Filme

Filmul Le Havre, aflat in selectia de la Cannes anul trecut, este regizat de finlandezul Aki Kaurismaki, inrudit ca stil cu americanul Jim Jarmusch si continuator al traditiei lui Charlie Chaplin, Buster Keaton, Jacques Tati si Robert Bresson. Le Havre este un amestec pe care l-ai crede altfel imposibil: umor sec, basm, luciditate, nostalgie, sensibilitate si realism. Prin comparatie cu Intouchables, care s-a vrut tot o demonstratie de umanism fara sentimentalisme si care a extaziat mare parte din public, performanta lui Kaurismaki din Le Havre va trece neobservata, tocmai probabil din cauza delicatetei demonstratiei, ramanand placerea doar a catorva.

Daca ai hotari sa vezi sau nu filmul strict dupa sinopsis, ai zice ca e un film social, poate chiar simplist, ca atatea altele: Marcel, un lustragiu ce abia reuseste sa se intretina pe el si sotia lui, Arletty, curatand pantofii trecatorilor din orasul francez Le Havre, incearca sa salveze un copil, imigrant din Africa, ce vrea sa isi regaseasca mama.  Dar farmecul lui Le Havre sta in alta parte, nu in poveste.

In primul rand actorii joaca in stilul deadpan, rostind replicile fara emotie. Efectul este comic, un comic la care nu se rade in hohote dar e la fel de distractiv. Este solutia lui Kaurismaki la lumea pe care o portretizeaza. Cum sa spui replicile in cea mai buna dintre lumile posibile, intr-un basm, unde toti isi demonstreaza in fiecare secunda bunatatea, sustinerea, prietenia, unde nimeni niciodata nu e absurd, gelos sau egoist? Tonul replicilor este in contratimp cu situatiile pentru ca altfel ar iesi o siroposenie. Daca nu simti alegerea lui Kaurismaki legata de interpretare ca fiind constienta, revendicata cinematografic de la regizorul Robert Bresson, vei concluziona ca filmul este jucat incredibil de prost.

Dincolo de idealismul caracterelor din film, Le Havre nu este o fantezie obisnuita, din categoria "a fost odata ca niciodata". Oamenii sunt dureros de saraci, traiesc mai degraba intr-un ghetou, sunt marginali. Totul este vechi si prafuit: hainele, draperiile, casele mici si saracacioase, oamenii, obiceiurile, meseriile. Marcel isi petrece timpul intr-un un bar mai degraba birt, acasa, unde sotia are grija de el, si pe strazile din Le Havre unde incearca sa gaseasca clienti pentru lustruitul pantofilor. O meserie atat de anacronica si greu de inteles, incat un proprietar de magazin, in fata caruia Marcel isi intinde putinele nimicuri necesare lustruitului, il catalogheaza drept terorist. Lumea lui Le Havre este trista si modesta, dar traieste fara resentimente (de clasa sau de alt fel). Traieste dupa reguli societale mai vechi, unde se vorbeste putin despre emotii si sentimente, pentru ca oamenii isi cunosc locul si isi ghideaza alegerile dupa principiul datoriei si al sacrificiului. Nu e loc de psihanaliza si sofisticari burgheze.

Pentru ca am atins tangential mai sus zona scenografiei, trebuie notata si partea de lumini, care nu e obisnuita sau lasata la voia intamplarii. Ciudate si de multe ori nenaturale, ca in filmele lui Rainer Werner Fassbinder, luminile dau filmului un aer teatral si de "in afara lumii noastre", perfecte pentru o fantezie.

Am vorbit de basm realist si de faptul ca Le Havre nu incepe in stilul "a fost odata ca niciodata". Totusi finalul este de basm, Le Havre se incheie cu "si au trait impreuna pana la adanci batraneti". Nu stii daca sa te bucuri pentru happy-end-ul filmului sau sa te intristezi, pentru ca identifica net trasatura fantezista si ruptura de realitate a povestii. Poate totusi fantezia e posibila.

Intre 16 si 27 mai va avea loc a 65-a editie a celui mai important festival de film din lume, Festivalul de la Cannes. In competitia principala se vor afla 23 de filme, printre care a fost selectat si filmul lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) (cel mai lung film din competitie, 2h 35min). Mungiu a castigat deja Palme d'Or-ul, cel mai important premiu de la Cannes, pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile in anul 2007.

Filmografia americana este cea mai bine reprezentata in acest an, cu cinci filme: Moonrise Kingdom, Cosmopolis, The Paperboy, Mud si On The Road, probabil unele selectate nu in totalitate pentru valoarea lor artistica. Vizibilitatea Festivalului va creste exponential prin prezenta pe covorul rosu a unor staruri ca Brad Pitt, Nicole Kidman, Matthew Mcconaughey, Bruce Willis, Tilda Swinton, Edward Norton, Robert Pattinson si Mia Wasikowska.

In competitie sunt si trei filme franceze: Vous n'avez encore rien vu al regizorului Alain Resnais, De rouille et d'os al lui Jacques Audiard si Holy Motors al lui Leos Carax.

Gasiti in continuare detalii despre fiecare film selectat la Cannes, fara cele din Un Certain Regard si alte sectiuni speciale. De asemenea, trailerele sunt la finalul articolului, in masura in care sunt disponibile la acest moment.

Moonrise Kingdom – regizor Wes Anderson

Festivalul se va deschide pe 16 mai cu premiera ultimului film semnat de Wes Anderson, unul din cei mai originali regizori americani, Moonrise Kingdom – o comedie-drama in stil andersonian. Doi puberi traiesc prima dragoste si fug de acasa, nascand o furtuna de cautari. In film joaca obisnuitul regizorului american, Bill Murray, in rolul tatalui fetei, plus alti actori interesanti: Bruce Willis (politistul in misiune), Edward Norton (cercetas), Frances McDormand (mama fetei). Din distributie fac parte si Tilda Swinton, Harvey Keitel si Jason Schwartzman. Trailerul in sine creeaza asteptari (vezi mai jos).

Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) – regizor Cristian Mungiu

Noul film al lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri, se inspira din drama de la Tanacu (o femeie supusa ritualurilor de exorcizare pana la moarte). Doua bune prietene urmeaza drumuri diferite, una emigreaza in Germania, cealalta se calugareste. Dupa ani se reintalnesc si, in timp ce femeia emancipata vrea sa o convinga pe cealalta sa reintre in viata laica, cei din jur ajung sa creada intr-o posibila posesie demonica a femeii libere.

Cosmopolis – regizor David Cronenberg

Filmul lui David Cronenberg pare o intoarcere la retetele lui mai personale din Crash si Videodrome, povesti cu oameni bantuiti de placeri si obsesii idiosincratice. La fel ca si Holy Motors(vezi mai jos), Cosmopolis este un film care urmareste 24 de ore din viata personajului principal (Robert Pattinson), timp in care, una cate una, pierde toate certitudinile. In Cosmopolis mai joaca Paul Giamatti, Juliette Binoche si Mathieu Amalric.

The Paperboy – regizor Lee Daniels

Filmul american The Paperboy cu Zac Efron, Nicole Kidman, John Cusack si Matthew Mcconaughey este un thriller sexual care investigheaza moartea suspecta a unui condamnat la moarte. Filmul este o sansa pentru Matthew Mcconaughey sa joace intr-un rol mai serios decat obisnuitele comedii romantice.

Killing them softly – regizor Andrew Dominik

Din nou un film american, de data asta un film cu gangsteri, Killing them softly ii are cap de afis pe actorii Brad Pitt, James Gandolfini si Ray Liotta, ultimii doi specializati in roluri de oameni in afara legii.

De rouille et d'os (Rust & Bone) – regizor Jacques Audiard

Rust & Bone, filmul francezului Audiard este o poveste de dragoste in stilul An Affair To Remember. Un accident grav o mutileaza pe Stephanie, facand probabil imposibila dragostea. In locul lui Cary Grant si Deborah Kerr din An Affair…, rolurile celor doi iubiti sunt interpretate in De rouille et d'os de Marion Cotillard si Matthias Schoenaerts.

In another country – regizor Hong Sang-soo

In another country este un film sud-corean cu Isabelle Huppert in rolul principal. Mai bine spus rolurile principale, pentru ca interpreteaza trei personaje, fiecare cu acelasi nume si toate in vizita intr-un oras de la malul marii. Dialogul este predominant in engleza.

The Taste of Money – regizor Im Sang-soo

Din nou un film sud-coreean. The Taste of Money este o drama erotica despre tensiuni de clasa sociala, in care ingredientul principal este dorinta si atractia sexuala.

Mud – regizor Jeff Nichols

Jeff Nichols (cel care anul trecut a semnat Take Shelter) il distribuie pe Matthew Mcconaughey in rolul principal din noul sau film, Mud. Mcconaughey, la al doilea film din competitie in care joaca, interpreteaza in Mud rolul unui fugar care se imprieteneste cu doi adolescenti.  Acestia isi propun sa il scape de urmaritori. Mcconaughey s-a hotarat sa scoata la vedere nu doar pectoralii in ultimul timp, ci si talentul actoricesc, pana acum tinut in umbra de multe ori in comedii romantice. Schimbarea a inceput anul trecut cu The Lincoln Lawyer si a continuat cu Bernie (regizor Richard Linklater) si Killer Joe (regizor William Friedkin).

On The Road – regizor Walter Salles

On The Road este o adaptare dupa cartea omonima a beatnic-ului Jack Kerouac. Filmul ii are in distributie pe Viggo Mortensen, Kristen Stewart, Kirsten Dunst si Steve Buscemi. Filmul are o poveste lunga in spate. Ideea ecranizarii i-a apartinut chiar lui Kerouac. Francis Ford Coppola a cumparat drepturile de ecranizare in 1979 si, dupa multe proiecte esuate, filmul s-a realizat de abia acum.

Vous n'avez encore rien vu – regizor Alain Resnais

Alain Resnais, la aproape 90 de ani, continua sa fie selectat la Cannes, de data asta cu un film care spune multe inca din titlu despre ambitia regizorului francez: Vous n'avez encore rien vu. In film, o adaptare dupa piesa lui Jean Anouilh Euridice, joaca Mathieu Amalric si Michel Piccoli.

Holy Motors – regizor Leos Carax

Filmul lui Leos Carax, Holy Motors, urmareste 24 de ore din viata personajului principal, in calatoria lui intre mai multe fatete ale propriei existente: ucigas, cersetor, manager de top si tata. In film mai joaca Eva Mendes, Kylie Minogue, Michel Piccoli, Denis Lavant.

Reality – regizor Matteo Garrone

Reality este singurul film italian din competitie in acest an si al doilea pentru Matteo Garrone la Cannes (primul a fost Gomorrah in 2008, cu care a si castigat marele premiu al juriului). Noul film se pare ca este mai putin violent si are ca tema show-urile de reality TV. 

Amour – regizor Michael Haneke

Amour este povestea unui cuplu ce trebuie sa faca fata urmarilor fizice ale infarctului pe care il sufera personajul lui Isabelle Huppert. Filmul este regizat de Haneke, castigator al Palme d'Or-ului in 2009 cu The White Ribbon. 

Lawless – regizat de John Hillcoat   

Din nou un film american cu gangsteri, in care joaca actori interesanti: Tom Hardy, Gary Oldman, Shia LeBeouf, Jessica Chastain si Mia Wasikowska.

Like Someone in Love – regizor Abbas Kiarostami

Like Someone in Love este filmul-drama al iranianului Kiarostami, regizorul ajuns un clasic al festivalurilor de film din perioada in care cinematografia iraniana era foarte la moda (in anii '90), cam cum este acum cinematografia romaneasca si balcanica.

Actiunea se petrece in Japonia, unde o studenta se prostitueaza pentru a se intretine la studii. Unul dintre clienti, un barbat ajuns la varsta a treia, dezvolta pentru ea o grija intensa si tandra.

The Angels' Share (La part des anges) – regizor Ken Loach

Actiunea filmului The Angels' Share al lui Ken Loach se petrece in Glasgow, unde un tanar primeste o ultima sansa sa isi refaca viata ramanand in afara inchisorii. Impreuna cu prietenii lui reuseste sa gandeasca o solutie ingenioasa la dificultatile de natura sociala.

V Tumane (Dans la brume / In The Fog) – regizor Sergei Loznitsa

Regizorul ucrainian Loznitsa este cunoscut mai ales pentru filmele sale documentare si este prezent pentru a doua oara in competitia oficiala de la Cannes, dupa ce in 2010 a fost selectat cu filmul My Joy. Filmul In The Fog prezinta o dilema morala, actiunea petrecandu-se in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Apres la bataille (Baad El Mawkeaa) – regizor Yousry Nasrallah

Este singurul film african din competitie. Nu se cunosc inca detalii.

Post tenebras lux – regizor Carlos Reygadas

Filmul Post Tenebras Lux, tradus din latina "Dupa intuneric urmeaza lumina", este semi-autobiografic. Actiunea se petrece in mai multe tari (Mexic, Anglia, Spania, Belgia), toate tari in care regizorul mexican Reygadas a trait.

PARADIS : Amour – regizor Ulrich Seidl

Si regizorul austriac este un obisnuit al Festivalului. Filmul lui Seidl, Paradies, este de fapt o tripla poveste. O femeie calatoreste in Kenya pentru turism sexual, o alta isi regaseste credinta calatorind in Austria, iar a treia isi pierde inocenta intr-o clinica unde merge pentru a slabi.

Jagten (The Hunt) – regizor Thomas Vinterberg

Ultimul film al regizorului danez Vinterberg este o drama ce se concentreaza asupra luptei personajului principal pentru salvarea onoarei si castigarea vietii pierdute. Pentru Vinterberg nominalizarea a fost o surpriza, avand in vedere ca filmul se afla inca in stadiu de post-productie. Din aceasta cauza nu exista inca trailer pentru The Hunt.

Festivalul se va incheia pe 27 mai cu un omagiu adus regizorului francez Claude Miller, prin proiectia ultimului lui film.

Therese Desqueyroux – regizor Claude Miller

Miller a disparut la inceputul lunii aprilie, chiar dupa terminarea filmului, la 70 de ani . Therese Desqueyroux o are in rolul principal pe Audrey Tautou. Tautou este o sotie nefericita ce incearca sa isi recastige libertatea.

Juriul va fi condus de regizorul si actorul italian Nanni Moretti. Acesta a primit in 2001 Palme d'Or pentru Camera fiului. Este cunoscut pentru filmele de activism politic de stanga, ca de exemplu Il Caimano (un film-manifest impotriva lui Silvio Berlusconi), dar si pentru comedii in genul Habemus Papam. Ar mai fi de spus ca Berenice Bejo, actrita din The Artist, va prezenta ceremonia de premiere a Festivalului.

Salmon Fishing in The Yemen (La pescuit in desert) este noul film al regizorului Chocolat si Casanova (cel cu Heath Ledger), Lasse Hallström. Dupa ce aproape iti pierzi speranta de a mai vedea o comedie romantica mainstream bine facuta, Salmon Fishing in The Yemene o surpriza placuta. Pentru ca amesteca intr-un cocktail umor de limbaj cu verva si acid, un scenariu nu tocmai prost si actori fara cusur: Ewan McGregor, Emily Blunt si Kristin Scott Thomas.

Chiar si ideea filmului e un pic surprinzatoare, nefiind o intriga tipica de comedie de gen. Seicul din Yemen, pescar pasionat si admirator al culturii englezo-scotiene, hotaraste sa aclimatizeze in barajul de acasa somonii din Scotia. Consultantul de incredere al seicului, adica personajul lui Emily Blunt, incearca sa il convinga pe expertul scotian in pesti Alfred (Ewan McGregor) sa isi asume acest proiect. Nu reuseste, pana cand intervine decisiv responsabilul cu imaginea prim ministrului britanic, ghimpele Patricia (Kristin Scott-Thomas). Patricia este convinsa ca trebuie sa imbunatateasca rapid imaginea guvernului britanic prin acest proiect comun, in ciuda absurditatii lui.

Bineinteles ca este rolul unei comedii romantice sa transforme imposibilul in posibil, e una din premisele genului. Prin urmare proiectul ihtiologic aberant ajunge sa ii pasioneze  si pe Alfred si pe Harriet (personajul lui Emily Blunt). In plus, Alfred se indragosteste de Harriet. Tensiunea dintre cei doi e platonica si foarte retinuta. Ewan McGregor si Emily Blunt dozeaza fara efort exact atat cat trebuie atractia dintre ei, cat sa nu cada in dulcegarie.

Dar dincolo de subintriga romantica care nu are derapaje sa-ti strepezeasca dintii, cel mai reusit aspect este umorul inteligent al filmului. Responsabilii cu replicile cele mai bune sunt Ewan McGregor, ce nu scapa nicio ocazie sa ironizeze lipsa de sens a proiectului si Kristin Scott-Thomas. Ewan McGregor, in realitate chiar scotian, are un accent spumos. Modul cum vorbeste si argoul tipic scotian, cu tot felul de cuvinte si expresii foarte simpatice si haioase, sunt singure suficiente sa spui ca te-ai distrat la Salmon Fishing in The Yemen.

Dar distractiei se adauga Patricia (Kristin Scott-Thomas), posesoarea unui sarcasm intepator, cel tipic omului care a vazut multe si a facut multe compromisuri. Patricia trage pragmatic toate sforile posibile ca sa isi atinga scopurile. Replicile ei aruncate fara menajamente de politically correctness tin comedia in picioare si n-o lasa sa expire. Are o rapiditate cu care sfichiuieste orice personaj si situatie, incat mai ca nu reusesti sa tii pasul. Cei doi, Ewan McGregor si Kristin Scott-Thomas, si replicile lor aproape ca asigura un ras in barba sau chiar din toata inima mare parte din durata filmului. Mai exact trei sferturi din film, pana cand intriga amoroasa trebuie sa fie miscata spre deznodamant. Din acel moment artificialitatea solutiei romantice si graba catre happy-end spulbera credibilitatea filmului, pentru ca sforile care manuiesc papusile devin din ce in ce mai deranjant vizibile.

Papusa cea mai prost manuita este seicul. Acestuia (jucat de Amr Waked) ii revine cel mai ingrat rol in Salmon Fishing in The Yemen. Are replicile cele mai sforaitoare si lipsite de substanta. Si tot el e parte din subintriga cea mai slaba a filmului, superflua. Singurul ei rol ar fi sa bifeze un cliseu, acela ca acolo unde sunt prezenti arabi, trebuie sa fie si un atentat. Prin urmare seicul este tinta unor atentate ucigase.

In acest weekend a intrat pe ecrane ultimul film semnat de regizorul francez de origine romana, Radu Mihaileanu: La source des femmes (Izvorul femeilor). Titlul face referire la izvorul de unde femeile dintr-un sat magrebian aduc apa. Filmul, care a avut premiera la Cannes in 2011, este un amestec de lectii umaniste, imagini frumoase, costume exotice si ritmuri africane, toate sustinute de jocul foarte bun al actritei de origine algeriana, Leila Bekhti.

Ca toate celelalte filme ale lui Radu Mihaileanu (Concertul, Va, vis et deviens, Train de vie, Trahir), al cincilea sau lungmetraj incearca sa transforme un subiect dificil –  saracia lucie si prejudecatile – intr-un succes de public, folosindu-se de actori frumosi, muzica si cateva glume. (Interesant, Mihaileanu sare de la tema predilecta a persecutarii evreilor, el insusi evreu, la un film despre o societate musulmana.) Dincolo de lipsa de subtilitate a lectiei de morala pe care Radu Mihaileanu ne-o serveste, in genul: occidentali lafaiti in confort, iata ce suporta femeile musulmane, filmul iti da fara sa intentioneze o stare de bine folosind exact aceasta lectie. Oricat de nefericit si stresat ai fi, este imposibil sa nu te loveasca, privind La source des femmes, revelatia norocului de a te fi nascut intr-o societate civilizata in care problemele tale par insignifiante in comparatie cu cele ale personajelor din film.

Povestea este un caz clasic á la Lisistrata, femeia ce si-a convins in Antichitate concetatenele sa nu mai ofere privilegii sexuale sotilor, pentru a-i forta sa negocieze incheierea Razboiului peloponezian. In Le source des femmes, Leila, sotia lui Cami, invatatorul dintr-un sat magrebian, le convinge pe celelalte femei sa se foloseasca de sex pentru a-i convinge sa sustina cauza aducerii apei printr-o conducta in sat. Femeile hotarasc sa refuze placerile sexuale sotilor, inclusiv dupa ce ajung sa fie abuzate fizic si verbal.

E interesant cum insasi armele folosite de Mihaileanu se intorc impotriva lui. Pe langa lectia menita sa scoata ochii occidentalilor si care ajunge, prin inversare, sa transmita o stare de bine, militantismul lui didacticist impotriva barbariilor releva superficialitate. Pentru ca trateaza teme grave doar pe jumatate si in treacat.

Dincolo de neajunsurile filmului, imaginile cu peisaje si costume berbere (ce par cateodata rupte dintr-o reclama turistica), muzica ritmata si actorii aratosi reusesc sa ne ajute sa inghitim mai usor medicamentul pe care ni-l administreaza Mihaileanu. (Ca sa te convingi ai la dispozitie mai jos o colectie de imagini din film.) Scena mea preferata este una mai mult decat generoasa vizual. Iti taie rasuflarea: femeile se imbaiaza impreuna si stau la taclale intr-un amestec de moleseala vesela si intimitate. Scena este un tribut foarte reusit facut picturii lui Ingres, Baia turceasca.

Pe langa frumoasa si delicata actrita Leila Bekhti, in rolul principal (rolul a fost scris chiar pentru ea), si multi alti actori extrem de vitali, in film se remarca Biyouna, actrita tot de origine algeriana, ca si Leila Bekhti, in rolul unei femei trecute prin multe dar inca voluntara si cu simtul umorului.

La capitolul ciudatenii, e de remarcat ca filmul este vorbit in darijia, un dialect marocan, pe care actorii au fost obligati sa il invete special pentru film.

Mirror Mirror este o noua versiune cinematografica a basmului Fratilor Grimm, Alba ca Zapada si cei sapte pitici. Filmul are cateva puncte bune: este ironic, are umor, Julia Roberts joaca rolul mamei vitrege, iar multe decoruri si costume sunt cu adevarat de basm.

Din pacate Mirror Mirror nu scapa de cateva minusuri majore: se incheie cu o manea bollywoodiana (pentru ca este regizat de un indian, Tarsem Singh), cei sapte pitici joaca groaznic si lipseste atmosfera de basm. Mirror Mirror este doar film de aventura si comedie, ca si cum povestea este prea veche si spusa de prea multe ori pentru a fi luata in serios. Acum povestile adevarate sunt cu Harry Potter, iar Alba ca Zapada e spusa smechereste si ironic.

Umorul e cu doua taisuri, pe de o parte da verva si vitalitate povestii (presarata constant cu mici gag-uri si umor de limbaj de calitate), dar sufoca orice incercare de a-ti folosi imaginatia si a te lasa absorbit in basm. A fost alegerea regizorului si producatorilor ca filmul sa fie asa, dar in cazul asta nu mai inteleg de ce atatea peisaje poetice, interioare art deco si rochii somptuoase. E ca si cum se vrea o versiune pop (complet desacralizata a povestii), dar in acelasi timp se incearca pastrarea aparentelor. Sunt foarte curioasa daca copiilor le va placea.

Revenind la estetica filmului, decorurile sunt cu adevarat impresionante si iti dau senzatia de cateva ori ca esti intr-o pictura gigantica de Gustav Klimt. Alteori, in schimb, filmul calca stramb la acest capitol, cazand intr-un kitsch de ti se strepezesc dintii.

Julia Roberts este imbracata in niste rochii de ti se taie rasuflarea, un haute-couture suprarealist semnat de designerul Eiko Ishioka (care a murit inainte de intrarea filmului pe ecrane, de aceea ii este dedicat). In momentul in care Roberts apare pe ecran, dialogul devine secundar pentru ca rochiile ei sunt mai convingatoare.

Actorii se impart net in doua tabere: cei care joaca bine si foarte bine, ca Julia Roberts, Lily Collins (Alba ca Zapada), Armie Hammer (in rolul lui "Fat Frumos") si Sean Bean (in rolul regelui), si cei care joaca execrabil. In ultima categorie intra fara drept de apel piticii, care nu sunt doar sapte dar sunt si actori de mana a saptea. Cu toata indulgenta, nu i-as fi vazut jucand decat in filme din categoria B. In locul unor persoane cu nanism dar incapabile sa joace, as fi ales mai degraba niste actori cu inaltime normala dar buni. Din punctul meu de vedere cei sapte pitici strica filmul de fiecare data cand apar in scena.

Per total, filmul merita vazut.

Dupa un weekend-maraton de filme, gandul mi-a ramas la This Must Be The Place. Sean Penn joaca din nou un rol bizar, dupa chitaristul de jazz din Sweet and Lowdown si homosexualul militant politic din Milk, intr-un film cu imagini visatoare si cu dialog care te lasa masca (in cel mai bun sens posibil). 

This Must Be The Place este un film schizoid, in acelasi timp european si american. Regizat de speranta cinematografului european Paolo Sorrentino (la primul film in limba engleza)  dar cu actori americani (Sean Penn, Francis McDormand, Judd Hirsch), filmul ia din traditia europeana dialogul calitativ si imaginea originala, si dedicarea pentru distractie de calitate de la cinemaul de peste ocean.

Prin urmare, daca iti plac filmele in stilul fratilor Coen, adica filme cu situatii absurde tragi-comice, sau daca iti place Sean Penn (inutil spus, intr-un rol ideal), trebuie neaparat sa vezi This Must Be The Place.

Sean Penn este Cheyenne, un ciudat mai straniu decat tot ce ai vazut pana acum. Calchiat dupa lookul solistului de la trupa The Cure (Robert Smith), Cheyenne este un fost star rock de 50 de ani, care se imbraca si se machiaza inca gotic si traieste cu sotia (Frances McDormand) intr-o casa imensa din Irlanda. In ciuda aspectului grandios si luxos al casei, Cheyenne cara modest tot timpul dupa el un troller, ca batraneii care isi fac singuri piata. De fiecare data cand apare, prin replicile lui in contratimp, nu stii daca sa izbucnesti in hohote de ras sau plans; ambiguitatea afectiva pe care o trezeste este efectul unui personaj complex interpretat de un actor suficient de complicat, la randu-i.

Filmul este sensibil si uman, dar candoarea absurda a lui Cheyenne nu lasa niciun moment filmul sa cada din barca sfiosului si retinutului in cea a lacrimogenului. Dupa ce in prima ora a filmului ajungi sa dezvolti o anumita afectiune pentru personajul inadaptat al lui Sean Penn, in a doua ora, Cheyenne ajunge la o dezvoltare neasteptata. Moartea tatalui pe care nu l-a mai vazut de 30 de ani il obliga sa se intoarca in America si sa isi infrunte nesigurantele blocate inca din adolescenta undeva in mintea lui. Faptul ca tatal era un supravietuitor al Holocastului care isi vanase toata viata persecutorul il transforma si pe Penn intr-un urmaritor care preia sarcina tatalui in a-l identifica pe acesta. Din punctul meu de vedere trecerea la povestea de road-movie din State este prea tarzie in economia filmului si un pic prea fantezista, dar scenaristii si regizorul (in mare parte aceiasi) reusesc o osmoza impotriva tuturor probabilitatilor.  

Din punctul nostru de vedere, This Must Be The Place este un must see.

Desi a avut premiera mondiala anul trecut in mai la Festivalul de la Cannes, va intra pe ecranele americane de abia in aceasta luna. La noi va avea o proiectie in premiera in cadrul Festivalului International de Film Bucuresti, pe 25 martie 2012.

Asteptarile au fost confirmate, filmul francez  The Artist a castigat cel mai valoros Oscar, acela pentru cel mai bun film, plus inca 4 premii: cel mai bun actor intr-un rol principal – Jean Dujardin, regie – Michel Hazanavicius, costume si muzica.

Oscarul pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal a fost castigat de cea mai buna actrita a ultimilor 30 de ani, aflata la al treilea premiu si a 17-a nominalizare, Meryl Streep pentru rolul din The Iron Lady, in defavoarea lui Michelle Williams pentru rolul lui Marilyn Monroe in My Week with Marilyn.

Christopher Plummer a castigat premiul pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar, pentru jocul din Beginners, in defavoarea lui Max van Sidow, colegul lui de generatie, care a facut un rol cel putin la fel de bun in Extremely Loud & Incredibly Close.

Premiul pentru actrita intr-un rol secundar a fost primit de Octavia Spencer pentru rolul din The Help, in defavoarea lui Berenice Bejo din The Artist si a Jessicai Chastain, tot din The Help.

Hugo,filmul cu cele mai multe nominalizari, a primit 5 Oscaruri pentru regie artistica, imagine, efecte vizuale, editare de sunet si mixaj de sunet.

The Descendants, filmul pentru care George Clooney a fost nominalizat la Oscarul pentru actor in rol principal, nu a primit decat premiul pentru scenariu adaptat.

Filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris , a castigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original.

Rango a castigat premiul pentru cel mai bun film de animatie.

Poti vedea toate nominalizarile aici.