Filme

In acest sfarsit de saptamana au loc primele proiectii din cadrul celei de-a treia editii a Les Films de Cannes à Bucarest la Cinema Studio si Sala Elvira Popescu. Nu rata acest eveniment, pentru ca iti ofera posibilitatea sa vezi filme din competitia de la Cannes din acest an, filme romanesti de arhiva selectionate la Cannes, dar si un calup de scurtmetraje laureate cu Palme d'Or pentru aceasta categorie de film. 

Plecand energizat „de la Cannes”, poti bifa premierele oficiale ale weekendului: filmul romanesc Minte-ma frumos, animatia Hotel Transylvania sau comedia Astérix si Obélix: In slujba Majestatii Sale.

7 Days in Havana, un film despre Havana alcatuit din sapte scurtmetraje semnate de regizori diferiti, te asteapta atat in cadrul Les Films de Cannes, cat si in cateva cinematografe de mall.

Daca ai chef de teatru, poti merge la Fidelitate, jucata la Teatrul Act, sau la Godot pentru Julius Caesarsi Cui i-e frica de Virginia Woolf.

Luand o turnura spre dans, trebuie sa stii ca ai ultima ocazie sa asisti la reprezentantiile Explore Dance Festival; pe de alta parte, in ambele zile ale weekendului ai optiunea spectacolulului de burlesc Gustavia.

Printre filme, teatru si "seri dansante", iti reamintim expozitiile pe care le poti vizita, incepand cu cea care se pregateste de final:  subReal Retrospect. Ramai la MNAC pentru a vedea Empire, State, Building,Unpolished sau Ultimul etaj. Bucuresti: o cartare fotografica 2004-2012.

Fotografia te asteapta si la Institutul Cervantes, cu expozitia lucrarilor semnate Luis Ramón Marín, dar si la MNAR – portretele de artisti realizate de Charles Leirens.

Incheiem tot cu MNAR, unde poti parcurge simbioza dintre arta si mitologie istorica romaneasca prin expozitia de pictura Mitul national. Contributia artelor la definirea identitatii romanesti (1830-1930).

Cititorii care au avut tangente literare in adolescenta isi vor aminti probabil de auto-ironiile pe care le presarau prin lucrarile proprii dezamagitoare, pentru a atenua din sentimentul de rusine. Cel putin primele ore (sic!) din Adaptation (2002) sunt dedicate acestui tip de self-loathing. Urmarim strofocarile lui Charlie Kaufman (Nicolas Cage), un scenarist foarte exigent cu sine, pus in postura deloc placuta de a adapta cinematografic o carte de un gen incert.

Acelasi Kaufman (deja recunoscut pentru scenariul Being John Malkovich) semneaza scenariul filmului pe care il vedem, atribuindu-si  – cel putin intr-un mod superficial – atat calitatea de scenarist, cat si cea de personaj principal. Cu alte cuvinte, suntem plasati pe pozitia de martori ai procesului de creatie ce a nascut Adaptation.

Forma neobisnuita a scenariului nu ajuta insa la dezvoltarea lui organica, dand pe alocuri impresia unui experiment al unui intelectual cu pretentii.  Rezultatul nu poate fi decat plictisitor, unul dintre personaje chiar recunoscand autoironic ca "you're gonna bore [the audience] to death".  

In beneficiul filmului, totusi, povestea filmului traieste, nefiind subsumata formei metanarative artificioase. Evenimentele ce pe parcursul vizionarii ne pot deranja ca redundante isi gasesc rostul odata ce intelegem finalul, care la randul sau se leaga bine cu restul povestii. Cele cateva pasaje redate ca atare din The Orchid Thief, cartea ce sta la baza lui Adaptation, sunt suficiente pentru a ne da de inteles ca mesajul ei a fost surprins cu succes, "chinul" prin care trece Kaufman nefiind in van. 

Desi  in general monoton, Adaptation reuseste sa fie si distractiv. Atat Nicolas Cage, care surprinde prin doua roluri inedite, cat si personajul lui Chris Cooper se dovedesc a fi surse de amuzament. As comenta negativ prestatia lui Meryl Streep, care pe tot parcursul filmului nu afiseaza decat o senzatie de uimire. Atitudinea ei constant perplexa si meditativa ajunge sa fie enervanta, daca nu de-a dreptul comica. Nu m-ar fi surprins o scena in care sa se releve despre personaj ca sufera de o dependenta cronica de feniciclidina.

Adaptation este de fapt Being John Malkovich spus altfel: aceeasi tema despre cum se scriu povestile este reluata de Kaufman intr-o forma noua. Dar imi este greu sa imi inchipui un public in afara unui curs de creative writing pentru care un scenariu nonconformist va fi suficient in oferirea unei experiente cinematografice placute. Adaptation este intr-atat de absorbit de scopul sau – la modul incipit si declarativ deopotriva –  incat esueaza la capitolul estetic. 

O aventura ludica presarata cu referinte politice, existentiale si culturale, filmul lui Jean-Luc Godard Pierrot le Fou isi merita pe deplin statutul de opera-reper pentru Noul Val Francez si pentru cinematografie in general.

Miscare care a reinventat pentru a treia oara filmul, dupa Eisenstein si neorealismul italian, Noul Val a adus un mod nou de a gandi filmul, propunand neliniaritate in naratiune, cadre rapide, multe prim-planuri, scene filmate ,,incomplet”. Regizorul nu mai face apel la ,,tirania” regulilor pentru a-si transimite ideile. De multe ori se folosea inovatoarea camera de mana.

Pierrot le Fou este bazat pe cartea lui Lionel White, Obsession, dar cu doua zile inainte de inceperea filmarilor nu exista nici un scenariu. S-a ajuns astfel la dialoguri improvizate si la repetitii la filmari, lucruri in perfecta concordanta cu spiritul inovator, experimental si liber pe care Godard dorea sa-l insufle.

 Povestea il surprinde pe Ferdinand (Jean-Paul Belmondo) care isi paraseste viata burgheza si casatoria anosta, pentru a pleca cu Marianne (Anna Karina), o tanara cu un trecut misterios si periculos. Dupa o perioada de fuga in care refuza sa adere la conventiile impuse de societate, cei doi se stabilesc intr-un loc pentru o perioada doar pentru a constientiza dihotomia dintre ei si implicit pentru a se instraina. Aparitia unor gangsteri din trecutul lui Marianne determina separarea temporara a protagonistilor. Dupa reintalnire, Marianne il foloseste pe Ferdinand pentru a obtine o servieta cu bani si pleaca cu adevaratul ei prieten, ceea ce il determina pe Ferdinand sa recurga la masuri disperate.

Simpatiile marxiste ale lui Godard incep din anii 60 sa se accentueze, lucru sesizabil si in operele sale. Pierrot le Fou are un mesaj politic extrem de pregnant, aducand critici dure capitalismului si complezentei din societatea de consum. Apropierea de maoism este si ea observabila in film. La un moment dat Marianne si Ferdinand  scriu pe trotuar ,,Vive Mao!”, in timp ce in scena cu omul de pe luna, acesta respinge atat leninismul cat si capitalismul. Activismul politic al regizorului e observabil si in ceeea ce priveste conflictul franco-algerian si razboiul din Vietnam. In ceea ce-l priveste pe ultimul, exista o scena splendida in care un grup de americani se delecteaza cu o reprezentare teatrala a razboiului.

In ciuda numeroaselor conotatii politice, Godard nu este inca in perioada sa radicala (La Chinoise), atmosfera creata fiind una de joaca, usor nihilistica. Atmosfera lejera este mentinuta printr-o multime de inserari culturale comice, umor de tipul filmelor mute, dialogul cu ,,nebunul” din partea finala a filmului etc. Exista si doua scene muzicale. Toate acestea reduc plauzibilitatea si creaza o distanta intre spectator si personaje, filmul fiind gandit in conformitate cu ideile lui Bertolt Brecht.

 O scena reprezentativa este cea a a aparitiei lui Samuel Fuller in rolul unui cineast american care explica esenta filmului: emotia.

 O semnificatie deosebita o au si numele personajelor. Porecla lui Ferdinand, Pierrot, pe care acesta incearca sa nu o accepte, este o trimitere evidenta la celebrul mim al carui destin tragic este sa o piarda pe Collumbine in fata lui Harlequin. Numele intreg al protagonistei este Marianne Renoir, tatal (Pierre-Auguste Renoir) si fiul (Jean Renoir) fiind nume de referinta pentru cultura franceza si un nex intre doua mari arte ale imaginii: pictura si filmul. In sprijinul acestei interpretari sunt si picturile de Renoir care sunt folosite in film.

 Godard a influentat in mod decisiv generatiile de tineri regizori ce urmau sa se afirme (Martin Scorsese sau Quentin Tarantino), iar dintre operele acestui ,,copil rebel” al cinematografiei franceze poate cel mai bine ii surprinde ideile Pierrot le Fou. 

Adrenalina, biciclete, strazi aglomerate new yorkeze, filmari extrem de bine alese cu scene de tipul reality show combinate cu unele slow motion, Joseph Gordon-Levitt  sau, pe scurt, Premium Rush. 

Povestea este relativ simpla: Wilee este unul dintre cei peste 1500 de curieri biciclisti din Manhattan care-si risca viata folosind o bicicleta fara frane. Tanarul, un fost student la Drept care a ales bicileta in detrimentul costumului, este angajat de chinezul Nima sa transporte un colet in cealalta parte a orasului. Pachetul valoros trezeste interesul unui detectiv corupt din New York, Robert Monday care, din nevoia de bani,  il urmareste pe Wilee prin tot orasul pentru a captura pachetul.  Rezultatul este un film de actiune in care uiti complet de scenariu pentru ca totul se concentreaza asupra bicicletelor si a drumului, iar adrenalina pompeaza din plin.

Cu exceptia unor cadre cam lungi si usor confuze, actiunea si intensitatea urmaririlor cu biciclete din Premium Rush iti creeaza senzatia ca nu se vor opri niciodata. Adrenalina este amplificata in primul rand de modul de filmare: Premium Rush a fost filmat precum Triple Rush, seria de documentare TV despre curierii biciclisti din New York (mai multe din cadrele si personajele productiei de televiziune apar si in acest film), In plus, adrenalina este amplificata si de faptul ca scenele reusesc sa surprinda aglomeratia strazilor din New York. Iar cele cateva scena filmate in slow motion iti aduc aminte de Fight Club, dandu-ti senzatia ca  te afli in mintea lui Wilee si trebuie sa decizi foarte repede ce drum sa alegi ca sa nu intri in coliziune cu un taxi sau cu un pieton.

Regizorul David Koep a facut o treaba buna mai ales prin alegerea modului de filmare, a locatiilor si a actorului principal, Joseph Gordon-Levitt – care face din nou un rol bun, ca si in The Dark Knight Rises si Looper (in 2012).

Lucru deja stiut din titlu, Antonio Farfan nu e un barbat foarte atragator. E dificil de placut si ca personalitate. Dar Fat, Bald, Short Man (aflat in competitia Anim’est 2012) isi arata preferinta pentru poveste si mai putin pentru "fancy stuff", ca  protagonisti "alfa" si animatie elaborata.

Personajul aflat in centrul evenimentelor este un barbat de peste 40 de ani, care duce o viata fara stralucire muncind intr-un birou notarial. Singuratic si resemnat, Antonio a decis deja ca aspectul sau fizic il condamna iremediabil la o conditie inferioara, stabilind un contract tacit cu cei din jur: nu deranjeaza pe nimeni si nu vrea sa fie deranjat.

Framantarile incep sa curga odata cu venirea unui nou notar, care ar putea sa-i fie cu succes sosie. Vietile celor doi nu se aseamana, insa, deloc. Devine usor de observat ca „nesansele” lui Antonio sunt in realitate ingradiri imaginare autoimpuse.

Intuitia ne indreapta deja catre anticiparea unui rezultat de bun augur pentru personaj, insa calatoria propusa de regizorul Carlos Osuna este cea care dovedeste valoarea lui Fat, Bald, Short Man / Gordo, calvo y bajito. Dialogurile foarte naturale in tandem cu interpretarile vocale expresive, ne fac sa uitam ca privim o serie de figuri umane stilizate, ce se misca fluido-sacadat pe fundaluri realistice estompate.

Combinatia de drama, comedie si momente critice construiesc o pelicula cu adevarat frumoasa, atat prin starile, dar si prin mesajul pozitiv pe care reuseste sa-l transmita.

Alaturi de ansamblul interesant de personalitati credibile din jurul sau, principalul responsabil de atmosfera proaspata si autentica ramane chiar Antonio. Printr-o personafara etichete, el valorifica unele momente potential rasuflate, susceptibile la melodrama (victimizarea personajului), respectiv subiecte sensibile care risca sa genereze ceva adversitati (terapia de grup si initiativele self-help).

Greu de placut sau desfiintat, Antonio e un protagonist complex, un om ambiguu care oscileaza de la moment la moment, lipsindu-i coerenta sociala si atitudinea degajata ce ar decurge din ea. Inca neformat la cei 47 de ani, barbatul a ales constant alternativa dureroasa a autoizolarii in detrimentul confruntarii fricilor care il stapanesc. Reuseste sa se descopere din nou numai cu sprijinul celor din jur, cu greu cerut si acceptat.

Regizorul Carlos Osuna se afla la debutul in lungmetraj cu Fat, Bald, Short Man si a dorit, cum spune el insusi, sa aduca in lumea adultilor tarzii sentimentele cautarii de sine, perceputa la nivel general ca adolescentina. Vizionand filmul, omul scund, chel si gras nu ramane un caracter atat de strain pe cat s-ar fi parut la prima vedere.

Participanta in competita de lungmetraj a Anim’est, drama ceha Alois Nebel debuteaza pe fundalul caderii regimului comunist din Cehoslovacia anului 1989. Povestea isi are originile in trilogia omonima de benzi desenate si este adusa la viata prin tehnica rotoscoping-ului – animatie realizata pornind de la baza cadrelor live-action, inregistrate in prealabil.

(In cadrul Anim’est, este organizata si o expozitie dedicata procesului laborios de creatie a povestii, pe care o poti vizita inainte de proiectia propriu-zisa.)

Alois Nebel, un dispecer feroviar, este bantuit de trecut in cotidianul premergator Revolutiei de Catifea din Cehoslovacia, rememorand deportarile in masa de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Milioane de etno-nationali germani au fost scosi din locuinte si expulzati fara explicatii, persecutarea in randurile nevinovatilor continuand si dupa razboi.

Copil fiind, Alois asista la o crima comisa de un localnic, in care este implicata si Dorothe, o femeie aflata printre deportati care avusese grija de el dupa moartea mamei sale.

Revenim in planul 1989, unde Alois ajunge internat intr-un sanatoriu ca urmare a viziunilor sale. Aici isi face a doua aparitie personajul enigmatic din primele minute ale filmului. Fara nume, despre acest om mut aflam ca s-a intors in zona pentru a se razbuna.

Alois Nebeleste mai degraba o drama decat un film noir. Atmosfera creata de animatia alb-negru, planurile intercalate si ritmul lent al intamplarilor par construite pentru a induce starea personajului – confuzie (in germana, Nebel inseamna ceata), apasare, instabilitate. Alois traieste o resemnare tacita intr-un prezent golit de semnificatii, gasindu-si alinarea in citirea repetata a orarelor de traseu feroviar.

Filmul creioneaza, insa, intreg mediul unei zone afectate succesiv de povara nazismului si dominatia sovietica care tocmai ia sfarsit cand facem cunostinta cu Alois. El este doar unul dintre tiparele umane afectate sau produse de totalitarism. Apucam sa vedem si figura criminalului cinic si inrait, „negutatorul” adaptabil oricarei situatii, omul-victima care traieste pentru a-si haitui persecutorii, cel pierdut in distractii efemere, dar si o femeie care pare sa aduca speranta unei linisti ceva mai fericite pentru Alois.

Toate aceste personaje sunt presarate de-a lungul unei desfasurari cu adevarat invaluite in ceata. Trecand de faptul ca trecerile dintre planuri sunt mediate de acest element, insiruirea evenimentelor din Alois Nebel poate fi greu de urmarit la o prima vizionare. Cantitatea limitata de informatii adusa de putinele dialoguri dintre personaje lasa publicului sa aprecieze imaginea si atmosfera de visare amara pe care o creeaza filmul.

Valoarea filmului sta in umanitatea exprimata din plin – atat vizual, cat si vocal – de toate personajele si in contrastul dintre tonul dezolant al povestii si animatia de o   frumusete apreciabila.