Filme

Nu mai e nimic nou in faptul ca Meryl Streep este o actrita excelenta, cea mai buna din generatia ei. Cu toate astea arta lui Streep poate inca sa perplexeze.

The Iron Lady e un film destul de slab dar este dus pe umerii de urias ai lui Meryl Streep. Desi plin de clisee cinematografice si locuri comune de discurs politic, The Iron Lady te prinde in poveste datorita actritei americane, in principal, si datorita catorva scene in care Margaret Thatcher are momente sclipitoare in adresare.

Filmul este, la fel ca si The Queen, un pretext pentru a prezenta romantat o bucata din istoria recenta a Marii Britanii si un motiv, la fel de bun, pentru a oferi o partitura buna unei actrite reprezentative: Helen Mirren in The Queen, Meryl Streep in The Iron Lady. Dincolo de asemanari, The Iron Lady nu reuseste sa fie un produs cinematografic la fel de echilibrat ca The Queen, manipuland copios privitorul pentru a smulge reactii emotionale.

Revenind la cum apare Thatcher in film, nu-mi dau seama daca producatorii si regizorul sunt constienti de toate defectele Doamnei de Fier si le si asuma (sper sa fie asa) sau pentru ei e ideala in imaginea din The Iron Lady, dar de cele mai multe ori o vedem cu idei fixe, lipsita de flexibilitate, putin ridicola in conceptie, voce si imbracaminte , chiar si dupa ce e slefuita de consultantii de imagine. Dar ce om de actiune nu e ridicol in ochii celorlalti care stau pe margine si vad un nebun hotarat sa rastoarne lumea?

Apropo de idei si actiune, Doamna Thatcher (conform portretului din film) are o filosofie simpla, prezentata in scene foarte puternice: compromisul nu este acceptabil, pentru ca "We will stand on principle or we will not stand at all"; ideile sunt cele care conteaza, nu emotiile si senzatiile, pozitie rezultata din apostrofarea pe care Doamna Thatcher i-o administreaza unui medic la intrebarea cum se simte: "people ask you now what you feel, not think"; si crede ca oamenii au datoria "to just DO somethink, no to BE someone", o invitatie la un anumit gen de modestie concertata cu actiunea. 

Da, filmul are si o incarcatura feminista, fata de care filmul isi pastreaza o neutralitate aseptica. Intr-o societate conservatoare si intr-o lume a barbatilor, Doamna de Fier apare inadecvata si stridenta cateodata, dar pare ca nu vede nimic din toate astea. Merge inainte cu o determinare de berbec, impingandu-si inainte cauza: fie ca e vorba de incheierea Razboiului Rece, conflictul din Insulele Falkland, atacurile teroriste ale IRA (Armata Republicana Irlandeza) sau conflictele de politica interna.

Meryl Streep a primit Oscar-ul in acest an pentru cel mai bun rol principal si un Glob de Aur pentru interpretarea din The Iron Lady. 

Povestea din The Artist este simpla, alcatuita din ingrediente obisnuite de viata: iubire, inadaptabilitate venita din aroganta, istoria care trece peste tine si alegerile tale. Este vorba despre doi actori de la Hollywood din perioada filmului mut care tocmai se pregateste sa fie inlocuit de o noua epoca, cea a filmului cu sunet.

The Artist este filmul cu cele mai multe nominalizari la Oscar (10) dupa Hugo (filmul lui Martin Scorsese), dar are nominalizari mai valoroase (pentru actor principal, actrita in rol secundar). Interesant este ca un film frantuzesc se bate la Oscaruri de pe pozitii egale cu un film al unui grande de la Hollywood, Martin Scorsese.

Dincolo de probleme de politica hollywoodiana, The Artist este o extravaganta cinematografica: un film alb-negru si mut despre perioada de glorie a filmului fara sunet care sta sa apuna din cauza dezvoltarii tehnologice. Cu o asemenea precizare (alb-negru si mut) deja se pierd trei sferturi din potentialii privitori ai filmului. Dar nu te lasa indepartat, filmul reuseste sa iti intre pe sub piele si sa emotioneze. Si este si distractiv, senin, elegant, delicat, naiv. Pe langa asta, iti ofera un confort total. Multi dintre noi merg la cinema din escapism, vrem sa uitam pentru cateva ore de ceea ce se intampla acum si aici. The Artist iti ofera maximul de escapism, prin faptul ca este atat de rupt si indepartat de actualitate, incat timpul tau sta pe loc.

De obicei cand mentionezi un film alb-negru, deja primesti grimase care spun: "nu m-as uita la asa ceva", daca mentionezi si "mut" deja treci in tabu. Dincolo de gusturile de astazi care reprezinta o bariera semnificativa, un film mut necesita un anumit antrenament al privitorului. Sa privesti un clip fara sunet (doar cu muzica) timp de o ora jumatate poate reprezenta o provocare. Cu toate astea sa nu uitam ca exista filme mai apropiate de secolul nostru care practica un anumit gen de film mut si sunt incredibil de "entertaining": ca de exemplu filmele lui Jacques Tati (vezi Les Vacances de Monsieur Hulot) sau ale regizorului Ming-liang Tsai (am scris aici despre unul din filmele lui, The Wayward Cloud).

The Artist este diferit de filmele contemporane in tratarea lipsei de sunet prin faptul ca este o alegere constienta de prezentare cu dragoste si nostalgie a cliseelor din filmele mute de la Hollywoodul anilor 1927-1929: de interpretare actoriceasca (mai ales expresiile fizionomice si gestica exagerata) si de tehnica cinematografica. Dar pentru noi cliseele de genul asta sunt ceva nou si proaspat. 

The Artist are doua puncte tari: actorul francez Jean Dujardin si coloana sonora. Jean Dujardin este pentru mine o revelatie, te poti uita la film strict ca sa ii studiezi incredibila expresivitate faciala care este infinita. Merita Oscarul. Are exact magnetismul si sex-appeal-ul unui star de care ar fi fost nevoie in acest film. 

Daca vorbim despre coloana sonora, si ea nominalizata la Oscar, trebuie spus ca a fost scrisa de Ludovic Bource, care deja a primit Globul de Aur pentru compozitia din The Artist. Dincolo de muzica originala, mai sunt de remarcat doua aspecte: faptul ca The Artist are si secvente cu sunet, care apar suprinzator si au un efect foarte placut si proaspat. Prima data cand apare sunetul in film (se aud diverse obiecte in interactiune, un telefon suna, etc, á la tehnica lui Jacques Tati) este o metafora a faptului ca filmul cu sunet este pe cale sa elimine filmul mut de la Hollywood. A doua precizare este faptul ca melodia – tema standard de jazz venita din perioada de inceput a filmului cu sunet – Pennies from Heaven, in interpretarea pe o octava foarte inalta de Rose Murphy, este extraordinar de eficace si haioasa. Poti s-o asculti mai jos asa cum apare in film. Melodia apare in film ca o metafora a victoriei filmului cu sunet, in care vocile devin parte din interpretarea actoriceasca. 

Actrita care il sustine pe Jean Dujardin, Berenice Bejo, este buna dar ceva nu se aseaza cand vine vorba de puzzle-ul filmului. As fi preferat o actrita cu trasaturi mai delicate. Nu am inteles alegerea regizorului Michel Hazanavicius pana nu am citit ca este casatorit cu Doamna Bejo. Un rol interesant face John Goodman in rolul unui producator de film. In The Artist mai joaca James Cromwell si Malcolm McDowell.

Regizorul francez Hazanavicius este cunoscut pentru seria OSS 117, in care personajul principal este interpretat tot actorul Jean Dujardin. 

Ieri s-au anuntat nominalizarile la Oscaruri, pornind speculatiile in privinta castigatorilor de pe 26 februarie.

Oscarurile sunt, imposibil de negat, cel mai mare eveniment live despre arta si industria filmelor (mai mult sau mai putin comerciale). Evident ca orice iubitor de film ar vrea sa se bucure de eveniment in cunostinta de cauza si sa isi formeze o parere despre filmele nominalizate, urmand sa comenteze la o cafea de ce ar alege The Artist si nu Hugo ca si cel mai bun film. Nu se va intampla pentru ca inca multe filme nominalizate nu au ajuns la noi pe ecrane. 

Ce farmec are sa faci statistici insipide: cum ca Hugo (regizat de Martin Scorsese, despre un copil orfan) si The Artist (un film absolut postmodern, care reface minutios si afectiv perioada filmului mut, fiind el insusi mut) au primit cele mai multe nominalizari, 11 si, respectiv, 10, atata timp cat nu ai putut sa le vezi? Nu prea are sens sa spui sec ca urmatoarele sase filme in ordinea numarului de nominalizari au fiecare, luate doua cate doua, 6, 5 si 4 nominalizari:

Moneyball (un film despre care am scris si noi, cu Brad Pitt, un fel de The Social Network al lui 2011) si War Horse (povestea unui cal si a stapanului lui in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, regizata de Steven Spielberg). Fiecare are 5 nominalizari.

The Descendants (premiat deja la Globurile de Aur pentru cel mai bun film, in timp ce George Clooney a luat Globul pentru cel mai bun actor) si The Girl With The Dragon Tatoo (un film de David Fincher si ecranizare a primului volum al trilogiei Millenium de Stieg Larsson), cu cate 4 nominalizari

Cate 3 nominalizari au Midnight in Paris, filmul lui Woody Allen discutat si de Postmodern aici, si The Help, un film despre rasism. Daca pe Midnight in Paris l-am recenzat pozitiv, The Help ni se pare grosso modo o gogoasa despre politically correctness. 

La Oscarul pentru cel mai bun film sunt nominalizate toate filmele de mai sus, cu exceptia The Girl With The Dragon Tatoo (de asteptat, pentru ca este un film politist si de suspans). Li se adauga celor sapte doua filme cu mai putine nominalizari per total, dar care se lupta totusi pentru titlul de cel mai bun film: Extremely Loud & Incredibly Close (regizat de Stephen Daldry, in care joaca Tom Hanks) si The Tree of Life (cu Brad Pitt, filmul castigator al Palm d'Or-ului in acest an la Cannes).

Daca tot facem statistici, sa ne uitam un pic si la actorii nominalizati. Facand abstractie daca nominalizarile sunt pentru rol principal sau secundar, ar fi de remarcat in primul rand legenda Max Von Sydow. Poate cele mai memorabile roluri realizate sunt cele din filmele lui Ingmar Bergman, mentorul sau. A jucat in Wild Strawberries, The Virgin Spring, dar este in primul rand cavalerul care joaca sah cu moartea in The Seventh Seal.

La 82 de ani Max Von Sidow este nominalizat pentru rolul secundar din Extremely Loud & Incredibly Close. Pe langa Von Sidow, mai sunt nominalizati Brad Pitt, Christopher Plummer, Gary Oldman, George Clooney si Nick Nolte. Mi-as fi dorit sa fie remarcat si Michael Fassbender.

Pentru rolul principal, ar fi frumos sa castige Oldman pentru ca merita de mult timp un Oscar. Dar si pentru ca face un rol foarte bun in Tinker, Tailor, Soldier, Spy. Pentru rolul secundar, as balansa intre Max Von Sidow, cu un rol mut incredibil in Extremely Loud & Incredibly Close si Christopher Plummer, care, intr-adevar, face un rol impecabil in Beginners.

La actrite ar fi de remarcat Jessica Chastain (nominalizata pentru rolul secundar din The Help, dar anul trecut a mai jucat in inca cinci filme, printre care The Tree of Life si Coriolanus). Este aproape de nerecunoscut in trecerea de la un rol la altul.

Mai sunt nominalizate ( la categoria rol principal) Michelle Williams pentru portretizarea lui Marilyn Monroe in My Week With Marilyn, obisnuita Meryl Streep (care o interpreteaza pe Doamna de Fier in The Iron Lady) si  Glenn Close (care joaca rolul unei femei deghizate in barbat in Albert Nobbs). E o categorie dificila, greu de spus cine ti-ai dori sa castige. Dar pot sa spun ca ar fi fost meritorie si aparitia Miei Wasikowska intre nominalizate pentru rolul din Jane Eyre.

La categoria regie, erau de asteptat sa apara Martin Scorsese si Woody Allen. La scenariu sunt remarcate si Ides of March (pentru scenariu adaptat, filmul lui George Clooney) si Margin Call pentru scenariu original (Margin Call este filmul de debut al lui JC Chandor atat ca regizor, cat si ca scenarist).

Cum spuneam, multe din filmele nominalizate inca nu au rulat, multe probabil nici nu vor rula la noi. Asta pentru ca Romania nu conteaza ca piata cinematografica.  Piata biletelor de film a atins in 2011 mai putin de 30 milioane EUR sau 41 milioane USD. 46% din incasari au fost aduse de primele 20 de filme care au rulat, toate filme ultra-comerciale.

In momentul in care 20 de filme fac aproape jumatate din piata, iti dai seama cam care este proportia din venituri pe care romanii sunt dispusi sa o cheltuiasca pe bilete la film. Implicit, intelegi de ce multe filme (hollywoodiene, nu filme de autor europene) nu ajung in Romania. Vom face in curand o analiza comparativa a filmelor din box-office-ul american si romanesc in anul 2011. S-ar putea sa ajungem la concluzii interesante.

Poti urmari mai jos trailerele filmelor nominalizate pentru cel mai bun film, plus trailerul The Girl With The Dragon Tatoo.

Toate nominalizarile la premiile Oscar le gasesti aici.

Bored To Death este cel mai bun serial pe care l-am vazut de foarte mult timp. A rulat la HBO intre 2009-2011, fiind anulat de compania producatoare dupa cea de a treia serie (dar poate fi vazut online sau downloadat). Si nu e de mirare. Era prea inteligent si original ca sa aiba succes comercial.

Daca nu te-am convins, uite ce spun despre Bored To Death revista Variety: You need to watch "Bored To Death", New York Magazine: Killer ensemble, NBC Washington: TV's best comic trio, New York Times: No other comedy like "Bored To Death".

Un serial ca acesta e, fara exagerare, rara avis. Incearca sa-ti amintesti care a fost ultimul serial in care apar glume originale legate de scriitori (printre care Proust, Henry Miller, Charles Bukowski), actori germani (Klaus Kinski) sau regizori ca Jim Jarmusch? Si care a fost ultimul serial in care ai vazut mentionate aproape in fiecare episod publicatii ca The New Yorker si New York Times? Eu nu-mi amintesc. Dincolo de livrescul referintelor, toate glumele sunt inscrise absolut firesc in substanta scenelor, fara sa rezulte ceva pretentios si fara viata. Chiar din contra. Cele trei personaje principale si dialogurile sunt delicioase si hilare. Nu e nimic de neiubit la Bored To Death.

Actiunea se petrece in Brooklyn, New York City si urmareste anti-aventurile lui Jonathan Ames (jucat de Jason Schwartzman), un scriitor inca in proces de definire care se hotaraste sa traiasca o viata dubla ca detectiv particular. Dincolo de escapadele detectivistice, Ames isi petrece timpul cu cei doi prieteni, George, un tip trecut de 60 de ani, inca un Don Juan (interpretat exceptional de Ted Danson) si Ray, un desenator de benzi desenate (jucat de Zach Galifianakis). Benzile desenate au ca supererou un personaj a carui arma si superputere este penisul. 

Toti cei trei actori joaca extraordinar, Schwartzman e sensibil si are un aer de licean care il face irezistibil, in timp ce sofisticarea de om de lume a lui Ted Danson si ironia lui fura toata atentia in scenele in care apare. Galifianakis face si el un rol foarte bun. 

Schwartzman face parte din clanul Coppola, fiind var cu Sofia Coppola si Nicholas Cage. Daca tot am pomenit-o, Sofia l-a distribuit in rolul delicatului rege consort al Mariei Antoanetei in filmul omonim, Marie Antoinette. De asemenea, regizorul Wes Anderson l-a distribuit in Darjeeling Limited si Rashomon.

Pe Ted Danson il stii cu siguranta din serialul Cheers, sau poate din serialele Becker sau Curb Your Enthusiasm. Simt ca niciun adjectiv nu i-ar face dreptate.

Pe Galifianakis l-ai vazut poate in The Hangover, dar si in Up in the Air (unde joaca impreuna cu George Clooney).

Carnage este un film care fie iti place la nebunie, fie nu intelegi de ce restul se extaziaza cand vine vorba de el. Are dialog excelent (este ecranizarea unei piese de teatru, pentru mai multe detalii descriptive citeste despre Carnage aici), actori foarte buni (Cristoph Waltz, Jodie Foster, Kate Winslet, John C Reilly), ironie si umor absurd cat incap.

In mai putine cuvinte, este o comedie neagra despre burghezie. Polanski, regizorul Carnage, este inspirat de burghezie si ipocriziile aferente aproape la fel de mult ca Bunuel (vezi etalonul Farmecul discret al burgheziei, dar si multe alte filme semnate de Bunuel). Tema l-a interesat pe Polanski inca de la primele filme, Knife in The Water si Cul-de-sac, dar aceeasi ipocrizie l-a atins in modul cel mai nedorit mod in viata reala (fiind acuzat de abuzarea sexuala a unei fete de 13 ani, o poveste deloc clara in privinta vinovatiei lui Polanski dar in privinta careia puritanismul american nu a cedat in ultimii 34 de ani).

Carnage povesteste intalnirea a doua cupluri new-yorkeze prilejuita de "lupta" intre copiii celor doua familii. "Lupta" a avut ca si consecinta pierderea a doi dinti de catre unul din copii, ceea ce conduce la un delir de atacuri si contra-atacuri la adresa premiselor existentiale ale personajelor: misoginism, feminism, politically correctness, banul fara scrupule, civilizatie cu o orice pret,  omul simplu si curat, arta doar ca poleiala culturala, sensibiitate fata de animale etc, etc. Toti cei patru detin adevaruri partiale si toti isi primesc pe buna dreptate "palmuiala" din partea celorlalti, fiindu-le expuse mentalitatile stirbe si limitarile mentale.

Jodie Foster este o isterica perfecta in rolul din Carnage, in timp ce Kate Winslet are parte de cea mai buna scena din film, in care vomita copios peste albume de arta (in special un foarte valoros album dedicat lui Kokoschka). Ca in orice postura, Christoph Waltz este pur si simplu excelent: cinic pana la imposibil, cu o voce insinuanta si aproape soptita, este mandru de lipsa totala de idealism.

Ce e mai interesant si mai ironic decat orice replica este ca filmul vrea sa distreze insasi burghezia pe care o portretizeaza. Se asteapta sa rada de ei insisi exact burghezii. Acelasi lucru se aplica si actorilor, nu doar audientei si personajelor din film. Pot sa mi-o imaginez pe Kate Winslet la fel de intrasigenta si ambitioasa ca in film, iar pe Jodie Foster la fel de absurda in apararea din politically correctness a nu-stiu-carei cauze sociale cu care nu are nicio legatura  directa.

Filmul este un pic prea caricatural, aduce pe tava totul si nu lasa nimic imaginatiei. Dar comparativ cu filmele care ajung in mod obisnuit pe ecranele noastre, Carnage da clasa.

Michael Fassbender nu a fost remarcat de Academia Americana in acest an, dar asta deja nu mai conteaza, pentru ca regizori importanti de la Hollywood sau aiurea, ca si multi iubitori de film, au fost convinsi de talentul lui Michael Fassbender

, care a fost aproape omniprezent in filmele anului 2011.

Multi actori au facut roluri extraordinare in 2011, printre care Ryan Gosling (in Drive si in Ides of March), Colin Firth si Jeoffrey Rush in King's Speech, Ewan McGreggor si Christopher Plummer in Beginners, Paul Rudd in Our Idiot Brother, Christoph Waltz in Carnage etc.

Dintre toti, cel care s-a impus detasat este actorul britanic cu origini germane si irlandeze Michael Fassbender. Comparat pe buna dreptate cu Daniel Day-Lewis si Marlon Brando, dupa cum spuneam, Michael Fassbender a jucat in foarte multe filme in 2011, iar in cele mai multe chiar are rolul principal: Jane Eyre, X-Men: First Class, A Dangerous Method, Shame si Haywire.

Da, Fassbender traverseaza o perioada extrem de fastuoasa, jucand cu regizori mari: David Cronenberg pentru A Dangerous Method, unde este Dr. Carl Jung, Steve McQueen pentru Shame, unde interpreteaza un dependent de sex, Steven Soderbergh in Haywire, Quentin Tarantino in Inglorious Basterds (2009), in rolul unui locotenent britanic din cel de-al Doilea Razboi Mondial. In paranteza fie spus, Fassbender a fost rasfatat si de ziaristi, incheind 2011 cu editoriale in revistele Intelligent Life si Vogue Paris.

Fassbender este alintat datorita versatilitatii surprinzatoare, care iti da senzatia ca poate juca in modul cel mai autentic orice rol primeste (poate de aceea i s-au oferit roluri atat de diferite). Dincolo de tipologiile jucate, transmite raceala, control, ca si mister, intensitate, fragilitate si senzatia unei minti ocupate.

Michael Fassbender a prins aripi destul de greu in lumea filmului, jucand la inceput in reclame si seriale TV britanice (de genul Hex, in care este Azazeal, un inger decazut, chintesenta raului).

Rolul prin care s-a facut remarcat a fost cel din filmul lui Steve McQueen, Hunger, din 2008, in care Fassbender este un detinut irlandez in greva foamei. In Hunger, Fassbender avea deja 31 de ani.

Imediat dupa Hunger, este distribuit in Fish Tank, un film despre viata in ghetourile britanice. Fassbender joaca rolul unui muncitor ce o dezvirgineaza pe fiica adolescenta a amantei.

Tot in 2009 joaca in ultimul film al lui Quentin Tarantino, Inglorious Basterds, rolul unui locotenent britanic pedant.

Ajungem in 2011 cand Michael Fassbender este neobosit. Il joaca pe Rochester in clasica ecranizare a cartii lui Charlotte Bronte, Jane Eyre. In acest film joaca rolul cel mai fragil si sensibil dintre toate, avand o chimie perfecta cu actrita Mia Wasikowska.

Urmeaza rolul lui Magneto din filmul de entertainment X-Men: First Class, unde interpreteaza alaturi de James McAvoy (despre care s-a zvonit ca este iubitul lui Fassbender) rolul unui personaj extrem de indarjit si lipsit de scrupule si nuante mentale. De pe platourile de filmare de la X-Men s-a ales si cu iubita Zoe Kravitz, fiica lui Lenny Kravitz.

Tot in 2011 a fost distribuit in filmul lui David Cronenberg, A Dangerous Method, in rolul lui Carl Jung intr-o intalnire cu Freud, jucat de Viggo Mortensen, si Sabina Spielrein, una ditre primii psihanalisti femeie. Sabina este interpretata de Keira Knightley, cu care Fassbender nu are o chimie actoriceasca la fel de reusita ca aceea cu Wasikowska.

Anul 2011 se incheie pentru Fassbender cu un rol in ultimul film al lui Soderbergh, Haywire, care va ajunge si la noi pe ecrane pe 3 februarie 2012, dar se incheie mai ales cu rolul din Shame.

Regizorul care l-a consacrat pe Fassbender, Steve McQueen, ii da din nou partitura principala acestuia, rolul unui dependent de sex. Filmul probabil nu va ajunge la noi pe ecrane, dar cu siguranta va fi disponibil online cat de curand.

Michael Fassbender merita cu siguranta atentia noastra si in 2012. Deocamdata are doua filme anuntate: filmul lui Ridley Scott, Prometheus, si Twelve Years A Slave, din nou o creatie a lui Steve McQueen, in care joaca alaturi de Brad Pitt.

Daca nu ai vazut unele din filmele mentionate, poti sa le gasesti aproape pe toate online.

Gasesti trailer-ele filmelor in care a jucat Fassbender in 2011 mai jos.