Filme

Daca vrei un weekend creepy, in care sa te ascunzi sub patura si in care sa iti fie frica sa mergi pana la bucatarie, avem cinci filme pentru tine:

1. The Shining (1980)

Capodopera lui Stanley Kubrik se afla undeva intre thriller psihologic si ghost story, dar e mult deasupra cliseelor poltergeistice cu fantome care creeaza porti de trecere si cadavre care ies din gradina din spatele casei. La Kubrik totul are o baza solida de psihologie, abordand in special tema izolarii si alcoolismului. Spre deosebire de alte filme inspirate din carti, The Shining reuseste sa cuprinda esenta cartii omonime a lui Stephen King si reda, pe muzica nelinistitoare a lui Bela Bartok, o poveste infioratoare despre o familie care ingrijeste hotelul Overlook, inchis pe timp de iarna, si aproape complet izolat. Jack Nicholson interpreteaza intr-un mod genial rolul tatalui cu psihopatologie.

2. Rosemary’s Baby (1968)

Ca de obicei, Roman Polanski te face sa cauti propriile temeri ascunse in inconstient. Ca orice horror care se respecta, Rosemary's Baby face apel la jocul psihologic de du-te-vino intre actiunea propriu-zisa si proiectiile noastre. Astfel, Rosemary (Mia Farrow foarte tanara si in apogeul frumusetii) ramane insarcinata dupa un vis foarte straniu in care e molestata de un demon.

3. [REC] (2007)

Filmul spaniol duce conceptul de zombie la un cu totul alt nivel. In primul rand filmarea in stil documentar ii da un aer realist atat de infricosator, incat te face sa verifici daca ai incuiat usa. Practic filmul urmareste o reportera TV (Manuela Velasco) ce prezinta o emisiune fictiva despre activitatea pompierilor noaptea. Unele scene sunt destul de gore, iar sentimentul de panica ramane activat cam pe tot parcusul filmului.

4. Paranormal Activity (2007)

Aici e  destul de usor sa empatizezi cu personajele – un cuplu proaspat casatorit care se muta intr-o casa noua – realismul fiind nota principala a filmului. Dar nu este vorba de o casa bantuita, pentru ca demonul care apare in diverse forme are o legatura directa cu familia sotiei (Katie Featherson). Pentru un film indie cu buget redus, Paranormal Activity a inregistrat un succes neasteptat, insa continuarea (Paranormal Activity 2) nu a fost la fel de promitatoare.

5. Rose Red (2002)

Stilul lui Stephen King se simte mai pronuntat aici, el semnand si scenariul. Spre deosebire de The Shining, Rose Red ramane la povestea clasica despre fantomele-proprietari din locuintele bantuite. O cercetatoare (Nancy Travis) profita de locuitorii neoficiali ai casei Rimbauer ca sa isi sporeasca faima: aduna o echipa de oameni dotati cu puteri paranormale si impreuna inregistreaza activitatea neobisnuita din aceasta casa. Ceea ce il face destul de reusit e aerul jazzy pe care il respira familia nou creata, penduland intre seri dansante si clipe terifiante in incaperi excentrice si gradini somptuoase.

Daca vorbim de comedie/drama romantica, stim la ce sa ne gandim in termeni de personaje, poveste si, mai ales, clisee. Totusi, reprezentantul genului Den skaldede frisør/ Love Is All You Need aduce prospetime  scheletului intuit, prin cateva personaje bine construite, o actrita carismatica (una din cele mai bune actrite daneze Trine Dyrholm) si o abordare inteligenta a subiectului.

Love is All You Needsurprinde inceputul unei relatii mai mult sau mai putin asteptate: suntem introdusi in viata Idei, o sotie si mama confruntata cu probleme pe mai toate planurile – victima a cancerului de san, ea trebuie sa faca fata si infidelitatii sotului, care prefera legatura cu o tanara si aeriana colega de munca.

Cu toate ca situatia e tratata cu amuzament – atat prin ridicolul generat de reactiile acestuia, cat si prin personalitatea caricaturala a amantei – gravitatea evenimentelor se poate resimti. Intr-un plan paralel, fiica celor doi, Astrid, urmeaza sa se casatoreasca la numai trei luni dupa ce si-a cunoscut viitorul sot, pe Patrick. Aici intra in scena si cel mai cunoscut dintre numele trecute in distributie – Pierce Brosnan, in rolul tatalui instrainat al lui Patrick, inconsolabil dupa moartea sotiei in ciuda trecerii timpului si petit cu insistenta de o alta figura caricaturala, fosta sa cumnata Benedikte.

Toti acestia se vor intalni in Italia, la nunta intima planuita de tineri, unde lucrurile vor deraia complet.

De remarcat este interpretarea excelenta a actritei Trine Dyrholm in rolul protagonistei, o femeie care la inceput pare naiva, lipsita de expresivitate si refuzand constientizarea realitatii sumbre. In curand, insa, personajul capata nuantele unei intelepciuni greu de intalnit, inocenta de mai devreme transformandu-se intr-o demonstratie de echilibru interior. Ida e cel mai simpatic personaj al filmului, imbinand cu succes o alura de copil cu una de maturitate inspre formarea unei atitudini ideale in fata dificultatilor.

O scena aparte este cea in care Ida este surprinsa inotand dezbracata, dezvaluind semnele lasate de boala asupra fizicului ei. O situatie dificila, dar care releva un plan psihic la fel de natural si nealterat ca si pana atunci.

Pe de alta parte, Pierce Brosnan isi joaca destul de cuminte rolul median, plasat intre doua femei caracterial opuse  – Ida si Benedikte, femeia care il „haituieste” intr-o maniera deloc subtila, personaj exagerat care va smulge cu siguranta o reactie din partea spectatorului. Profunzimea statutului de vaduv al personajului ramane foarte succint explorata.

Acelasi lucru se intampla si cu povestea celor doi tineri, separati de o incompatibilitate de neocolit, anuntata pe parcursul filmului. Relatiile dintre personaje nu sunt prea aprofundate, fluiditatea evenimentelor lasa si ea de dorit, iar concluziile sunt usor de anticipat.

Regizoarea Susanne Bier, responsabila pentru Things We Lost in The Fire, originalul Brothers sau In a Better World, revine la genul comediei romantice (dupa Den eneste ene/1999) si reuseste sa intretina publicul cu un rezultat usor „indragibil”, in care isi trateaza cu caldura personajele, dar departe de ceea ce poate face Bier cu un alt tip de poveste. Dincolo de un asemenea etalon, Love is All You Need intra in topul Postmodern al comediilor romantice.

Dr. Strangelove, Or: How I Learned to Stop Worying and Love the Bomb este considerat a fi primul film de Stanley Kubrick. Departe de a servi drept marca conventionala pentru debutul carierei sale, titulatura se refera la nivelul total de control pe care un Kubrick matur profesional l-a avut asupra productiei. 

Prin virtutea scopului, filmul apare mai putin cizelat decat creatiile tarzii. Realismul, definit prin scene descriptive scurte, contrasteaza cu actiunea absurda intr-o maniera mult mai vizibila decat in, spre exemplu Full Metal Jacket. De multe ori Dr. Strangelove (1964) imbraca o forma grosiera, declarativa. Cu o singura exceptie, personajele sunt niste stereoptipuri caricaturizate, botezate intr-o maniera non-apologetic satirica. 

Pe cat e Strangelove la prima vedere de neserios, pe atat de important e subiectul pe care il trateaza: politica de mutual assured destruction dintre SUA si URSS. La apogeul Razboiului Rece, brigadierul Jack Ripper (Sterling Hayden), ingrijorat ca rusii atenteaza la puritatea "pretioaselor noastre fluide corporale" isi trimite forta de bombardiere nucleare sa atace tinte din Uniunea Sovietica, in speranta ca va fi urmat de restul armatei americane. Din cauza unei scapari organizatorice demna de Catch 22, nici comandantii militari, si nici presedintele Merkin Muffley (Peter Sellers) nu il pot opri. Lucrurile se inrautatesc atunci cand ambasadorul rus (jucat de Peter Bull) declara ca tara lui beneficiaza de un sistem automat de raspuns impotriva unei amenintari nucleare, care odata activat are capacitatea de a distruge toate formele de viata de pe planeta. 

In fata acestei amenintari colosale se ridica o intreaga serie de stereotipuri umane si profesionale: Thurginson (George Scott) generalul belicos care deseori trebuie sa se balbaie pentru a-si tine in frau ura, cu greu temperat de un presedinte care da dovada de eroism doar in pastrarea manierei blajine; Strangelove (Peter Sellers), un om de stiinta cu origini dubioase ce vorbeste in citate din Otto Kahn (unul dintre arhitectii doctrinei MAD) si Group Captain Lionel Mandrake (acelasi Peter Sellers), un ofiter cat se poate de britanic. O fractura suferita inaintea filmarilor l-a obligat pe Sellers sa se limiteze la trei roluri , lasand-ul pe maiorul J.B. “King” Kong in seama lui Slim Pickens. Rezultatul a fost unul fericit, maiorul ajungand sa fie cel mai memorabil personaj dintr-un film plin de personaje memorabile: Pickens conduce misiunea de lansare a bombei iluminat de o exuberanta texana hilara.  

Evolutia personajelor se raporteaza mai mult la propriile defecte decat la importanta evenimentului global in care sunt antrenati, dand impresia ca apocalipsa nu este decat o mica particica din propriile lumi. Absurdului i se alatura un sir neintrerupt de gag-uri (unele extrem de amuzante), pentru a genera o atmosfera ce poate fi cel mai bine descrisa prin termenul englez de bonkers.

Ce face din Dr. Strangelove un film deosebit este corelatia dintre abordare si tema. Vom intelege pe parcurs ca forma de gag comedy pe care o imbraca nu serveste decat ca mijloc pentru definirea problemei abordate. In spatele caricaturilor (perfect jucate de altfel) se afla un comentariu subtil la adresa naturii umane. Contrastul atat de bine trasat dintre ridicol si gravitate corespunde unei relatii cat se poate de reale, de care publicul contemporan era constient. Tonul declarativ serveste la facilitarea unui dialog cu publicul, care este invitat sa decida daca va privi sau nu problema atat de bine articulata in subtitlu cu ironie. 

La 10 ani dupa ce a semnat Cavale, considerat unul din cel mai bun film noir frantuzesc, regizorul Lucas Belvaux revine cu o productie in acelasi stil despre comportamentul unui grup intr-o situatie de criza. 38 témoins, care a deschis editia din acest an a Festivalului Filmului Francez, imbraca hainele unui comentariu sumbru despre cum oamenii pot sa inchida ochii in fata unei atrocitati si cat de greu ii este unui singur individ sa actioneze impotriva curentului majoritatii, chiar daca ceea ce vrea el este corect sau moral.

La intoarcerea din China, Louise, interpretata de Sophie Quinto, afla ca strada unde locuieste a fost scena unei crime fara martori. Iar sotul ei, Pierre (Yvan Attal), pretinde ca nu fusese acasa in noaptea crimei. Insa, de indata ce politia si presa incep sa investighze crima, lucrurile incep sa se schimbe. Ca urmare a insistentelor unei jurnaliste, interpretata de Nicole Garcia, Pierre se destainuie lui Louise, facand-o pe aceasta sa nu mai inteleaga daca sotul sau spune adevarul sau doar inventeaza explicatii, mai ales ca acestea erau in totala contradictie cu declaratiile celorlalti 37 de martori.

Filmul lui Belvaux impresioneaza prin cat de bine intelege psihologia umana, ajutat si de interpretarea foarte buna a lui Yvan Attal. Actorul nu are multe dialoguri, dar reuseste sa transmita foarte mult din ceea ce traieste personajul sau: vinovatia, suferinta, frustrarea, frica. Interpretarea lui Attal este accentuata si de atmosfera aproape glaciala a filmului, datorata locului unde a fost filmat – portul Le Havre – si a muzicii semnate de Arne Van Dongen. Attal se afla la cea de a doua colaborare cu regizorul belgian, dupa thriller-ul realist Rapt (2009). 

Filmul se invarte in jurul personajului principal, Pierre, si a cautarii criminalului, lasand la o parte posibila despartire dintre Pierre si Louise. Belvaux da senzatia ca scenariul si constructia personajelor au ramas intr-un plan secund, pentru el important fiind sa creeze o stare, un context favorabil pentru a transmite un mesaj moralizator.

38 témoins diseaca, cu sange rece si precizie de chirurg, comportamentul grupului si arata prin personajul principal ca exista totusi si loc pentru curaj si principii, in pofida majoritatii. Lupta dintre constiinta individului si instinctul de turma este tema perfecta pentru un film noir bun, iar Belvaux si Attal reusesc sa faca chiar mai mult decat un film de gen, pelicula lor aminteste de cele ale marelui Hitchcock.