Filme

Titlul filmului De rouille et d'os / Rust and Bone – regizat de autorul unor succese că A Prophet sau The Beat That My Heart Skipped,Jacques Audiard –  se referă la gustul sângelui atunci când o lovitură puternică cu pumnul zdrobește buzele de dinți. Expresia poate rezuma întreaga abordare a filmului: un context dur și violent, într-o descriere sensibilă, abundând în terminații nervoase. 

Ali (Matthias Schoenaerts), un bărbat șomer, vine în Franța cu fiul său de 5 ani pentru a se stabili definitiv la sora lui. Practicant de box, își găsește de lucru ca gardian (bouncer) într-un club de noapte. Așa o cunoaște pe Stéphanie (Marion Cotillard) în postura unei femei îmbrăcate provocator, care este implicată într-o încăierare violentă în club. Conducând-o acasă, află că este antrenoare de balene ucigașe într-un parc acvatic local.

Al doilea contact nu are loc decât după accidentul tragic suferit de Stéphanie în timpul unui spectacol, în urma căruia ambele picioare îi sunt amputate de la genunchi în jos. Chemat la ea pe neașteptate, Ali reacționează cu o naturalețe frapantă la situație și cei doi încep o relație ambiguă inițial, care crește pe măsură ce fiecare își pune amprenta pe viața și personalitatea celuilalt.

La început, Ali este cel care o ajută pe Stephanie, însă vedem pe parcurs că naturalețea sa își are originea într-o indiferență emoțională ce reiese clar din relația defectuoasă cu fiul său.

Studiul acestor două caractere se împletește cursiv sub conducerea lui Audiard, iar modul în care tratează dizabilitatea suferită de Stephanie impresionează în special. Deși imposibil de înțeles din afară, Rust and Bone face ca prăpastia emoțională în care e aruncată Stephanie să devină tangibilă pentru scurt timp, în lipsa afișării unei disperări zgomotoase – dar care ar fi fost perfect justificată.

Meritul revine în egală măsură interpretării fără greșeală oferită de Marion Cotillard. Actrița e incontestabil vedeta filmului prin portretul făcut unei femei delicate, dar puternice, care găsește în urma accidentului o împlinire care poate ar fi ocolit-o în viața avută anterior. De remarcat e și Matthias Schoenaerts, care nu se aventurează prea departe de rolul aclamat din Bullhead – un bărbat mai degrabă brutal, care își dezvăluie treptat vulnerabilitatea.

Dacă ascensiunea filmului este curată până la un punct, totuși nu se sustrage impresiei de a fi lungit inutil. Ultima porțiune a filmului se împotmolește în evenimente, parcă neștiind ce să facă în continuare cu personajele. 

Totuși, nu te poți plânge de faptul că personajele rămân cu tine câteva momente în plus. Chiar dacă nu oferă mult în termeni de simpatie directă, integritatea și puterea ca răspunsuri apăsate în fața unor greutăți incomensurabile, atrag într-un sens mai profund. Dincolo de povestea unei iubiri improbabile, Rust and Bone este și o privire matură aruncată direct în ochii tragediei, accentuând o caracteristică umană deseori subestimată: adaptabilitatea.

Trainspotting, al doilea film al lui Danny Boyle, preia de la Shallow Grave tempo-ul rapid și umorul sec. Dar dacă predecesorul urmărea tiparele clasice ale unei comedii negre, Trainspotting este greu de limitat doar la această categorie.

Impresia că asistăm la un fragment din realitate, fie și una inaccesibilă pentru cineva care nu a experimentat dependența de droguri, nu ne părăsește niciodată. Șocul, pe care în mod normal suma de întâmplări prezentate în film ni l-ar oferi, este temperat până la anulare de umor și de abordarea lor ca matter of fact. Trainspotting reușește atât de bine să convingă că personajele nu sunt prinse în altceva decât în rutina zilnică încât gravitatea acțiunilor lor  va fi percepută de public cu aceeași nonșalanță cu care sunt comise. Acest lucru nu ar fi o mare realizare dacă filmul lui Boyle ar obliga la un suspenssion of disbelief, ceea ce în mod sigur nu face.  

Pacingul frenetic nu lasă privitorului nici un moment de contemplare între scene. Protagoniștii fură, mint, înșeală și neglijează (cu consecințe tragice) un sugar, preocupați doar de urmatoarea doza. Dezordinea totală din viața lor ne este prezentată printr-o serie de secvențe dezlegate, mai relevante pentru un demers descriptiv decât unul epic – o manieră potrivită pentru haosul pe care își propune să îl evoce.  

 Mark "€œRentaboy” Renton (Ewan McGregor) este vocea care ne ghidează prin lumea dependenților de heroină din Edinburgh. Renton este redat perfect de Ewan McGregor ca o combinație antagonica dar convingătoare: în acelasi timp vulnerabil și viclean, sensibil și apatic. Inteligența de care dă dovadă prin replicile lui amuzante și o abilitate excepțională de a-și raționaliza situația îl vor face pe nesimțite un personaj simpatic, un erou veritabil al filmului.

Vizionând O lună în Thailanda am învăţat în primul rând ce cluburi din Bucureşti să evit.  Pentru că esenţa acestui film e Radu (Andrei Mateiu), un bărbat plictisit care se desparte de iubita lui Adina (Ioana Anastasia Anton) în noaptea de Revelion, pentru ca apoi să o caute din club în club pe Nadia (Sînziana Nicola), fosta lui iubită. Nu încerca să găsești vreun sens mai profund sau inteligent, pentru că nu există…

Singurele discuţii mai interesante sunt cele despre Stanley Kubrick şi iubirea lipsită de egoism. Şi acestea la un nivel cât se poate de superficial. De fapt, pot spune că singurul lucru inteligent al acestui film e jocul de  cuvinte al numelor iubitelor lui Radu – Adina vs. Nadia. În rest, tot aştepţi să se întâmple ceva care să-ţi atragă atenţia sau să-ţi dea de gândit. Din contră, nu se întâmplă nimic şi constaţi că ţi-ai cheltuit banii pe un film cel mult mediocru, după ce te-ai lăsat păcălit de un trailer mai bun decât filmul.

Încerc să-mi clarific… oare marele mesaj al filmului e cercul vicios şi repetitiv al iubirii la care se reduc vieţile noastre? Subliniat chiar de repetitivitatea cluburilor anoste prin care circulă Radu şi prietenii lui. Cam asta a vrut Paul Negoescu să transmită, probabil. Cu toate acestea, nu explică de ce singura emoţie mai complexă cu care am rămas la sfârşitul filmului e dezolarea. Dezolată de mediocritatea şi relaţiile superficiale dintre oameni – ajunse mare subiect de film.

Şi în plus, de ce toate filmele româneşti încep cu scene pornografice? Precizez, nu erotice, pentru că nu au niciun gram de artă în ele, ci pornografice. La fel ca Marţi după Crăciun, o altă ‘capodoperă’ a cinematografului românesc, O lună în Thailanda are ca temă principală iubirea disfuncţională şi lipsită de pasiune, acţiunea se petrece în acelaşi context (sărbători de iarnă, cine în familie, etc.) şi au exact acelaşi incipit lipsit de imaginaţie.

La fel de dezamăgitor e titlul filmului – pentru că nu are absolut nicio legătură cu Thailanda. Ba mai mult, Paul Negoescu profită de fascinaţia tot mai multor oameni faţă de cultura thailandeză şi o ironizează ca fiind o modă.

În concluzie, un film plictisitor despre lucruri pe care le ştim deja îmbrăcate intr-un stil anost şi lipsit de imaginaţie.

Cu așteptări apreciabile de la Cloud Atlas – singurul proiect notabil al fraților Lana și Andy Wachowski după Matrix – am așteptat cu greu timp de aproape trei ore finalul.

Filmul surprinde prin ușurința cu care aleargă prin nu mai puțin de șase planuri temporale fără ca spectatorii să părăsească sala de cinema, planurile aflându-se la distanță mare în timp unul de celălalt și neavând puncte comune. Cel mai important astfel de punct sunt actorii (nu personajele), care joacă în toate cele șase povești. Foarte încărcați de machiaj, încât rezultatele întrec uneori imaginația privitorului, performanțele actoricești destul de histrionice ale lui Tom Hanks, Hugh Grant, Halle Berry, Jim Sturgess, Hugo Weaving sunt cea mai mare realizare a lui Cloud Atlas.

În rest, filmul ni se oferă ca o meditație cinematografică pe alocuri înduioșătoare la adresa sensului vieții, structuri de putere și prejudecăți strivite în final de iubire. În general ni se spune de la obraz ce trebuie și ce nu trebuie să facem în viață într-un Decalog. Nu dictat de Dumnezeu lui Moise, ci de Frații Wachowski cinefililor. 

Cronologia celor șase povești cuprinde trei planuri trecute: secolul al 19-lea, anii 1930, respectiv 1970, anul 2012 și două descrieri ale viitorului – anul 2144 și o eră post-apocaliptică.

Probabil cea mai reușită arcă e prezentul, unde protagonist este un bătrân editor de carte, adâncit în datorii și închis de fratele său bogat într-un azil pentru bătrâni unde cunoaște alte trei personaje simpatice. Aventurile celor patru constituie piesa de comedie a ansamblului, ajutați fiind și de un Tom Hanks atipic, în rolul unui gangster scoțian devenit autor publicat. 

Cel puțin la fel de interesant și mai apropiat de ADN-ul Fraților Wachowski, planul viitorului  urmărește o nouă eră a sclaviei din Coreea anilor 2100. Societatea consumatorilor este cea care revitalizează practica sclaviei, producând o întreagă populație de clone cu unicul scop de a servi. Sonmi-451 (Doona Bae într-un rol excelent) reușește să iasă din ciclu și e recrutată de un grup de rebeli pentru a participa la distrugerea status quo-ului. Martirizându-se, Sonmi devine profetul viitorului post-apocaliptic.

Celelalte povești nu sunt prea memorabile. Am fi așteptat un altfel de final, un soi de coagulant al aceastei simfonii, într-un alt sens decât cel clamat pe parcursul filmului. Mesajul lansat – sensul profund pe care îl pot avea viața și acțiunile unui om, alături de predestinarea evenimentelor în care suntem angajați –  este exprimat prin imagini și dialoguri încărcate de clișee.

Adăugând conținutului de acest tip o durată consistentă și o desfășurare în ritm constant, Cloud Atlas se închide molatec și grandoman într-o rețetă greu de înghițit.