Filme

De cand noul film regizat si jucat de George Clooney a avut avanpremiera mondiala, am incercat sa il vad online. Asta pentru ca in Romania nu se stia daca si cand va aparea pe ecrane (intre timp data anuntata este ianuarie 2012). 

Filmul este The Ides of March si a avut prima vizionare la Festivalul de Film de la Venetia din acest an, unde a deschis Festivalul.

Titlul filmului face referire la mijlocul lunii martie, ziua care simbolizeaza tradarea de cateva mii de ani. Este ziua in care Iulius Cezar a fost ucis de un grup de complotori din Senatul roman.

The Ides of March este o drama politica, adaptarea piesei de teatru Farragut North a lui Beau Willimon. Filmul se dezvolta destul de usor si previzibil, pana cand actiunea ia o turnura dificila si tragica. Povestea despre tradare, conflicte morale, tarie de caracter si pierderea inocentei este una veche, dar Clooney reuseste sa o regizeze intr-un mod captivant si autentic. Dilemele sunt subtile si nu apar in alb si negru. Desi filmul iti creeaza cateva emotii legate de sansele de a capata greutate, Clooney reuseste sa conduca elegant si destul de natural partitura spre un rezultat cinematografic bun.

Clooney nu este un regizor colosal (ceea ce nu inseamna ca nu e valoros, doar ca aceasta categorie e extrem de restrictiva), dar are fler pentru povesti bune si actori potriviti pentru scenariile alese – nu sunt cele doua chiar conditiile necesare si suficiente pentru a fi un regizor bun? Apropo de povesti reusite, tot el a semnat: Confessions of A Dangerous Mind – despre un prezentator TV care traieste o viata dubla ca spion CIA si Good Night, and Good Luck. –  despre conflictul dintre un jurnalist TV si senatorul McCarthy, cel care a instituit vanatoarea de vrajitoare din jurul comunistilor americani in timpul Razboiului Rece.

In The Ides of March Clooney este ajutat de o echipa de actori imposibil de buna: Ryan Gosling (l-ai vazut in acest an in Drivesi Crazy, Stupid, Love), Philip Seymour Hoffman (actor dintr-o categorie speciala, care pentru mine inseamna in primul rand rolurile din Synecdoche, New York, Capote, The Big Lebowski), Paul Giamatti (American Splendor), Evan Rachel Wood (ai vazut-o in filmul lui Woody Allen, Whatever Works), Marisa Tomei si extraordinar de versatilul Jeffrey Wright (l-ai vazut in ultimele doua filme James Bond, ca si in miniseria HBO Angels in America).

George Clooney este candidatul democrat pentru care alegerile din Ohio contra  reprezentantului republican inseamna sansa de a fi nominalizat ca si candidatul democrat unic la alegerile prezidentiale. Managerul asistent de campanie este Ryan Gosling, de fapt vedeta filmului. Pentru ca George Clooney este succesorul in sarm si eleganta al lui Cary Grant, faptul ca George Clooney lasa zarurile filmului in mainile lui Ryan Gosling ma face sa ma gandesc la ultimul film in care a jucat Cary Grant, Walk Don't Run. Cary a avut inteligenta de a renunta la rolul principal in favoarea mai tanarului John Hutton.

Filmul semnat de Clooney merita sa ii dedici 100 de minute.

Filmul The Help, drama despre atmosfera segregationista de la inceputul anilor '60 din America Sudista, este foarte slab si foarte lung (aproape 2 ore jumatate). Interpretarile sunt ingrosate, tratamentul subiectului e pastisat si cliseizat pana la refuz, rezultand un film cu pretentii moralizatoare, lipsit de orice viziune cinematografica si spus vocabularul saracacios hollywoodian.

The Help nu este cu nimic mai rasarit decat multe alte filme doar cu un subiect mai dificil si delicat: rasismul. Aceeasi gandire simplista in alb si negru din filmele cu supereroi e aplicata aici unei teme care lasa locul mai multor nuante. Filmele cu supereroi au ca si conventie de plecare opozitia dintre bine si rau, pe cand The Help are pretentia ca vorbeste despre un fapt de viata real, unde distinctia dintre alb si negru nu e deloc clara.

Ecranizare a cartii cu acelasi nume, The Help nareaza relatia dintre Skeeter (o tanara jurnalista) si "ajutoarele" familiilor de albi din Jackson, Mississippi, adica menajerele negrese. Acestea din urma cresc copiii albilor, pregatesc mesele si, in general, se ocupa de tot menajul, in timp ce unele din "stapane" pregatesc initiative pentru separarea toaletelor folosite de albi de cele folosite de negri sau isi neglijeaza cu totul copiii. Skeeter (Emma Stone) se intoarce acasa dupa absolvirea facultatii, cu gandul de a deveni jurnalista si scriitoare. Pe masura ce incearca sa lege din nou relatiile cu prietenele din copilarie: Hilly (Bryce Dallas Howard) si Elizabeth (Ahna O'Reilly), isi da seama de bigotismul mediului in care s-a intors si hotaraste sa prezinte in niste interviuri, transformate apoi intr-o carte, punctul de vedere al femeilor din casele albilor privilegiati. Cele doua negrese de care se apropie Skeeter sunt Aibileen Clark (Viola Davis) si Minny Jackson (Octavia Spencer).

Dintre actori (mai bine spus actrite, pentru ca sunt majoritare in film), poate singurele care merita mentionate pentru niste roluri decente sunt Emma Stone si Allison Janney (in rolul mamei lui Skeeter). Emma Stone nu face un rol exceptional, dar s-ar putea ca datorita The Help sa fi trecut la alt statut ca actor. La cei 23 de ani incepe sa se  contureze ca o "leading lady". O definesc vocea rugoasa (Emma este astmatica) si ochii mari. Probabil i se potrivesc cel mai bine personajele de femei voluntare, cu personalitate puternica. Cu rolul din The Help este la al doilea rol principal dupa filmul Easy A din 2010. In aceasta vara a mai aparut secundar in Crazy, Stupid, Love si Friends With Benefits.

Am avut norocul sa vad aseara Les Bien-Aimés, filmul care a inchis in acest an Festivalul de la Cannes. Noroc pentru ca filmul a avut o singura proiectie (in avanpremiera) in cadrul Festivalului Filmului Francez si probabil va ramane la o singura proiectie in Romania in lipsa unui distribuitor care sa si il asume.

Les Bien-Aimés este ultimul film al regizorului francez Christophe Honoré. Filmul are un quelque chose care te cucereste incet si te prinde definitiv. Are stil, ceea ce nu ii poate fi reprosat in niciun fel lui Honoré cand te gandesti cator regizori lipseste. E reconfortant sa mergi la un film la care stii, intr-un fel, la ce sa te astepti. Este ca intalnirea intre prieteni, exista o relatie deja stabilita si o intimitate construita prin filmografia lui foarte omogena  ca tematica si stil. Ai aceeasi senzatie placuta de déjà vu care nu plictiseste, ca la un Woody Allen sau Almodovar.

Les Bien-Aimés aminteste in acelasi timp de filmul lui Honoré Chansons d'amour, pentru ca este partial un musical. Cele mai triste reflectii ale filmului sunt spuse muzical. Dar aminteste si de La belle personne (o adaptare libera facuta de Honoré dupa romanul La Princesse de Clèves, al Madame de La Fayette), prin tema iubirii imposibile.

Honoré reface melodramatic saga a doua generatii: mama Madeleine (jucata de Ludivine Sagnier), vanzatoare de pantofi, se casatoreste cu un medic ceh, Jaromil, pe care il cunoaste datorita prostitutiei "ocazionale". Traiesc impreuna pentru cativa ani la Praga, pana cand armata rusa intra in oras si Madeleine se repatriaza la Paris doar cu fiica Vera. Pentru cateva minute ai senzatia ca ai intrat in Imposibila usuratate a fiintei datorita relatiei celor doi si a personajului foarte viril Jaromil. Madeleine ajunge sa il caute prin vecini (a se citi prin alcovurile vecine).

Madeleine se recasatoreste la Paris doar pentru a complica si mai mult lucrurile. La distanta de cativa ani, relatia cu Jaromil se reinnoada fara dificultate si persista pana cand cei doi actori sunt inlocuiti de mai potrivitii (ca varsta si nu numai) Catherine Deneuve si Milos Forman. Din momentul in care Catherine Deneuve isi face aparitia in film, ceva incepe sa mearga.  Filmul incepe sa se lege emotional. Vera (Chiara Mastroiani), fiica lui Madeleine, are o relatie complicata de prietenie cu Clement (Louis Garrel) dar se indragosteste intr-o calatorie la Londra de un american, Henderson (Paul Schneider). Sunt cateva scene foarte bune petrecute in calatoria la Londra: Chiara Mastroiani danseaza intr-un club purtata pe brate de mai multi barbati, plus scena in care Garrel are o criza de gelozie foarte haioasa si scenele dintre Schneider si Mastroiani.

Daca intentionezi sa vezi filmul la un moment dat pe DVD sau din alte surse, ar fi bine sa nu continui. Cea mai ciudata si curajoasa alegere din scenariu: Henderson e homosexual. Cu toate astea, intre cei doi (Vera si Henderson) exista o atractie greu de definit, o ambiguitate interesanta.

Toti actorii joaca incredibil, cu mentiuni speciale pentru Forman si Paul Schneider. Unul din dezavantajele unui film de autor este ca sunt sanse mari sa vezi actorii preferati ai regizorului cum se transforma fizic in timp. Ludivine Sagnier, Louis Garrel si Chiara Mastroiani sunt un pic trecuti, ceea ce intristeaza. Catherine Deneuve, una din damele filmului francez de cel putin 40 de ani, e cea mai ravasita de timp.

Lars von Trier, regizorul unor filme care de obicei te lovesc in moalele capului (Dogville, Breaking The Waves, Dancer in The Dark si mai noul Antichrist), incearca in ultimul film, Melancholia, sa inoveze din nou. Rezultatul nu m-a impresionat.

Incepe extraordinar, cu o imagine foarte puternica: Kirsten Dunst cu o faţă descompunsa si suferinda filmata fara menajamente in toata "splendoarea". In jurul ei cad pasari moarte. Melancholia se strica imediat cu imagini calofile in slow motion pe uvertura Tristan si Isolda a lui Wagner.

Deja la incheierea muzicii nu stiam daca sa ma simt exasperata sau incantata de atatea referinte la curentul romantic. Mult prea multa cultura "in your face". De la Lars von Trier te astepti la viata bruta, te astepti sa scoata inima actorilor si sa ti-o ofere pe o tava. Iar pe tine ca spectator te astepti sa te disece fara mila si sa faca harcea parcea orice urma de respect pentru om.

In schimb, de la noul Lars von Trier primesti ceva asemanator lui Woody Allen (cel din ultimii ani): adevaruri dure spuse intr-o forma finuta. Melancholia are pana si gag-uri, pentru care sunt responsabili mai ales actorii Udo Kier si Charlotte Rampling.

Cum spuneam, cand mergi la un Lars von Trier te astepti la alt tratament, pe cand in Melancholia nivelul sado-masochismului este mai putin personal: Lars von Trier alege sa incheie socotelile intregii lumi printr-o apocalipsa. Probabil pre-cunoasterea faptului ca lumea se sfarseste la finalul filmului il face pe von Trier mai bland cu actorii si cu publicul.

Melancholia nu mai este un studiu despre morala si slabiciunile cele mai profunde ale firii umane, asa cum sunt cele mai bune din filmele lui, ci e un studiu strict psihologic: care sunt reactiile unui depresiv atunci cand se apropie sfarsitul lumii. Ideea filmarii sfarsitului vietii nu e noua, sunt o mie si una de filme hollywoodiene in care Pamantul asteapta impactul cu un meteorit, ca sa nu mai zic de multe filme in care personajul principal e o epidemie misterioasa care decimeaza omenirea. Dar ideea de a studia reactiile oamenilor in incercarea de a accepta ideea, si nu focusarea pe salvarea situatiei, este profund nehollywoodiana si promite multe.

Mica mea dezamagire cu drumul ales de Lars von Trier s-ar putea sa aiba legatura cu insusi experimentul ales. Este foarte greu sa empatizezi cu ideea apocalipsei, iti trebuie foarte multa putere imaginativa si multa disponibilitate afectiva. Pentru toti este strict un experiment mental si nimic mai mult. Nu e ca si cum unii au trecut prin asta si am aflat macar din carti ce trebuie sa simti intr-o astfel de situatie (s-ar putea ca oamenii Evului Mediu care traiau metaforic mult mai aproape de ideea apocalipsei datorita religiei sa fi fost mult mai bine echipati emotional pentru un astfel de film).  Intr-un fel paradoxal, Melancholia este foarte experimentala dar si foarte cuminte, in acelasi timp. 

Personajele principale sunt Justine (Kirsten Dunst) – care sufera de depresie, fiind convinsa de futilitatea lumii, sora ei Claire (Charlotte Gainsbourg) – om al lumii, perfect adaptata si contraponderea lui Justine, si planeta Melancholia, care ameninta sa distruga viata pe Pamant prin coliziunea cu acesta. Citeste mai multe despre Melancholia si vezi trailer-ul aici.