Filme

Cosmopolis este un comentariu nefavorabil la adresa capitalismului prin ecranizarea nuvelei 1 percent a lui Don DeLillo. Regizorul David Cronenberg s-a abătut foarte puțin de la opera ce i-a servit drept bază, neglijând într-o asemenea măsură aspectul cinematografic încât filmul este văzut de mulți critici (in special Roger Moore de la Dallasnews.com) mai mult ca o reproducere în alt mediu decât ca o adaptare.

Acțiunea urmărește călătoria milionarului Eric Packer (Robert Pattison) printr-un Manhattan congestionat de o vizită prezidențială și de demonstrații anarhiste. La prima vedere personajul este motivat doar de un capriciu, greu de înțeles în lumina situației critice în care pierderea iminentă a averii și amenințările cu moartea îl plasează. Packer păstrează o oază de liniște în interiorul limuzinei ce îi servește drept birou. Rând pe rând este vizitat de asociații săi, fragmente ale lumii capitaliste și ale decadenței newyorkeze. Participam la discursurile lor molcome, dezlânate, unde sensul se transformă de la o idee la alta, fără să se cristalizeze. Aceeași lipsă de conținut caracterizează și dialogul, intenționat de personaje mai mult ca fațadă a unei profunzimi niciodată atinse decât ca mod de transmitere a informațiilor. Limbajul excesiv de liric obligă la multă atenție din partea publicului, care se va găsi într-o stare constantă de încordare. Caracterul suprarealist al dialogurilor scrise de DeLilo nu se imbină natural cu atmosfera generală, oferind, în opoziție cu tratarea neglijentă a dimensiunii vizuale (elegantă dar lipsită de originalitate), impresia că filmul este o piesă de teatru pe o scenă fără decoruri. 

Imaginile neimpresionante rezonează bine cu goliciunea interioară a lui Packer, redată convingător de jocul sărac în afecte a lui Pattison. Caracterizarea protagonistului se face întotdeauna în raport cu celelalte personaje, mult mai colorate, oferindu-i acestuia valența de spațiu simbolic unde temele tratate în film se întâlnesc. Identitatea dintre el și valorile pe care inițial le reprezintă este atât de mare încât pe măsură ce încetează să îi mai fie proprii Packer cade într-un nihilism de foarte multe ori șocant.  

Deși destul de incisiv transmis, mesajul nu ne va apărea clar decât în momentul confruntării din final, Cosmopolis pretându-se interpretării doar văzut în integralitate. Nu există elemente narative care să prefigureze  dezvoltarea acțiunii într-un anumit sens, drept urmare te găsești de multe ori dezinteresat, plictisit. Dialogurile nu reușesc să fie întotdeauna interesante, rolul lor ca element de atracție fiind constant limitat de scopul pe care îl îndeplinesc în economia filmului. Fără să ofere privitorului vreo satisfacție imediată riscă să devină inutil pretențioase. Cosmopolis dă impresia unui om care, consumat de propria importantă, folosește cuvinte mari fără să se facă întotdeauna înțeles.

          

Câteva reprezentații reușite din partea actorilor (i-aș numi aici pe Paul Giamatti și Samantha Morton) și succesul relativ cu care  își exprimă subiectul nu se dovedesc suficiente pentru a face din Cosmopolis un film "de public", dar modul unic de abordare al lui Cronenberg merită atenția.  

Adaptare a piesei de teatru omonimă a dramaturgului Tracy Letts, Killer Joe e o comedie neagră care oscilează între umor, batjocură și compasiune în tratamentul unei familii de așa-numiți țărănoi americani. Termenul comun al filmului, de care cu siguranță te-ai mai lovit, este cel de redneck, desemnând populația albilor săraci și needucați, adunată îndeosebi în sudul Statelor Unite.

Denumită generic Smith, familia e compusă din figuri caricaturale și, totuși, credibile. Fiul, Chris, e un pierde-vară dezghețat până la inconștiență, aflat în pericol în urma datoriilor acumulate ca traficant mărunt de droguri. El concepe un plan de a-și ucide mama cu ajutorul unui asasin plătit pentru a încasa polița ei de asigurare. În stratagemă sunt implicați, treptat, toți ceilalți Smiths-i.

Tatăl – Ansel, jucat în maniera cunoscută, dar savuroasă a lui Thomas Haden Church – e fostul soț al viitoarei victime; un bărbat pasiv, maleabil și fericit în naivitatea sa auto-impusă. Recăsătorit cu o femeie pentru care viclenia și dizgrațiosul par a fi a doua natură,  Ansel e și tatăl inocentei Dottie (Juno Temple). Adolescenta moștenește o naivitate stranie, plusând în naturalețe și puritate – o adevărată pânză albă din perspectiva detectivului corupt "Killer Joe" Cooper (Matthew McConaughey),  totodată asasin part-time.

Greșelile stupide nu întârzie să apară, astfel că banii nu vor ajunge la destinația dorită, iar Dottie este oferită de-a dreptul pe tavă lui Joe.

Filmul are o structură oarecum inegală. Pe parcurs, accentul cade pe trasarea personajelor, menținându-se o intensitate medie.  Acțiunea ia sfârșit, însă, în notă fulminantă cu o scenă "dintr-o bucată"ce trimite la piesa de teatru de unde s-a pornit.

Secvența care încheie Killer Joe, extrem de plastică și încărcată de conflict, pare de neîntrerupt până la stop-ul brusc care i se aplică. Efectul acestui climax neconcluzionat e asigurat, fie că trezește repulsie, admirație sau combinația neașteptată a amândurora.

De teatru amintește și tipul de atenție acordată personajelor. Fără a miza pe analiza profundă de caracter, sunt bine construite situațional, ca și interpretate, înfățișând cu succes latura disfuncțională a subgrupului american white trash.Dinamica relațiilor interesează și amuză în special, dominată de o relaxare generală privind valoarea umană – de pildă, ușurința cu care se negociază pe marginea "predării" mezinei familiei unui criminal, Dottie la rândul ei devenind cel mult curioasă la ideea că mama (abuzivă, într-adevăr)  îi va fi ucisă.

McConaughey joacă singurul rol a cărui demnitate rămâne neatinsă. Joe e figura contrastantă ansamblului, îmbrăcat în negru, de o discreție atrăgătoare. Relația lui cu Dottie pare inițial învăluită în incertitudine, integritatea asasinului începând să se dizolve când elementul sexual devine explicit. În final, "Killer Joe" explodează într-o personalitate perversă și violentă, păstrând în același timp contradicția aerului de judecător-orânduitor al haosului din familia Smith.

Cu critica de rigoare – dezvoltarea înceată a evenimentelor, ce riscă să alunece în monotonie fără scandalosul plonjeu din final – Killer Joe va smulge spectatorului reacții senzoriale, dacă nu emotive, iar interpretările solide și umorul negru bine executat merită văzute. 

Pe fondul unui lamento de muzică country despre serviciul în Vietnam, o mână de proaspeți recruți își primesc tunsoarea cazonă. Povestea formării unui soldat nici nu avea cum să înceapă altfel.  

Prima parte a lui Full Metal Jacket este considerată a fi cea mai realistă reprezentare cinematografică a stagiului de pregătire pe care pușcașii marini americani îl urmează pe insulă Paris. Descrierea se bazează pe experiență personală a lui Gustav Hasford – autorul nuvelei ce a servit drept inspirație pentru film – la care Kubrick a adăugat prezența ca actor în film a lui Robert Lee Ermey (serg. Hartman) – sergent în viață reală.

Tonul lui mecanic și agresiv, injuriile imaginative cu care îi umilește peoldați și atitudinea intransigentă joacă un rol dominant în crearea atmosferei. Hartman își desensibilizează recruții prin mantre ce preamăresc violența, cântece vulgare și blasfemii inacceptabile în lumea din afară armatei. Replicile colorate ale sergentului, redate perfect de Ermey fac deliciul primei părți, trasând în același timp tonul pentru restul filmului. Pe cât e uneori de comic, pe atât ne apare de crud ca torționar al lui Gomer Pyle (Vincent D'Onofrio), un tânăr cu probleme mentale. Ca manieră și intelect deopotrivă acesta dă impresia unui copil, incapabil să îndeplinească sarcinile pe care Hartman i le impune. 

      

După ce am trecut în revistă filmele care încheie anul 2012, aruncăm o privire asupra filmelor ce intră în cinematografele românești la începutul anului 2013, început care se anunță mai mult decât interesant. În așteptarea nominalizărilor la premiile Oscar si decernarea lor la sfârșitul lui februarie 2013, premierele sunt multe și merită văzute.

Așadar vom avea de unde alege. Ultima producție a lui Quentin Tarantino va fi lansată atunci (Django Unchained), ca și noua ecranizare Les Misérables cu Hugh Jackman, Russell Crowe și Anne Hathaway – transformată în musical. 

Îi vom revedea pe ecrane , printre alții, pe actorii Sean Penn, Bill Murray, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, ca și pe actrițele Carey Mulligan, Anne Hathaway, Emma Stone sau Helena Bonham-Carter.

În primul rand, avem de văzut două ecranizări interesante, ambele cu ambiții destul de mari în a portretiza două dintre cele mai cunoscute romane ale tuturor timpurilor.

Prima este varianta lui Mike Newell (Four Weddings and A Funeral) a poveștii naivului Pip – Great Expectations/ Marile Speranțe, cu Ralph Fiennes si Helena Bonham-Carter.

De asemenea de notat este și producția – cel puțin fastuoasă – a lui Baz Luhrmann (Romeo + Juliet, Moulin Rouge), The Great Gatsby/ Marele Gatsby cu Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan si Tobey Maguire.

A doua săptămână din ianuarie stă sub semnul unei singure premiere, însă foarte capabilă de a atrage publicul cinefil în cinematografe. E vorba de Gangster Squad, care îi reunește pe Sean Penn, Josh Brolin și Ryan Gosling – printre alții – bazat pe evenimente reale din Los Angeles-ul anilor '40-'50.

Urmează în cronologie Django Unchained/ Django dezlănțuit, ultimul film al lui Quentin Tarantino, povestea unui sclav interpretat de Jamie Foxx și mentoratul aparte pe care i-l oferă un dentist devenit vânător de recompense (Christoph Waltz).

Bill Murray va face concurență lui Django Unchained cu biografia romantică a președintelui Franklin D. Roosevelt, Hyde Park on Hudson (r: Roger Michell, 2012).

Tot atunci este anunțat să intre in cinematografe concurentul german la premiile Oscar – Barbara (r: Christian Petzold, 2012), pe care ai ocazia să-l revezi dacă ai lipsit de la Zilele Filmului German 2012.

Ianuarie ia sfârșit cu premiera musical-ului Les Misérables/ Mizerabilii (r: Tom Hooper, 2012), care își face intrarea în cinematografe pe 25 ianuarie.

Nu în ultimul rând, are premiera a treia colaborare Matt Damon – Gus van Sant – un proiect ce tratează controversa americană asupra proceselor toxice de extracție a gazelor naturale: Promised Land.

Având în vedere oferta promițătoare a începutului de 2013, nu sta departe de sala de cinema în luna ianuarie.