Filme

Dependenţa în cuplu este carnală, plină de acel erotism care face ravagii printre flashback-uri atunci când relaţia se destramă, lasă de înţeles Gaspar Noe, regizorul noului val teribil, în dialogul său cu spectatorii imediat după ce a fost proiectat filmul Love, la ediţia din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest. În ciuda expunerii unei nudităţi curajoase, prima scenă contrazice afişul incandescent prin care a fost promovat filmul, arătându-ţi cum poţi filma 3D nuditatea explicită din timpul unei partide de amor fără a-i face pe spectatorii pudici să iasă din sală strigând vitriolaţi Asta este pornografie! Prin această primă scenă, Gaspar Noe se dovedeşte a fi un maestru vizual al sexualităţii sentimentale (expresie împrumutată personajului masculin din film), melancolice, oferindu-le protagoniştilor săi acea aură erotico-visătoare pe care o regăseşti într-un film de Bertolucci, iar tehnica filmării 3D nu îţi dă impresia că te-ai trasformat într-un voyeur, ci demonstrează cum poate fi redată cinematografic intimitatea unui cuplu tocmai prin această inovaţie brevetată pentru scenele spectaculoase, nicidecum pentru dialogurile în doi.

Povestea ce stă la baza filmului este una tipică pentru Parisul boemilor decadenţi şi visători, ce îşi umplu timpul experimentând fără limite şi camerele apartamentului de studenţi la Beaux Arts cu posterele filmelor-cult (Gaspar Noe îi aduce un omagiu lui Pasolini, ce pare să redea perfect crezul protagonistului său despre cinematografia bazată pe amestecul a trei elemente: spermă, sânge şi lacrimi). Murphy (Karl Glusman), un american la Paris ce se visează un viitor cineast-cult, o întâlneşte pe Electra (Aomi Muyock), care îl introduce în tainele sexului pe opium, ale partidelor în trei (de unde se trage şi nenorocirea lui Murphy, obligat să devină peste noapte un cap de familie şi să o lase mai moale cu boemia) şi ale geloziei vindecate printr-o terapie în cluburile amorului liber. Cei doi sunt ideali pentru a forma genul acela de cuplu în care aspiraţia către iubirea plenară este dublată de un erotism electrizant, mereu la graniţa dintre armonia supremă prin atingerea unui extaz afectiv găsit numai în ceea ce unii considera a fi marea unire dintre carne şi suflet, şi autodistrugere, când toată acea incandescenţă erotică ameninţă să-i mistuie pe cei doi parteneri, transformându-le sentimentele în simptomele unui sevraj nimicitor. Acel tip de sevraj ce a scos-o pe Electra din viaţa lui Murphy, trezit în apartamentul amorului nebun transformat în cuibuşor domestic de infiltrarea unei Lolite fără sare şi piper, cu aer tâmp, exact opusul acelei Electre sălbatice şi incredibil de sentimentimentale.

Filmul este un flux de flashback-uri în care trepidează vizual o candoare stridentă, cu plimbări prin Parisul poetic, urmate de scene dominate de sexualitatea redată în nuanţele ţipătoare ale unui Warhol reînviat şi chemat să decoreze tripurile psihedelice şi stabilimentele ce-şi ispitesc musterii amatori de senzaţii tari prin luminile neon specifice unui poster XXX. Aceste flashback-uri ce readuc în prezentul lui Murphy voluptatea dureroasă a marii iubiri pierdute sunt declanşate de apelul telefonic dat de mama Electrei, care îl sună disperată, spunându-i că nu mai poate da de ea, după ce s-a făcut nevăzută în urmă cu două luni, pomenindu-i de gândurile suicidare ale acesteia. În plină mahmureală post-Revelion şi cu sila celui ce se trezeşte într-o viaţă străină, având un copil făcut accidental cu o altă femeie decât cea declarată cândva marea lui iubire, Murphy se pune pe jelit şi îl imploră pe Atotputernicul să îi permită o găsească pe Electra, să se cuibarească iar la pieptul ei ca un animăluţ abandonat, sperând ca ea să nu fi făcut gestul necugetat. În loc să jelească după acel paradis pierdut golind sticlă după sticlă, ia ultima rezervă de opium dăruită de Electra la despărţire, când i-a zis că trebuie să se protejeze unul pe celălalt, el trebuind să aibă lângă el calmantul psihotrop interzis, când ea nu-i va mai sta alături.  

Loveeste genul de film adresat retinei, mizând pe acea sexualitate estetică, gata să-i transforme pe amorezii ce-şi testează limitele în materie de fantezii în nişte îngeri rătăciţi în Parisul hedonist, cu mimicile lor melancolice de perdanţi ai paradisului emoţiilor carnale şi al epidermei spirituale, înzestraţi cu aripi pătate de opium şi cocaină. Imaginile risipite şi readuse la viaţă în ordinea capricioasă a memoriei involuntare formează o galerie unde posturile nudurilor par desprinse dintr-o pictură în care nuanţa pielii contrastează cu drapajele unui roşu veneţian moştenit de la Tizian, apoi luminate brusc de culorile aprise ale unui Paris narcotic, redat prin cromatica hippie şi infleunţa unui Nouvelle Vague restaurat în culorile unui videoclip pop filmat într-un sex-shop. Tot acest amestec este riscant pentru un cineast, transformând filmul fie într-un experiment vizual reuşit, ce poate reda şi în culori tari firescul şi emoţiile ce însoţesc sexualitatea, sau într-un fiasco demn de peliculele unei pornoteci de mâna a doua. Din fericire pentru spectatorul lui Gaspar Noe, echipa din spatele filmului a jonglat bine cu toate elementele ce ar fi putut viola retina, ajungând să transforme toate acele detalii controversate în ingredientele unui film mai degrabă melancolic, sentimental, mizând pe un erotism romantic, nicidecum al unei pelicule regizate de un copil teribil ce vrea să facă valuri pe covorul roşu.

Lovea fost aşteptat, datorită posterului de promovare, cu acelaşi interes manifestat de mulţi faţă de filmul Nymphomaniac. Miza pe acelaşi erotism ce muta graniţele dintre artă şi pornografie dincolo de limitele impuse anterior în cinematografia de autor, iar mulţi l-au considerat pe Gaspar Noe un inventiv, care aduce tehnica 3D în scenele de sex, luându-i faţa (chiar) şi lui Lars von Trier. În ciuda scepticismului, tocmai imaginile 3D îi confera filmului acea latură profundă ce il salvează de la vulgaritate. În loc să distrugă reprezentarea intimităţii emoţionale, îi conferă o aură specială, de adâncime, astfel încât ai impresia că asişti la călătoria unui cuplu primordial, predestinat marii întâlniri ce formează un întreg, iar scenele filmate în acele momente ale zilei în care lumina redă atmosfera stranie şi ambiguă imprimă relaţiei carnale o profunzime sacralizată, atemporală. Dacă scenele de un expresionism mininalist din Nymphomaniac erau străbătute de un curent abisal, rău-prevestitor, de o ameninţare invizibilă ce plutea deasupra cuplului prins între Eros şi Thanatos, asemenea unei melodii nostalgice pe care se auzeau, foarte subtil, acordurile întunecate ale unei piese Rammstein, scenele amoroase din filmul lui Gaspar Noe conţin nostalgia unui paradis în care partenerii se dedau plăcerii în sunetele unor instrumente clasice sau ale unei chitări dezlănţuite într-o baladă rock cu prelungiri psihedelice.

Lovea fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Empire Buildereste pentru America de Nord ce este Transsiberianul sau Orient Express pentru Europa, dar în varianta mai accesibilă, pentru oamenii simpli. Acel tren care străbate distanţe lungi şi îţi oferă nişte privelişti spectaculoase, demne de transformant în fotografii de artă. Trenul Empire Builder străbate una dintre cele mai aglomerate rute, care leagă Estul Statelor Unite, printre care şi oraşul Chicago, de parte de Nord-Vest, traversând zone precum Dakota de Nord, Minnesota sau Montana, şi trecând pe lângă marile lacuri glaciare, rezervaţii, câmpuri de petrol, ţinutul amerindienilor şi al legendarelor preerii, până în Seattle. Această rută, care aminteşte de America primilor europeni ce vânau curcani şi care au lăsat moştenire Tranksgiving Day, i-a inspirat pe regizorii Albert Maysles, Lynn True, David Usui, Nelson Walker III şi Benjamin Wu să realizeze documentarul In Transit, premiat în cadrul Festivalului de Film Tribeca, în 2015.

Deşi parcurge unul dintre cele mai frumoase trasee din lume, Empire Builderdin acest documentar nu înseamnă doar peisaje care îţi taie răsuflarea, desprinse parcă din romanele cu indieni sau din filmele avându-l pe Kevin Costner în rolul principal, cum ar fi Cel care dansează cu lupii. Acest gen de tren este un colaj format din poveşti de viaţă la fel de impresionante precum peisajele. Unele sunt amuzante, altele cutremurătoare. Unele întâlniri din tren seamănă cu discursul motivaţional, dar nu al unui trainer venit să le arate unor oameni de afaceri calea spre succes, ci al unui bărbat ce i-a stat alaturi lui Martin Luther King şi care vrea să îi insufle curaj altuia aflat la început de drum, care a trăit copilăria unui orfan şi care ar vrea să fie un tată mai bun pentru copiii lui.

Lor li se alătura o femeie, care, asemenea primilor europeni veniţi în America, a învăţat să vâneze pentru a-şi hrăni copiii, un urmaş al amerindienilor, care vede în peisajele ce-i amintesc de copilăria în inima naturii un bun prilej pentru a-şi pune ordine în gândurile ce se învârt în jurul unei crize de cuplu, o femeie pe cale să nască, alta care deja a născut patru copii metişi având patru taţi diferiţi şi care se teme de prejudecăţile celorlalţi, incapabili (lasă ea de înţeles) să vadă şi mama grijulie din spatele oii negre fugite de acasă când avea cincisprezece ani. Nu lipsesc nici dramele tinerei generaţii, spuse de un student care vrea ca mama lui să fie mandră de el după ce l-a crescut fără ajutorul cuiva, de fiica unor hipioţi care şi-a luat viaţa în piept, de tânărul care a dat oportunităţile unui mare oraş pe mica localitate natală, unde îl aşteaptă, de mai bine de opt ani, prietena lui din liceu, sau de cei debusolaţi, care lasă în urmă ţinutul natal pentru a lucra în zona câmpurilor de petrol, unde spera ei că se vor îmbogăţi, aşa cum visau strămoşii lor ajunşi în Vestul Sălbatic pentru aur.

Regizorii au optat pentru o alternanţă între peisajele montane şi momentele în cel ce filmează se concentrează exclusiv asupra unuia dintre pasageri, pentru a-i surprinde confesiunea. Te va impresiona trecerea insipirată de la imaginile picturale, văzute pe fereastră, la varietatea de portrete adunate în acelaşi tren, încât ai impresia că eşti, la rândul tău, un călător şi un ascultător al celorlalţi pasageri având poate aceleaşi probleme de viaţă prin care ai trecut şi tu. Îţi vine să-i zici mamei cu patru copii, fugite de acasă la cincisprezece ani, că mai toţi adolescenţii sunt consideraţi o oaie neagră atunci când se revoltă şi că nu trebuie să se teamă de criticile familiei încuiate atâta vreme cât este un părinte atent la nevoile copiilor ei, să îi spui bărbatului căruia îi este dor de copilul supărat pe el de când a plecat să lucreze departe de familie că drama lui este des întâlnită la un ocean distanţă, undeva în România, şi să îl feliciţi pe unul dintre angajaţii din Empire Builder care, în loc să-şi dorească să ia lumea în stăpânire, ca mai toţi vecinii lui din oraşul înzăpezit uitat de lume, a ales, încă din copilărie, să o străbată, chiar dacă familia şi prietenii luau în râs ambiţia lui măruntă de a fi un simplu controlor de bilete, dar unul în Empire Builder, te-ar corecta el.

Deşi îşi pun pe tavă secretele şi amintirile dureroase, stânjenitoare, care ar putea atrage blamul celor din jur, călătorii găsesc printre străini o intimitate emoţională pierdută însă printre cunoscuţi, asa cum i se întâmplă şi uneia dintre pasagere, care, abia în Empire Bulider este doar Ea, nu soţia, nu doar mama, fiica, sora cuiva. De numele ei nu mai este ataşată o altă etichetă ce-i atestă apartenenţa, călătorii pe care nu îi cunoaşte fiind interesaţi doar de persoana din faţa lor, nu de ceilalţi apropiaţi, ce şi-au însuşit-o de parcă ar fost o proprietate. Această intimitate afectivă este menţinută şi de modul în care a fost filmat documentarul. Deşi este foarte aproape de ei, camera de filmat nu este intruzivă, păstrând acea demnitate a oamenilor ce au trăit drame apăsătoare şi care încă mai au puetrea să se bucure de frumuseţea peisajelor, de compania semenilor, fără a-şi lăsa psihicul mutilat de pierderi.

Confesiunile şi visurile împărtăşite nu par îndreptate către spectator, deşi ajungi să empatizezi cu aceştia, ci spre tren. Ai impresia că trenul este însufleţit, apoi transformat într-un terapeut călduros, plin de compasiune, iar această perspectivă asupra călătoriei a fost exprimată cel mai bine de unul dintre pasageri care, aproape răpus de nişte dependenţe în care a încercat să îşi înece simptomele şi emotiile asociate tulburării de stres post-traumatic, vrea să mai vadă, măcar o dată, peisajele tăcute de la geamul unui tren ce poate cuprinde acea diversitatea umană, în toate splendoarea (dar) şi durerea ei.

Empire Builderuneşte cele două Americi: America mereu în mişcare, a marilor aglomerări urbane, dar şi a exploatărilor de petrol, ce distrug natura, şi acea Americă sălbatică, din romanele secolului al XIX-lea, în care omul alb încerca să înţeleagă sau să învingă o lume străină, de neîmblânzit. Ai impresia că ieşi din timp când vezi peisajele nealterate sau că trenul se joacă mai ales cu simţul orientării în timp şi spaţiu al pasagerilor ce se urcă la marginea unei metropole şi se trezesc în liniştea sălbatică a ţinuturilor unde strămoşii lor au fost întâmpinaţi de indieni. Poate sunt îndreptăţiţi să se simtă debusolaţi sau prinşi într-un trecut netrăit de ei, ci de alţii. O parte din apucăturile strămoşilor au revenit în prezentul lor: goana după un trai mai bun, doar că febra aurului a fost înlocuită de febra ţiţeiului, şi fuga spre un ţinut mai sigur, dar spre deosebire de pelerinii îmbarcaţi pe Mayflower, aceşti călători ai zilelor noastre nu fug de persecuţiile sociale sau religioase, ci de violenţa domestică sau de singurătate, iar în locul imnurilor pioase, li s-ar potrivi mult mai bine versurile piesei Snow, a formaţiei Red Hot Chili Peppers, dacă tot străbat ţinuturile albe.

In Transit a fost proiectat în cadrul Hip Trip Travel Film Festival, ediţia din 2015.

Competiţia de ficţiune din cadrul festivalului de film digital Kinofest a inclus cincisprezece scurtmetraje. O parte din ele sunt făcute pentru a te face să râzi în hohote, altele pentru a-ţi da fiori sau pentru a te zgudui. Douasprezece dintre ele pot rămâne mai mult în memoria ta, dorind să le povesteşti şi prietenilor. Pornesc de la nişte subiecte controversate şi prezintă relaţiile umane cu acel amestec de umor, compasiune, pierdere şi melancolie.

Cloudy Children (r: R. Fahimi)

foto: mediafax.ro

Când nu au jucării pe care să le împartă sau pe care să le compare, doi elevi dintr-un sat iranian uitat de lume vor să ia în stăpânire lumea prin acea gândire magică a copilului. Unul dintre ei va domina lupta pentru păsările de pe cer, argumentând că el este cel care le vede cel mai des, va lua şi frunzele uscate ale rodiului, şi-l va adjudeca pe învăţătorul autoritar, dar i-o va ceda prietenului său pe femeia care îngrijeşte curtea şcolii dărăpănate. Disputa lor se va încheia printr-un mesaj cu tâlc, dar subtil, amintindu-ţi de lirismul învăţăturilor persane şi de cinematografia în care simbolurile trec dincolo de imaginile unei lumi apăsătoare.

Cloudy Childrenpoate fi considerat unul dintre cele mai bune scurtmetraje intrate în competiţie. A strâns mai multe premii internaţionale şi a fost nominalizat la Premiile Oscar. Regizat de R. Fahimi, filmul îţi aminteşte de scenele surprinse în multe romane ale scriitorilor din noul val iranian sau ale afganului Khaled Hosseini, datorită acelei îmbinări dintre un realism dătător de imagini dezolante şi viziunea poetică asupra suferinţei şi a compasiunii ivite dintre pornirile brutale şi egoiste. Scurtmetrajul este impecabil din punct de vedere cinematografic, devenind o alegorie zguduitoare, dar şi plină de speranţă, despre inocenţa care încearcă să răzbată în lumea dură a unei aşezări sărace dintr-o zonă deşertică, unde nimeni şi nimic nu-i poate salva pe cei doi protagonişti în afară de propria încăpăţânare în faţa dezumanizării.  

Requiem (R: Wen Muye)

imagine: kinofest.com

Tot în registrul unui realism oriental rămâne şi filmul scurt al regizorului chinez Wen Muye, despre tragedia ce apare în viaţa unui bărbat care veghează la căpătâiul fetiţei rănite într-un accident. Requiem este un film răscolitor ce te pune în contact cu întreaga suferinţă umană. Ritualurile specifice ultimei despărţiri, speranţa din jurul copilului plăpând, imaginea soţiei văzute pentru ultima oară şi tristeţea protagonistului amintesc de atmosfera des întâlnită în romanele şi filmele realiste chineze, din care nu lipsesc imaginile poetice. Dar este o poezie care nu ridică apăsarea durerii, ci dilată aceasta durere în imagini expresive. Deşi vezi o poveste dezolantă, atmosfera sfâşietoare păstreaza un licăr salvator, pe care îl simţi prelingându-se în metafore vizuale, dar nu îl poţi localiza.

Le choregraphie (R: Y. Dalbiez)

imagine: Kinofest.com

Le coregraphieeste un alt scurtmetraj poetic derulat în jurul unor teme precum despărţirea de inocenţă şi pierdere, doar că tristeţea protagonistului se prelinge şi apoi se vindecă printr-un lirism al dansului. Copilul a cărui lume magică se termină brusc odată cu pierderea jucăriei preferate, pe care dorea să o înveţe cum să danseze, va deveni, peste ani, un mare coregraf. Imaginea jucăriei îl va bântui şi îi va transforma nostalgia copilăriei specifice unui însingurat precoce în artă. Va regiza un spectacol de balet contemporan, în care solista va purta un costum strălucitor, amintind de jucăria preferată a coregrafului. Rezultatul: un joc sumblim în care mişcările graţioase readuc la viaţă magia copilăriei în care păpusile puteau fi însufleţite.

37˚4 S (R: Adriano Valerio)

imagine: gofilmmagazine.com

Răsfăţatul jiuriului de la Cannes, scurtmetrajul 37˚4 S prezintă dilema oricărui adolescent dintr-un loc uitat de lume, care trebuie să aleagă între liniştea previzibilă a insulei sale şi dorinţa de a o însoţi pe iubita lui din copilărie în călătoria ei spre Londra, unde aceasta vrea să urmeze o şcoală mai bună. Filmul regizat de Adriano Valerio redă printr-o succesiune de imagini emoţionante sensibilitatea unor adolescenţi din insula Tristan da Cunha, din sudul Oceanului Atlantic. Deşi liniştita insula unde locuiesc doar 270 de oameni ar putea fi prezentată asemenea unui paradis nealterat de grijile omului modern, prin ochii cuplului format din Anne şi Nick apare drept un loc cu ape agitate, învăluit în ceaţa apăsătoare, ce fredeleşte în gândurile protagoniştilor, făcând ca despărţirea să pară dezolantă. Nu există dialoguri tensioate, sentimentele fiind redate exclusiv prin imagini fotografice semănând mai degrabă cu nişte diapozitive, peste care se suprapun secvenţele unui mărturisiri desprinse parcă dintr-un jurnal video, stabilind astfel o intimitate afectivă între actori şi spectator. 37˚4 S este un film învăluit în tăcerea tipică adolescenţilor care se tem să îşi dezvaluie toate emoţiile ce strigă în interiorul lor, mai ales cele declanşate de teama de abandon. Te invită să te implici emoţional, să treci la rândul tău prin stările personajelor ce simt despărţirea (şi) la nivelul epidermei răscolite de rafalele de vânt.

Compressions /Expansions (R: Vincent Loubere)

imagine: kinofest.com

Criptic şi abisal din cadrul competiţiei de ficţiune, Compressions /Expansions estegenul de scurtmetraj pentru care te duci la un festival de film experimental. Jocul vizual alb-negru, ambiguitatea stărilor transmise ce nu pot fi receptate (doar) la nivel conştient şi atmosfera care îţi dă fiori, fără a şti de ce anume, ar fi putut anunţa un horror cu tentă elitistă. Din fericire pentru spectatorii mai slabi de înger, sinistrul nu se dezlănţuie în imagini groteşti, ci într-o derulare vizuală demnă de o pictură dintr-o galerie de artă contemporană, unde exponatele nu caută sensuri, ci stări subiective pe care fiecare privitor tinde să şi le proiecteze asupra unei compoziţii sumbre. Filmul experimental realizat de Vincent Loubere se priveşte, se simte. Îţi refuză însă acea tendinţă de a diseca prin raţiune stările angoasante şi acea senzaţie de claustrare într-o lume dominată de culorile întunecate, rămânând un bun exemplu de poezie vizuală adresată inconştientului, cu ai lui demoni fecunzi pentru jocurile artistice bizare.

The Field (R: Omer Sasson)

imagine: scififilmfestival.com

Debutând cu imaginile apocaliptice specifice unui film despre viitorul sumbru al omenirii, când oazele de verdeaţă vor fi înghiţite de ariditatea hrăpăreaţă a unui deşert redat în nuanţele cenuşii, The Field este o pledoarie pentru apărarea mediului. Amintind mai ales de ravagiile făcute de imensele defrişări pentru exploatarea unor reusurse preţioase, scurtmetrajul regizat de Omer Sasson te cutremură prin imaginile dezolante, apoi îţi redă încrederea prin reumanizarea unui personaj lacom, înfăţişat sub forma unui războinic desprins dintr-o distopie SF.

Lithium (R: Rodrigo Canet)

imagine: mediawavefestival.hu

Modul în care aparitia reţelelor sociale a modificat interacţiunea dintre doi tineri care flirtează este o temă ofertantă. Bazându-se pe un decor urban mininalist şi pe dialogul sumar întreţinut de actorii expresivi, Lithium este o comedie de 8 minute despre gestionarea frustrărilor alimentate de un schimb de replici virtual, redat mai mult prin pantomimă decât prin butonarea unor gadgeturi. Scurtmetrajul regizorului spaniol Rodrigo Canet a fost foarte apreciat la festivalurile internaţionale de profil, devenind unul dintre favoritele competiţiei de ficţiune din cadrul Kinofest 2015.

Estocolmo (R: Alvaro Martin)

imagine: skepto.net

Ce se anunţă a fi un thriller în stilul celor scandinave, cu psihopaţi excentrici şi oameni sechestraţi, se dovedeşte a fi de fapt o comedie neagră, văzuta prin ochii unui copil inocent ataşat de victimele tatălui sau. Este un tată cu apucături de criminal în serie, dar care devine un părinte responsabil şi grijuliu atunci când este portretizat în compunerea fiului său, pe care îl pune să înveţe până şi capitalele statelor abia găsite pe hartă, doar, doar o scăpa din parcul de rulote unde sunt nevoiţi să-şi ducă traiul. Regizat de Alvaro Martin, Estocolmo (Stockholm) este un scurtmetraj în care groaza şi umorul cinic se îmbină ameţitor, încât ajung să trezească nişte emoţii la fel de amestecate.

Britva (R: Alexey Belyakov)

imagine: kinofest.com

Ce păţeşte un torţionar nazist când ajunge să fie bărbierit de victima sa? Greu de spus judecând după un joc actoricesc derutant, ce transformă scurtmetrajul Britva (inspirat dintr-o povestire scrisă de Nabakov) într-un proiect de diplomă care anunţa o cariera promiţătoare. Folosindu-se de suspansul alimentat de mimica personajelor demne de un film de epocă în registrul lui Hitchcock, în care ambiguitatea prelungeşte calvarul întreţinut de fiori siniştri, şi de implicarea emoţională a spectatorului zguduit de revoltă, Alexey Belyakov realizează în 15 minute cât alţii în 120.

Blind Testing (R: Takato Hosoi)

imagine: kinofest.com

Ce se întâmplă când un regizor japonez încearcă să parodieze un film cu gangsteri în varianta lui Tarantino, un film cu vampiri şi un soap opera corean, în care actorii sunt transformaţi în păpuşi masculine, de parcă ar fi amanţii cu ochi migdalaţi ai unei Barbie? Iese o poveste în care doi somelieri se întrec în ghicirea originii unei substanţe roşii, dar care nu are orgini viticole. Deşi vestimentaţia şi gesturile actorilor din scurtmetrajul Blind Testing par un pic ridicole, ai impresia că Takato Hosoi ţi-a făcut dreptate dacă te-ai simţit mereu sufocat de posterele supradimensionate ale filmelor comericiale, împrăştiate prin toate staţiile de metrou sau autobuz. 

Gotham Jumble Parfait (R: Auki Saito)

imagine: www.shortshorts.org

Deşi perioada feudală dominată de shoguni a trecut, în anumite medii japoneze primează încă senioritatea, aşadar tânărul învăţăcel din Yakuza trebuie să i se supună unui interlop uns cu toate alifiile… până în ziua în care foloseste un desert apetisant pentru a-i explica, metaforic, ascensiunea rapidă a celor din straturile inferioare către vârful ierarhiei, în ciuda vârstei fragede. Imitând comediile de mâna a doua, pline de gesturi ostentative şi de culori stridente, Gotham Jumble Parfait este o satiră la adresa mentalităţii tradiţionaliste, arătându-le celor bătrâni de ce nu este bine să-i subestimeze pe tineri. Poate că pentru japonezii abia intraţi într-o corporaţie acceptând o poziţie de junior şi care sunt mereu tachinaţi de veterani, scurtmetrajul realizat de Auki Saito are efectul calmant al unei seri de karaoke după muncă.

Primul meu sarut (Mi primer beso), r: Manich Albert

imagine: kinofest.com

Primul meu săruteste un fel de Malena cu final fericit. Nu o vei vedea pe rafinata Monica Belluci în rolul femeii controversate dintr-o aşezare cu troglodiţi şi caţe isterice, dar puştiul care îşi dorea un prim sărut de la o prostituată are mai mult curaj decât cel din Malena când trebuie să-i ia partea femeii blamate, ce-l fascina. Regizorul Manich Albert reia vechea temă a descoperirilor erotice timpurii, ce marchează pubertatea, într-o comedie scurtă a cărei acţiune se petrece într-un sătuc spaniol unde puştiul din rolul principal trebuie să jongleze cu avansurile unei fete de vârsta lui pe care este nevoit să o sărute în urma unei porunci specifice jocurilor teribiliste, cu ieşirile unei mame ţâfnoase şi cu secretele unei surori prinse cu mâţa-n sac, de la care va obţine şi informaţiile tabu despre cum să nu laşi o fată însărcinată printr-un simplu sărut.