Aferim!

Filmele românești fac figură bună la Festivalul de film de la Berlin: în 2013, Poziția copilului câștiga Ursul de Aur, în 2015 Aferim! primește Ursul de Argint pentru cea mai bună regie. Filmul lui Radu Jude intră în cinematografe pe 13 martie. 

Aferim!, adică Bravo!, este un road movie, care amintește de filmele românești în stil western dinainte de '89. Zapciul Constandin pleacă în căutarea unui sclav țigan fugar, bănuit de a-i fi sedus soția. Filmat în alb-negru, cu un fundal istoric complex, dar care nu sare în ochi, Aferim! reprezintă o ocazie pentru Jude de a trasa evoluția românilor și de a descoperi originea defectelor naționale de care s-a ocupat în filmele de până acum. 

În film apar Teodor Corban (Poziția Copilului, După dealuri), Cuzino Toma (Câinele japonez, Domnișoara Christina), Alexandru Bindea (O poveste de dragoste, Lindenfeld), Victor Rebengiuc.

Run All Night

Cel mai nou film în care cineva se ia de un membru al familiei lui Liam Neeson (unii oameni nu se învață minte…), Run All Night este al treilea film al regizorului Jaume Collet-Serra cu Neeson cap de afiș, după Unknown și Non-Stop (paradoxal, titlurile par să traseze o istorie a colaborarii celor doi).

În decursul unei singure nopți,  criminalul plătit Jimmy Conlon (Neeson) trebuie să găsească o modalitate de a-și ține în viață fiul, om în toată firea de altfel, urmărit atât de lege cât și de oamenii șefului său mafiot. 

În film apar și Ed Harris (Snowpiercer) , Joel Kinnaman (Knight of Cups), Common (Selma) și Vincent D'Onofrio (The Judge).

The Cobbler

După o fereastră în șirul de comedii din ce în ce mai neinspirate – drama Men, Women & ChildrenAdam Sandler revine în cinematografe cu un film tipic Sandler: The Cobbler.

O comedie fantastică, ce amintește de un alt titlu din filmografia lui Sandler, Click!, The Cobbler este al patrulea film al regzirului Thomas McCarthy după The Station Agent, The Visitor și Win Win. Cizmarul Max Simkin găsește o relicvă de familie care îi permite să devină clientul ai cărui pantofi trebuie să îi repare. O plimbare în pantofii altcuiva îi oferă lui Max ocazia de a-și cunoaște mai bine propria viață și de a încerca să o schimbe pe a celorlalți.

În film apar și Dan Stevens (Downton Abbey), Steve Buscemi, Melonie Diaz (Fruitvale Station) și Dustin Hoffman.

Aloha

Cameron Crowe, regizorul responsabil pentru filme precum Almost Famous, Jerry Maguire sau Say Anything…, are ocazia să-și spele păcatele (mediocrul We Bought a Zoo este cel mai recent) cu ultimul său proiect – Aloha

Cu o distribuție ce-i are în centru pe recent nominalizații la Oscar Bradley Cooper și Emma Stone, filmul urmărește stabilirea de către Brian (Cooper) a primei stații de lansare a navelor spațiale din Hawaii. Aici Brian se reîntâlnește cu o veche iubire, interpretată de Rachel McAdams, tocmai când interesul romantic îi este trezit de personajul Emmei Stone. Cunoscători ai mecanismelor de formare a cuplurilor din filmele americane, pariem pe perechea Bradley Cooper (40 de ani)-Emma Stone (26 de ani).

În film apar și Bill Murray, John Krasinski, Jay Baruchel și Alec Baldwin.

The Second Best Exotic Marigold Hotel

Cea mai tare comedie despre oameni bătrâni care nu fac nici lucruri bătrânești, nici nu încearcă să-și retrăiască tinerețea, ci pur și simplu există, revine în 2015 adusă pe ecrane de același duo regizor-scenarist (John Madden, Ol Parker), cu cei mai apreciați actori britanici peste 40 de ani și cu un Richard Gere sex simbol pentru vârsta a treia – The Second Best Exotic Marigold Hotel

Sonny (Dev Patel) are planuri de extindere a proiectului The Best Exotic Marigold Hotel for the Elderly and Beautiful, planuri ce intră în conflict cu pregătirile de nuntă. Pseudo-cuplurile formate în primul film încearcă să se definească, în timp ce alte cupluri stau să se formeze. Peste toate veghează privirea de șoim a inegalabilei Maggie Smith.

În film apar și Judi Dench, Bill Nighy, Celia Imrie, Penelope Wilton (Downton Abbey), Ronald Pickup (Lolita).

Tangerines

Prima nominalizare la Oscar pentru Estonia, Tangerines este, în ciuda titlului naiv, un manifest anti-război la scară redusă: o casă și doi adversari răniți.

Regizorul și scenaristul Zaza Urushadze fixează ca scenă a filmului zona Caucazului, unde războiul dintre Georgia și Abhazia susținută de ruși forțează minoritatea estoniană să își părăsească așezările vechi de peste un secol în favoarea țării mamă. Margus însă refuză să plece fără să fi cules ultima recoltă de mandarine și rămâne împreună cu Ivo în așteptarea unei divizii de soldați care să-i ajute. 

Cei doi prieteni primesc în schimb o mostră de război autentic, în urma căruia rămân cu morți de îngropat și doi răniți de găzduit. Prietenia care se naște între cei doi dovedește inutilitatea războiului, dar și cât de puțin importanți sunt doi oameni în fața istoriei. 

Grand Central – Relatiile umane cu semnal de avertizare

Dacă şi-ar fi dorit un blockbuster asezonat cu popcorn din belşug atunci când a regizat Grand Central, Rebecca Zlotowski ar fi aruncat personajele triunghiului amoros format la poalele unei centrale din Rohn în mijlocul unor marşuri zgomotoase, în timpul cărora femeia adulterină sacrificată s-ar fi perpelit între datoria ecologistă şi dezertarea în tabăra confortului alături de amant, iar amantul şi viitorul soţ ar fi lăsat certurile pentru a se salva unul pe celălalt în faţa duşmanului exploatator ce îi obligă să accepte o muncă plină de pericole şi prost plătită…şi toate acestea însoţite de o coloană sonoră gravă şi înălţătoare, demnă de revenirea eroului din popor în orăşelul natal.

Dar aşa cum îi stă bine unui film cu pretenţii artistice, nivelul clişeelor este invers proporţional cu al radiaţiilor din jurul centralei, personajele îşi vorbesc mai mult prin tăceri, urmând să lase răspunsurile clare în cârca sugestiilor oferite de coloana sonoră ce amestecă lirismul scenelor amoroase (destul de cuminţi pentru cei ce aveau alte aşteptări văzând afişul) cu ameninţarea mută reprezentată de coşurile impunătoare ale centralei, de unde vine un duşman greu de observat. Deşi contrastul dintre construcţia industrială grandioasă ce domină regiunea şi nudurile reprezentate poetic ale celor doi amorezi clandestini întinşi pe iarbă ar fi putut anunţa liniştea dinaintea unei catastrofe apocaliptice menite să afecteze oaza vegetală unde se desfăşurau partidele senzuale ale personajelor, imaginea rece a centralei nu este decât o metaforă capabilă să coaguleze deşeurile unei vieţi fără perspective şi ale unor trăiri emoţionale cărora li s-au montat senzori care să detecteze libera lor exprimare peste limitele impuse de codul unei camaraderii egalitare între muncitorii ce trebuie să se ajute unii pe alţii ori de câte ori trebuie să cureţe locurile unde se adună deşeurile radioactive. De un astfel de cod al solidarităţii masculine depinde atât supravieţuirea novicelui Gary, cât şi a protectorului său, nimeni altul decât viitorul soţ al ispititoarei Karole, iubita secretă a lui Gary.

Înca de la primele scene, mai ales datorită coloanei sonore şi detaliilor atent plasate, începi să te prinzi că nu va fi un film dedicat unor dileme privind soarta ecologiei, adevărata centrală ameninţătoare fiind situată în universul interior al personajelor neîmplinite, însingurate şi fără prea multe alegeri în viaţă. Cu cât sirena centralei emite mai multe semnale privind greşelile umane ce pot duce la scurgerea deşeurilor, cu atât personajele sunt presate de timp şi nevoite să ia deciziile finale de parcă ar fi muncitorul necalificat fără alternative, resemnat în faţa unei perspective riscante pentru a nu muri de foame. O astfel de hotărâre importantă o presează şi pe Karole, prinsă între Gary şi Toni din cauza unui eveniment apărut brusc în viaţa ei, schimbându-i planurile întâlnirilor pe ascuns, în timp ce reacţiile unuia dintre protagoniştii triunghiului este contrară aşteptărilor unui spectator obişnuit să prezică atitudinile şi gesturile unui personaj în funcţie de semnalmentele sale.

Filmul îţi dezvăluie o Franţă lipsită de acea eleganţă a cafenelelor şi a marilor bulevarde, demonstrându-ţi că lipsa de perspective arată cam la fel peste tot. Dacă ar fi fost regizat acum cateva decenii, în Italia, Grand Central ar fi purtat influenţa grea a Neorealismului. Aceiaşi marginali captivi într-un decor dezolant, capabili să se bucure de acele amănunte ce le amână puţin abrutizarea într-un mediu ostil, încercând să se mintă că se pot înfrupta lacom din viaţă chiar şi atunci când o trăiesc de pe azi pe mâine în bodegi mizere şi în locuinte sezoniere improvizate. Dar în locul protagoniştilor din mahalaua postbelică pe unde se plimba Sophia Loren în rol de zeiţă a periferiei, asuprită de soarta crudă, apar la fel de voluptoasa Lea Seydox în roul seducătoarei cu aer de liceană plafonată, fără direcţie şi fără multe aşteptări de la viitor, şi protagonişti ce amintesc de tipologiile create în reclamele la bere ieftină, semn că imaginea săracului se număra printre puţinele aspecte pe care ţările din clubul select al bogăţiei şi cele de mâna a doua le au în comun.

De fapt, pelicula urmăreşte mai mult redarea unei imagini sociale reduse la scara unor emoţii şi relaţii ce pot scăpa de sub control prin ameninţarea unei explozii în interiorul triunghiului amoros. Tensiunile sunt atent dozate în câteva detalii expresive, ce pot resuscita interesul spectatorului fără prea multă răbdare în faţa unui film psihologic în care anumite scene sunt încetinite la timp, înainte să provoace o avalanşă de întâmplări ce ar plasa fimul în categoria peliculelor de acţiune lipsite de ambiguitatea ce îţi mai rezervă dreptul de a oferi propria interpretare.

The Walk

The Walk nu este un film recomandat cardiacilor având (şi) rău de înălţime. Pelicula spune povestea din culisele încercării unui artist al mersului pe sârmă, Philippe Petit, de a traversa distanţa dintre cele două turnuri gemene (denumite şi The Gemini).

Filmul are la bază povestea reală a unui francez care, în data de 7 august 1974, a încercat să străbată distanţa dintre cele două turnuri gemene mergând pe sfoară. În rolul lui Philippe Petit, o legendă urbană din Parisul şi New York-ul anilor ’70, regizorul Robert Zemeckis l-a distribuit pe Joseph Gordon-Levitt, rămas în memoria multora datorită interpretării din (500) Days of Summer. Alături de actorii Charlotte Le Bon, James Badge Dale şi Ben Scwartz, Levitt a încercat să refacă atmosfera anilor ’70, cu ai săi visători nesăbuiţi, prin ochii găştii din jurul lui Petit, care, ajutat de mentorul sau interpretat de Ben Kingsley, trebuia să depăşească trădările, intimidările şi conflictele ce ameninţau grupul şi, implicit, încercarea lui nebunească.

The Walkeste privit drept o replică dată filmului documentar Man on Wire, regizat de James Marsh în 2008, care a primit şi Oscarul. În România, premiera filmului The Walkva avea loc pe data de 9 octombrie 2015.

Unfinished Business

Vince Vaugh revine pe marele ecran într-o nouă comedie în care interpretează rolul unui proprietar de afacere modestă ce călătorește la Berlin pentru a încheia afacerea vieții sale.

Dar ceea ce începe ca o călătorie de afaceri banală o ia razna în toate modurile posibile. Astfel capitala Germaniei devine fundalul unor aventuri trăsnite, pentru el și pentru cei doi asociați ai săi (Tom Wilkinson și Dave Franco), ce includ opriri neprevăzute la un eveniment de fetișuri sexuale și un summit economic global.

Comedia Unfinished Business, regizată de Ken Scott (Starbuck) va intra în cinematografele noastre pe 5 iunie 2015. 

Filme cu si despre profi

0

Fiecare a avut cel puţin un profesor care l-a inspirat să fie mai bun şi unul care l-a inspirat doar să chiulească. In majoritatea filmelor profesorii sunt transformaţi în figuri mesianice care salvează minţile tinere de la ignoranţă, iar povestea profesorului care ajută elevii din cartierele defavorizate să-şi depăşească limitele a devenit deja un clişeu. Totuşi, atunci când poveştile lor sunt spuse cum trebuie profii devin personaje fascinante capabile să-i inspire pe cinefili în aceeaşi măsură ca pe învăţăceii din film şi să-i înveţe câte ceva despre viaţă.

Dead Poets Society

Un bun profesor are nevoie de o doză sănătoasă de talent actoricesc, mai ales dacă trebuie să le vorbească elevilor despre Shakespeare. Poate de aceea Robin Williams pare  profesorul de literatură engleză perfect în Dead Poets Society. Intr-un film în care Robert Shaun Leonard (House) şi Ethan Hawke sunt doi adolescenţi apăsaţi de rigorile şcolii şi aşteptările familiei, John Keating (Williams) este acel profesor neconvenţional care rupe paginile vechilor manuale, îşi învaţă elevii să înţeleagă literatura şi să privească dincolo de ce le dictează convenţiile sociale pentru că : We don't read and write poetry because it's cute. We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion. And medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.

 Wonder Boys

Există profesori care inspiră studenţii să devină mai buni şi profesori care pur şi simplu au nevoie să inspire halucinogene periodic. Profesorul Tripp (Michael Douglas) face parte din ambele categorii, fiind permanent preocupat de soarta studenţilor săi şi de următoarea sa întâlnire cu domnul Codeină. Wonder Boys urmăreşte câteva zile din viaţa extrem de complicată a profesorului Tripp, un scriitor consacrat în pană de inspiraţie care reuşeşte să fie implicat într-o poveste extrem de încurcată şi destul de amuzantă alături de  James Leer (Tobey Maguire),  cel mai talentat student al său şi un mitoman convins. Filmul cu un ritm extrem de alert, asezonat cu muzica lui Bob Dylan, prezintă un profesor cam neortodox care nu-şi propune să fie un model pentru studenţii săi, dar care este gata să-şi pună  cariera în pericol pentru a-i scoate din încurcătură.

Entre les murs

Entre les murs (The Class) este un film care porneşte de la binecunoscutul scenariu al profesorului care salvează o clasă dintr-o şcoală defavorizată, însă se îndepărtează de clişeu prin realism. In filmul recompensat cu Palme d’Or în 2008, François Begaudeau a trebuit să joace în faţa camerelor propriul său rol, şi a făcut-o în mod convingător. In The Class profesorul este animat de cele mai bune intenţii, însă atitudinea sa se modifică drept răspuns la reacţia elevilor, acesta nefiind vreun semizeu, ci un simplu om care uneori greşeşte, regretă şi încearcă din nou.

Whiplash

 

Terrence Fletcher, personajul pentru care J.K. Simmons a luat cam toate premiile pentru rol secundar in 2015, este acel profesor al cărui orgoliu ajunge să strivească talentele pe care el ar trebui să le ajute să se dezvolte. Pentru Fletcher un instrument dezacodat sau un ritm cu o masura prea alertă sunt crime capitale care se pedepsesc cu scaune aruncate spre nefericitul muzician şi un şir nesfârşit de umilinţe. Fletcher este atât de exigent încât în căutarea următorului Charlie Parker e capabil să sacrifice generaţii întregi de muzicieni sub pretextul : There are no two words in the English Language more harmful than good job.

Pay it Forward

Eugene Simmonet (Kevin Spacey) este la o prima vedere un profesor cât se poate de convenţional şi anost, însă tema pe care o dă elevilor săi contrazice primele impresii, în fond, nu orice profesor le cere elevilor să găsească o idee care să schimbe lumea. Mereu încheiat la toţi nasturii, Simmonet ascunde urmele unor arsuri groaznice pe corp şi o poveste tristă, însă viaţa lui se va schimba când unul dintre copii va crea un lanţ de fapte bune pentru a schimba lumea.

Harry Potter

Ce ar fi fost Hogwarts fără Miss McGonagall, Albus Dubledore, Hagrid sau Snape?  Probabil un loc mult mai plictisitor dintr-o franciză extrem de scurtă. Tânărul Harry a fost  salvat la tot pasul de profesorii săi, unul mai bizar decât altul, care nu au ezitat să se sacrifice de dragul micului vrăjitor. Profesorii din Harry Potter sunt variante uşor exagerate ale profesorilor pe care orice muggle îi întâlneşte într-o şcoală: bătrânul înţelept, profesoara severă, dar de fapt simpatică, proful care vorbeşte despre animalele de companie cu orice ocazie şi profesorul maliţios care se dovedeşte corect.

 Finding Forrester

Nu toţi profesorii stau la catedră, unii preferă să stea ani întregi închişi în acelaşi apartament, singuri cu maşina de scris. William Forrester (Sean Connery) este un scriitor celebru care refuză să mai aibă vreo legătură cu lumea exterioară până când tânărul Jamal Wallace se strecoară în viaţa şi în apartamentul său. Forrester cultivă în învăţăcelul său pasiunea pentru scris şi literatură, însă învaţă şi câteva lecţii de la tânărul Wallace, acceptând într-un final să-şi părăsească apartamentul şi să-şi asume propria identitate.

Lean on Me

Cu vocea sa baritonală, Morgan Freeman a reuşit să convingă în rolul unui director de liceu care încearcă să-şi aducă elevii pe calea cea bună prin discursuri motivaţionale spuse la megafon, lacăte la uşi şi mişcări iscusite cu o bâtă de baseball.  Joe Clark este jumătate profesor, jumătate justiţiar, însă într-un liceu în care traficanţii de droguri sunt la tot pasul, măsurile neconvenţionale ale lui Clark sunt singurele care reuşesc să schimbe ceva. Filmul prezintă acelaşi clişeu al profesorului providenţial, însă de această dată parcă nu ne deranjează, Freeman reuşind să facă din Mr. Clark un personaj surprinzător.

 Music of the Heart

Nu puteam să nu includem în listă măcar o profesoară iar asta nu din cauza unui exces de political correctness, ci pentru că Meryl Streep este întotdeauna imposibil de ignorat indiferent ce partitură decide să interpreteze. In Music  of the Heart Meryl Streep este o profesoară de muzică în Harlem, unul dintre cartierele rău-famate din New York. Bineînţeles, Roberta Gaspari (Streep) are de luptat până reuşeşte să convingă copiii şi , mai ales părinţii, că  muzica nu este un moft ci o necesitate, însă partea cu adevărat semnificativă a filmului începe abia după ce această primă luptă se încheie, iar profesoara se trezeşte faţă în faţă cu un adversar mult mai puternic: statul american care subfinanţează învăţământul public.

La Pianiste

La Pianiste nu este un film pentru toată lumea, sado-masochism, fetişuri dintre cele mai ciudate şi o relaţie mamă-fiică ce cu siguranţă vă va da coşmaruri sau vă va face să depuneţi în sfârşit avansul pentru o garsonieră departe de părinţi. De această dată nu avem de-a face cu o profesoară model, însă există întotdeauna suficient de multe nuanţe şi circumstanţe atenuante încât Erika Kohut (Isabelle Huppert) să trezească simpatie, un anumit grad de compasiune. Ea îşi sabotează cea mai bună elevă, însă undeva în spate se află teama că aceasta îi va repeta destinul, iar în centrul filmului se află relaţia sa cu unul dintre elevii săi care-i împărtăşeşte pasiunea pentru Shumann şi Shubert şi unele fantezii erotice, legătura cu tânărul  fiind singurul său punct de sprijin în izolarea pe care mama ei i-o impune.

Ultimele articole