolognez (Elio Germano), un polițist cu conștiință (Claudio Santamaria), o anarhistă germană (Jennifer Ulrich) și un cuplu multirasial care nu își justifica prezența în film decât la final. O bună bucată de vreme ne vom întreba ce se urmărește (în afară poate doar de redarea atmosferei boeme din tabără anarhiștilor) prin suma de detalii aparent insignifiante cu care regizorul ne bombardează. Însă orice nelămurire pe care am putea-o avea în legătură abordarea aleasă de Vicari va dispărea când vom ajunge la punctul culminant. 

 Intervenția poliției în școala Diaz începe cu bătaia unui jurnalist britanic, suficient de ghinionist să se afle lângă punctul de asamblare al echipelor de intervenție. Încercările lui repetate de a se ridica sunt contracarate prin noi și noi bătăi cu bocancii și bastoanele de cauciuc, până ce este depozitat în stare de inconștientă pe marginea trotuarului. În interiorul școlii vedem aceeași formulă repetată de zeci de ori. Acum înțelegem de ce am urmărit atâta vreme jurnaliști și bătrâni. Toți ocupanții clădirii sunt snopiți în bătaie cu același entuziasm, fără să se facă vreo disciminare pe criterii de vârstă, orientare politică și sex, indiferent dacă au mâinile ridicate sau se ascund în spatele unei legitimatii de presă. Suntem tratați cu un veritabil festin de bastoane de cauciuc, bocanci și capete în față, care nu pare să se mai termine în ciudă numărului tot mai mare de corpuri imobile.

Scenele de violență din Diaz sunt emoțional copleșitoare. Chiar cele mai puternice pe care le-am văzut vreodată într-un film. Lipsa vreunei justificări pentru acțiunile poliției va garanta un sentiment de revoltă din partea privitorului, cu atât mai mult cu cât nu se preconizează nicio pedeapsă pentru autorii mascați ai acestor acte. Aici, în sentimentul de revoltă, găsim deopotrivă punctul forte și scopul filmului. Vicari nu a avut nevoie să folosească mijloace cinematografice pentru exagerarea dramatismului, evenimentele vorbind foarte bine prin proprie putere. 

Cu greu poți surprinde istețimea și plasticitatea capodoperei suprarealiste a lui Luis Buñuel, El Ángel Exterminador într-o recenzie. Filmul e poate cea mai savuroasă satiră la adresa convențiilor superficiale urmate obsesiv de burghezie. Absurdul e resimtit ceva mai subtil, dar nu lipsește câte o demonstrație fățișă de non-sens, care te scutură când te-ai atașat prea mult de firul logicii.

Filmul urmărește un grup de prieteni – persoane foarte bogate, cu statuturi sociale înalte – invitați la un dineu în casa unuia dintre ei, situată prevestitor pe strada Providenței. Înaintea cinei, servitorii – cu excepția majordomului, cel mai "civilizat" dintre aceștia – găsesc motive aleatorii să părăsească reședința, în ciuda protestelor gazdei. 

La un moment dat, târziu în noapte, invitații "decid" să rămână, îmbătați de atmosfera de lenevie și delăsare colectivă, iar dimineața spiritul de turmă persistă, spre exasperarea gazdelor. În scurt timp, toți cei rămași, incluzându-l pe majordom, descoperă însă că nu pot trece (dintr-un motiv ezoteric) pragul camerei în care adormiseră înghesuiți cu câteva ore înainte. Iar de aici, începe o paradă a umanității în cele mai urâte ipostaze ale sale.

E de menționat că El Ángel Exterminador a fost o dezamăgire pentru Luis Buñuel. Deși a avut mână liberă, el a simțit că s-a autocenzurat în tratamentul personajelor: într-o variantă refăcută, și-ar fi condus personajele "până la canibalism și lupte până la moarte, pentru a arăta, poate, că agresiunea e [o trăsătură] înnăscută [ființei umane]."  Pentru invitații perfect burghezi, însă, intimitatea adusă de conviețuirea forțată – până la a respira aerul contaminat de mirosurile corporale ale celorlalți – e un prag mai greu de trecut chiar decât măcelul.

De la prima "umilință", suferită de bărbații care cu greu suportă să renunțe la sacouri de față cu ceilalți, se ajunge inimaginabil mai jos. Absurditatea ritualurilor de care se agață personajele pentru a face față situației e de-a dreptul ilară; aproape că îl simți pe Buñuel însuși râzând, din modul în care alege să reprezinte subiecte sensibile, ca practicile masonice sau ezoterismul Cabalei.

Jucându-se cu aceste constructe colective, Buñuel expune magistral in El Ángel Exterminador fragilitatea personei sociale și cât de dependentă e în realitate de confortul fizic și psihic. 

Comicul situațional, elementele suprarealiste (nu oricine obișnuieste sa poarte în geantă animale moarte) și disperarea personajelor se încheagă excelent, făcând din  El Ángel Exterminador un film care nu trebuie ratat.

Am mers la Holy Motors neștiind mai nimic despre ce o să văd și am plecat vrând să-l revăd cât mai curând. De la un început ciudat la care am zâmbit mai degrabă sceptic, care aducea într-un mod straniu cu Odiseea Spațială a lui Kubrick, am trecut pe parcurs la un entuziasm neașteptat.

"Neașteptat" este cuvântul care definește Holy Motors – și caracterizarea pe care o căutăm în toate experiențele cinematografice. Nu te gândi la un scenariu de film de acțiune care te ține cu sufletul la gură. Regizorul Leos Carax este foarte conștient de sine și abordează experimental actul cinematografic, aspecte care nu îl împiedică însă să producă un film foarte viu, care te ține în suspans, îți pune întrebări și care te distrează copios. Ce poți dori mai mult?

Monsieur Oscar (Denis Lavant) pare să se îndrepte către o zi obișnuită de muncă. Despărțindu-se de soție și copii așa cum vedem în multe filme americane, M. Oscar este preluat de o limuzină pentru a fi condus către cele opt locuri de întâlnire din ziua respectivă. Ești deja convins ca M. Oscar este CEO-ul unei companii importante, dar imediat așteptările îți sunt înșelate într-un mod grandios, atunci când Oscar devine cerșetor… Roller-coaster-ul așteptărilor dezamăgite continuă pentru încă mult timp, nivelul de intrigare crescând exponențial. La un moment dat, domnul Oscar iese din canalizarea pariziană șchiopătând, retează cu dinții mâna unei domnișoare, ca apoi să o răpească pe Eva Mendes… Deși cu multe răsturnări, filmul își păstrează cu brio coerența – un merit important avându-l Denis Lavant, interpretul credibil în orice ipostază al domnului Oscar. 

Holy Motorsnu se îndreaptă, însă, către un loc la fel de fermecător ca primele înlănțuiri de scene conduse de Lavant. M. Oscar e obosit. Răpus de întâlnirea cu o femeie care pare sa fie corespondentul lui feminin (Kylie Minogue), M. Oscar apare ducând pe umeri un sentiment de sfârșeală. Giumbușlucurile s-au terminat, lăsând loc unei meditații existențiale despre sensul și scopul întregului efort actoricesc și cinematografic. Dar meditația nu este atât de cursivă cu celelalte scene din Holy Motors, mult mai  închegate, iar momentul muzical oferit de Kylie Minogue este pragul care separă porțiunea fluidă a filmului de cea lungită forțat și  melodramatică. 

Aflat în competiția pentru Palme d'Or din acest an la Cannes, unde a făcut valuri, Holy Motors e o pledoarie indirectă pentru filmul european care poate fi fresh, inteligent și entertaining și care încă se poate compara cu vitalitatea remarcabilă a unor cinematografii ca cea japoneză, sud-coreeană, chineză, taiwaneză…