Dacă sunteţi mişcaţi de versurile unui romantic din secolul al XIX-lea şi de imaginile pictate de Vermeer, atunci luaţi-vă cartea de poezii la voi, în timp ce asteptaţi în faţa casei de bilete, pentru a intra mai bine în astmosferă, apoi bucuraţi-vă privirea cu scenele-tablou ale filmului de epocă Amour Fou.

Prin faţa ochilor vi se vor perinda chipuri lăptoase de fecioare sfioase şi bucălate, ca în Femeie cu cercel de perlă şi turban, dar şi tablourile Femeie la spinetă şi Femeie citind scrisoarea unui artist care îşi dorea o iubită alături de care să-şi pună capăt zilelor, ca-n piesele kabuki despre îndrăgosţii japonezi fără speranţă. Ia staţi puţin! Ultimul tablou menţionat este un fals pus la cale de un pasionat de ironiile crude ale Gogol, care îi dă nemilos peste mână lui Turgheniev, aşezând în mâna femeii amorezate şi triste o carte despre o marchiză sedusă chiar de abuzatorul ei.

Inspirat din adevărata poveste a relaţiei dintre scriitorul romantic Heinrich von Kleist (Christian Friedel), introdus în film prin aluzia la scandaloasa lui nuvelă, Marchiza von O, şi Henriette Vogel (Birte Schnoeink), pe care o atrage într-un vârtej tragic, filmul Amour Foureinterpretează tema iubirilor tragice printr-un joc actoricesc delicat şi subtil. Regizoarea Jessica Hausner îşi alege spectatorii din rândul acelora care încă mai au răbdare pentru a înţelege dramele unor personaje venite din alte secole, când majoritatea discuţiilor se purtau pe baza pasajelor favorite dintr-o carte, iar flirtul îmbina patetismul, curtoazia elaborată şi cântecele despre frumuseţea imaginilor campestre, astfel încât fiecare schimb de cuvinte să devină o demonstraţie a talentului estetic. În cazul personajului Heinrich, acest ritual capătă note melancolice sumbre, inspirate de o iubire neîmpărtăşită pentru o femeie plină de viaţă, ce a dat de-o parte dialogurile grave despre nefericirea omului pe pământ în favoarea unui mariaj confortabil, menit să-i asigure un rol social acceptat în lumea bună.

Deoarece femeia ridicată la statutul de muză nu vrea să-şi ia viaţa împreună cu el, Heinrich o înlocuieşte cu Henriette, o mare admiratoare a scrierilor sale, care dovedeşte o înţelegere profundă a lumii, în ciuda singurului rol permis unei femei decente acum două-trei sute de ani – cel de soţie ocupată doar cu menajul. El vrea să îi bulverseze tihna domestică, aţâţându-i pofta de sensuri adânci pentru a-i deturna interpretările spre acel dor de moarte ca încheiere a vieţii privite asemenea unui efemer teatru de marionete, din care dispare căutarea vreunui sens.

Deşi majoritatea scenelor par desprinse din romanele secolelor XVIII-XIX, datorită interioarelor şi costumelor alese, menite să îţi provoace o delectare vizuală, reacţiile personajelor evită dramatismul ce se dagaja din scrierile acelor epoci. Henriette este departe de a fi o protagonistă dedată suspinelor, disperării înăbuşite sau exprimate în declaraţii sentimentale baroce. Dimpotrivă, jocul actriţei Birte Schnoeink dezvăluie o femeie cu trăiri sofisticate, plină de umor fin când ar fi trebuit să-şi strige disperarea, capabilă să pună la îndoială propriul univers moral şi pe al soţului ei. Nu-l ia în derâdere pe Heinrich, dar nici nu i se alătură în ritualul exteriorizării apăsătoare a dorinţei de a muri şi a perspectivei dezolant-nihiliste privind existenţa umană. Va rămâne senină şi lucidă până la scena deciziei finale.

În ciuda scenariului inspirat din biografia unui scriitor depresiv, ajuns un personaj care vede în sinucidere ultima spreranţă, vrând să atragă şi alte fiinţe în drama lui, asemenea unui vârtej sau a unui cinic dornic să realizeze o incizie în conştiinţa femeilor din jur pentru a-şi depista victima ce se va lăsa treptat stoarsă de pofta de viaţă, Amour Fou a fost realizat astfel încât să nu te zguduie prea tare, ci să îţi lase impresia că te poţi debarasa imediat de acele trăiri dramatice pe măsură ce te plimbi de la un tablou la altul în galeria de scene transformate în picturi. Disperarea scriitorului neînţeles nu capătă măreţie, regizoarea preferând o abordare plină de acel umor nemilos pe care îl regăseşti în modul în care Gogol îşi tratează protagonistul din Însemnările unui nebun. Cât priveşte drama personajului feminin sedus de viziunile macabre ale artistului favorit, te întrebi dacă nu cumva Henriette a fost atrasă nu de perspectiva unei revelaţii profunde luate în serios, ci de o mică ieşire din rolul impus de familie, care o dorea o marioneta bună de arătat în public, atâta vreme cât nu dădea semne de prea multe gânduri sau frământări superioare. Oare femeia tristă, dornică să devină însoţitoarea unui sinucigaş ar putea fi doar un alt rol interpretat, demn să o mai smulgă din plictiseala căminului, nicidecum o ipostază demnă de un act fatal dus până la capăt?

Contrar titlului, Amour Fou nu este un film în care trăirile se revarsă năvalnic, sub forma trădărilor şi a infidelităţilor ce se lasă cu înfruntări catastrofale. Acţiunea este lină până la monotonie, regizoarea preferând subtilitatea şi tăcerea expresivă ce întrerupe dialogurile, în stilul unei simplităţi austere, pe care, însă, Jessica Hausner o îndulceşte prin voluptatea picturală a scenelor de interior. Amour Fou rămâne un film ce-i poate impresiona doar pe acei spectatori capabili să guste din farmecul unui roman vechi, aproape uitat, pe care îl descoperă într-un anticariat cochet, mai puţin cunoscut, apoi îl savurează alături de un ceai aromat ce va pune în valoare mirosul dulce al paginilor din alte secole.  

Filmul Amour Fou a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest 2014.

Dacă ai 20 şi ceva de ani şi tocmai ai terminat facultatea, acest articol este pentru tine. În filmele hollywoodiene, asta e vârsta la care toate uşile ţi se deschid şi poţi în sfârşit să renunţi la jobul tău plicticos pentru a-ţi urma adevărata vocaţie.  Problema este că în România uşile ţi se deschid, dar toţi te invită să ieşi, iar jobul stabil şi plicticos este Sfântul Graal pe care nimeni nu-l găseşte.

Astfel, înainte să-ţi propunem filme despre călătorii care te vor face să visezi la momentul în care îi vei spune şefului fix ce crezi despre el, ne-am gândit că ar fi mai bine să-ţi oferim câteva sfaturi care să te ajute să te descurci în câmpul muncii autohton. Nu avem pretenţii de guru HR deci am apelat la câteva filme româneşti.

1. Marfa şi Banii : O maşină te poate ajuta să-ţi găseşti drumul.

Nu te sfătuim să transporţi pachete ciudate de la Constanţa la Bucureşti pentru mafia locală, însă trebuie să începi de undeva. Dacă poţi face rost de o dubiţă, n-ar fi rău să bifezi da în căsuţa accea enervantă din CV în dreptul căreia scrie disponibilitate de a călători. Cine ştie, poate îţi convingi prietenii să vină cu tine, oricum niciunul nu lucrează.

2. Filantropica : Nu e niciodată prea târziu să-ţi schimbi meseria.

Poţi învăţa foarte multe despre tine intrând într-un domeniu nou, iar dacă Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu) a reuşit să treacă fără prea mari probleme de la profesorat la escrocherii mărunte, cu siguranţă şi tu poţi reuşi să te recalifici într-un domeniu mai căutat. Uneori ciocnirea de realitate te poate ajuta să descoperi ce-ţi doreşti de fapt.

3. Restul e tăcere : Fii antreprenor.

Dacă te pasionează domenii nu tocmai populare şi  nu vrei cu niciun preţ să renunţi, fii antreprenor. Nu o să meargă, dar măcar încearcă. S-ar putea ca peste ani un regizor să-ţi transforme povestea într-un film la fel de bun ca Restul e tăcere.

4. East of Bucharest : Caută afaceri locale.

Ştim că multinationalele oferă salarii bune şi alte avantaje, dar nu uita de afacerile locale. Oamenii sunt mult mai calzi, chiar şi atunci când termoficarea cedează, şi vei întâlni profesionişti gata oricând să te înveţe. In East of Bucharest 12 :08, Jderescu, patronul unei mici televiziuni locale, îşi supraveghează cu atenţie toţi angajaţii. De la cameraman şi fanfară la invitaţii din platou, nimeni nu scapă nedăscălit.

5. Occident : Oricare ar fi pasiunea ta, trebuie să începi de jos.

Oricare ar fi pasiunea ta, trebuie să începi de jos. Dacă te interesează publicitatea, fii gata să devii o sticlă de ketchup cu normă întreagă.

Dacă nu ai fi ştiut că este vorba despre o creaţie semnată de Jean-Luc Godard, Adieu au languageţi s-ar fi părut un film exprimental 3D la graniţa dintre perspectiva existenţialistă, semiotică şi critica societăţii occidentale, regizat de un nou copil teribil al cinematografiei contemporane.

Revenit în 2014, Godard se dovedeste a fi un cameleon dornic să ia peste picior noua modă a filmelor comerciale, înlocuind ochelarii prin care Jean Seberg se uita la Jean-Paul Belmondo cu o pereche de lentile 3D. Aşa cum ironiza prin nonşalanţa lui Belmondo convenţiile hollywoodiene, tot aşa, peste mai bine de cinci decenii, ia în derâdere adicţia dezvoltată în relaţia omului modern cu virtualul, folosind tehnlogia 3D pentru a reîntoarce nevoia de spectaculos spre intimitatea umană din spaţiul cotidian. În locul invaziilor extraterestre şi al luptei cu gladiatori, vedem flori pastelate în 3D, obiectele banale dintr-un living sau măsuţa unui anticar.   

Înainte de a lansa Adieu au langage, Godard le-a arătat cinefililor o poezie vizuală, considerată a fi o schiţă a ceea ce urma să le prezinte la Cannes, oferindu-le  scurtmetrajul Les trois desastres, în care se juca folosindu-se de tehnica 3D. La începutul lunii aprilie, regizorul a prezentat acest film scurt, incluzându-l într-un triptic pentru a celebra oraşulul portughez vechi de 2000 de ani, Guimaraes, ales capitală europeană în 2012. Celelalte două scrurtmetraje au fost realizate de Peter Greenaway (Just in Time) şi Edgar Pera (Cinesapiens).

Adieu au langageredefineşte aşteptările spectatorului legate de un film 3D. Interesul nu este trezit printr-o acţiune zgomotoasă, ci prin transformarea fiecărei scene într-un experiment vizual neconvenţional. Retina este luată cu asalt de jocul adâncime-apropiere, iar trecerea de la bidimensional la tridimensional se face printr-o succesiune de iluzii optice, încât ai impresia că anumite obiecte vor cădea din ecran direct în sala de cinema. Regizorul francez arată cum decorurile minimaliste pot deveni o imagine spectaculoasă prin scoaterea obiectelor din banal şi transformarea lor în succesiuni şi suprapuneri cromatice luminose, în constrast cu apăsătoarele trimiteri spre marile teme sociale şi politice din universul cuplului măcinat de întrebări legate de sensul vieţii.

La fel ca în A bout de souffle, Godard sabotează așteptările cinematografice cu acelaşi dialog aparent lipsit de noimă, cu replici sumare, și le dublează, de data aceasta, cu pasaje din cărţi şi citate filosofice despre istoria secolului XX, despre libertate, umanitate, socialism, globalizare şi umanitate. Sub pretextul urmăririi cuplului prezentat în culori stinse şi imagini dominate de cromatica nudului, aproape fotografice, Godard alcătuieşte un poem vizual, prin care fiecare cuvant, înainte de topire, are grijă să explodeze în sensuri ermetice, asemenea unui test proiectiv, plin de asociaţii verbale libere sau pete de cerneală prelinse pentru a se metamorfoza la nesfârşit. 

Fără acţiune coerentă, fără intrigă sau răsturnări de situaţie! Povestea? Inexistentă. Emoţiile transmise: copleşitoare, datorită unui colaj bizar format din sunete, imagini, texte inscripţionate pe coperţile unor cărti sau cadre din filmele clasice, semn că nu s-a lecuit de trimiterile spre operele-fetiş ale occidentalilor şi spre filmele-cult din epoca de aur a creaţiilor alb-negru, obsesie prezentă şi în debutul cu A bout de souffle. De fapt, un curator nonconformist ar fi putut face din acest film o expoziţie de artă contemporană, segmentându-i scenele şi reproducandu-le cu ajutorul instalaţiilor video, fotografiilor, picturilor abstracte şi iluziilor optice ce ar mări şi ar scoate în relief volumele. Părăsind spaţiul dedicat acestei expoziţii- colaj, ai avea aceleaşi stări ce se ţin scai de tine odată ieşit din sala de cinema: un melanj copleşitor gata să se joace cu toate acele emoţii greu de exprimat prin cuvinte, în care se unesc teama indescriptibilă, senzaţiile adânci, nihilismul şi epuizarea afectivă a omului contemporan. 

Noul film al lui Godard nu se dezice de crezul său iniţial privind cinematografia pură. Filmul nu trebuie povestit, ci simţit, într-un straniu şi intraductibil dialog dintre percepţia spectatorului şi viziunea regizorului despre umanitate, politică, societate şi moarte. Asemenea tuturor acelor creatori adepţi ai exprimentului, Godard nu crede în respectarea unor convenţii menite să-l apropie pe cineast de spectatorul său, ignorând sanctitatea conceptului de public-ţintă, indispensabil mixului de marketing ce promovează filmul ca orice alt produs. Dimpotrivă, în epoca unei adaptabilităţi comerciale, Godard nu vine în întâmpinarea spectatorului, ci îi cere să vina el spre lumea cineastului. Îi interzice orice încercare de identificare cu personajele, ce nu mai sunt de fapt personaje în sensul clasic al termenului, ci nişte purtătoare ale manifestelor şi discursurilor filosofico-artistice închise într-un propriul univers.

Acest Godard reapărut cu al său manifest din Adieu au language ţi se prelinge pe sub piele, iar imaginile şi replicile sub forma unor axiome sumbre ale personajelor te aruncă imediat în caruselul emoţiilor trepidante, încât la coborâre mai ceri să te urci încă o dată. Ai vrea să poţi opri fiecare scenă, astfel încât să o poţi (re)simţi în voie, ca într-un muzeu viu, unde artele nasc hibrizi multisenzoriali.

Filmul Adieu au langage a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Când eram copii, documentarele ne asigurau că singurele drame care se petrec în Africa au drept actori antilope şi lei. Totuşi, Africa nu este doar o savană nesfârşită. Are un chip uman pe care, din păcate, doar câteva filme au reuşit să îl surprindă. Intre noi fie vorba, chiar şi printre acestea, puţine au avut curaj să privească frontal, de teamă să nu întâlnească o privire acuzatoare.

Deşi nu suntem de acord cu safariurile, ne vedem nevoiţi  să plecăm la vânătoare de filme care să ne poarte de-a lungul si de-a latul Africii.

1. Casablanca

Africa nu are un singur chip. In Casablanca, de exemplu, facem cunoştinţă cu chipul pe care continentul îl arată turiştilor. Si este vorba chiar despre acei turişti care vizitează o ţară străină pentru a mânca tocmai la acelaşi restaurant ca acasă. In Casablanca Marocul se reduce la Rick’s Cafe Americain, centrul vieţii expaţilor aflaţi într-o permanentă căutare a drumului spre casă. Totuşi, chiar şi pentru aceste personaje Africa devine mai mult decât o sală de aşteptare, transformându-se într- un refugiu, un loc al regăsirilor neaşteptate.

2. Pacientul Englez

Dacă Rick Blaine (Humphrey Bogart) şi Ilsa Lund (Ingrid Bergman) erau prea puţin preocupaţi de cultura locală, echipa de arheologi din care fac parte Catherine Klifton (Khirstine Scot Thomas) şi Contele Almasy (Ralph Finnes) se avântă până în inima misterioasă a Africii, deşertul Sahara.  Exploratorii englezi abandonează bucuroşi saloanele din Cairo pentru muzica vântului din deşert. Africa arată altfel în ochii călătorului dornic de neprevăzut, decât în cei ai turistului. Totuşi, în faţa războiului nu te poţi ascunde nici măcar printre cele mai înalte dune, iar contele Almasy sfârşeşte prin a deveni Pacientul Englez, un muribund fără identitate de a cărui prezenţă se agaţă şi alte suflete pierdute.   

3. Out of Africa

Dacă ne continuăm drumul mai la sud de Sahara, ajungem în Kenya, ţara unde Karen Blixen (Meryl Streep) încearcă să-şi construiască o viaţă departe de Danemarca natală. Dacă îţi plac cadrele scăldate în lumina cu totul aparte a apusului de savană, nu ar trebui să ratezi acest film, mai ales că pe fundal sunt proiectate siluetele lui Meryl Streep şi Robert Redford (Denys). Africa se apropie în acest film de imaginea pe care ne-o formasem în copilărie, acel continent sălbatic unde neprevăzutul pândeşte printre firele de iarbă ale savanei.

4. The Last King of Scotland

Privită prin ochii tânărului doctor Scoţian Nicholas Garrigan (James McAvoy), Africa este continentul mirajelor, al iluziilor. In The Last King of Scotland, Garrigan ajunge un apropiat al preşedintelui Ugandei, Idi Amin (Forest Whitaker), fără să observe că dincolo de discursurile calde se ascunde un dictator feroce, care trebuie oprit cu orice preţ.

5. The First Grader

Am vorbit până acum de turişti, călători, colonişti, doctori-misionari deci ar fi cazul să privim şi prin ochii localnicilor. The First Grader, regizat de Jan Chawick, este povestea unui bătrân analfabet care se înscrie în clasa I odată ce în Kenya învăţământul primar devine gratuit. Bântuit de amintirile revoltei din 1963 înnăbuşite brutal de britanici, bătrânul este gata de un nou război cu prejudecăţile lumii care l-a uitat vreme de decenii, iar pe măsură ce ‘ Kimani Ng’ang  ‘a Maruge (Oliver Litondo) învaţă să scrie, societatea kenyană învaţă să nu se încreadă doar în isoria scrisă. Astfel, Africa apare cu chipul unui bătrân înţelept, care nu uită, dar încearcă să înţeleagă şi poate, cine ştie, să ierte.

6. Hotel Rwanda

Undeva la sud de Uganda se află un mic stat care însă a fost martorul unor crime ale proporţii sunt şi astăzi greu de imaginat. Totuşi, în Hotel Rwanda, Africa nu apare ca un ţinut al dezolării. In privirea lui Paul Russesabagina (Don Cheadle) se poate citi atât teama  de armata hutu care îi ameninţă pe toţi cei ascunşi în hotelul său, cât şi hotărârea de a-i proteja. Hotel Rwanda ne predă o lecţie importantă : un singur om poate schimba lumea.

7. Invictus

Că tot veni vorba de oameni care au schimbat istoria, nu putem părăsi Africa fără să ne amintim de Nelson Mandela şi de visul său : the rainbow nation. Cum anume poţi uni mai multe culori învrăjbite într-un curcubeu ? Ei bine, pentru început, ai nevoie de o furtună mare, capabilă să agite o ţară întreagă. Cam asta se întâmplă în Invictus, doar că uraganul este în acest caz Cupa Mondială de Rugby găzduită în 1995 de Africa de Sud. Competiţia nu este aleasă întâmplător, echipa naţională a Africii de Sud, formată în mod tradiţional doar din albi, fiind unul dintre cele mai puternice simboluri ale apatridului.

8. Otelo Burning

Odată ce părăsim perspectiva adulţilor şi ne instalăm confortabil în spatele ochilor lui Otelo, un adolescent din Africa de Sud de la sfârşitul apatridului, ni se dezvăluie o cu totul altă ţară decât în Invictus, unde Nelson Mandela (Morgan Freeman) folosea sportul pentru a unifica o naţiune.  In Otelo Burning, lupta cu valurile a tânărului Otelo are acelaşi scop ca revoluţia care se desfăşoară pe fundal: câştigarea libertăţii.

9. Tsotsi

In Africa de Sud până şi egalitatea este înşelătoare. La mai bine de 10 ani după primele alegeri libere segregarea rasială a fost înlocuită de segregarea economică.   Tsotsi spune povestea unui adolescent de la periferia Johannesburgului care are parte de o pradă neobişnuită. In maşina furată găseşte un bebeluş. Departe de a înfăţişa o naţiune curcubeu, Tsotsi se îndepărtează de clişeu punând reflectoarele pe ghetourile din Johannesburg. Africa rămâne un continent al contrastelor puternice, fie că este vorba despre peisajul natural sau cel social.

10.   Life, above all

Privită prin ochii unei fete de 12 ani a cărei mamă este bănuită că ar fi infectată cu HIV, Africa nu ne pare prea prietenoasă.  Stigmatizată de întreaga comunitate, după moartea surorii sale mai mici şi plecarea mamei din cauza unei boli despre care nimeni nu vorbeşte, Chandra încercă să descopere adevărul despre mama sa şi să-şi menţină familia unită. Life, above all este un film dramatic, însă drama se desfăşoară sub un cer senin, într-un orăşel pitoresc care aduce mai degrabă cu un sat. Moartea care pluteşte în aer nu face decât să întărească pofta de viaţă a protagoniştilor.

La final de safari, tragem linie şi numărăm chipurile pe care le-am întâlnit, le examinăm atent, fără teamă şi descoperim că niciunul nu ne priveşte cu reproş. Africa, aşa cum apare în aceste 10 filme, are privirea plină de speranţă, chiar dacă se mai strecoară şi câteva lacrimi.

Plictisiţi de statutul de monştri sacri ai teatrului occidental, ce le pune la încercare articulaţiile vechi de sute de ani când sunt nevoiţi să stea atâtea ore în picioare pentru a primi aplauzele de la finalul piesei, Ibsen şi Cehov s-au dat jos de pe soclu, apoi şi-au luat catrafusele spre alte zări.

Au primit ei nişte vederi de la prietenii călători, în care apare o stepă ce se află dincolo de Cornul de Aur, vegheată de nişte stânci având forme bizare, unde oamenii şi-au săpat case, apartamente sau hoteluri. Într-un astfel de hotel stă tot unul de-al scenei, fost actor devenit proprietar, aşadar vor negocia un preţ bun în schimbul cazării, mai ales că tot în jurul ceaiului se adună oamenii locului când îi apasă poverile sufleteşti, doar că nu au samovare. Ospitalier de felul său, turcul Aydin nu le cere decât nişte replici memorabile în schimbul şederii, care să-l ajute pe Nuri Bilge Ceylan să ia marele premiu de la Cannes, astfel încât să apară cu toţii în poza de grup a echipei ce a realizat Winter Sleep.

Filmul Winter Sleep începe feeric, cu imagini din Turcia orientală, unde localnicii au îmblânzit peisajele austere prin transformarea pietrelor singuratice în adevărate furnicare, apoi răsar dintre stânci primele semne ale dramelor pe care aceştia le-ar fi vrut ţinute departe de ochii străinilor. O piatră aruncată în parbrizul unei maşini de copilul supărat pe cel care îi cere banii de chirie tatălui abia ieşit din închisoare, orgoliul tare ca o stâncă al bărbaţilor, complicitatea femeilor ce se perindă ca nişte umbre sub baticurile cuminţeniei domestice, nişte reprosuri ce ard mocnit, devenite veritabile scene de teatru pline de reflectări memorabile despre bine şi rău, dreptate şi inechitate, smerenie şi vanitate, rostitede un lup de stepă hâtru, întors pentru a se bucura de tihna peisajelor albe din ceea ce se anunţă a fi o iarnă a vieţii sale afective, sunt elementele ce formează un lanţ al destăinuirilor aşezate la timpul potrivit în fata spectatorului, aşa cum gazda orientală ştie când să aducă păhăruţele cu aromele ceaiului aburind printre mimicile încordării.

Dacă alegi să vezi filmul într-o sală de cinema, vei avea impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, iar piesa ce urmează ţine mai mult de trei ore. Aşadar, în cazul în care te-ai obişnuit să vezi filmele online schimbându-le durata prin sărirea unor scene de atmosferă, statice, Winter Sleep ţi se va părea o înşiruire monotonă de imagini ale căsniciei tardive, cu excepţia secvenţelor însufleţite de nişte dialoguri amuzante, dar care pot degenera în gesturi ireparabile. Dacă, în schimb, ţi-ai educat răbdarea, făcând parte din tabăra cinefililor dornici să intre lent în atmosfera mediului din care provin personajele, atunci vei fi recompensat înzecit, deoarece imaginile picturale ale Anatoliei stranii, căldura degajată de interioarele caselor săpate în stâncile ce par neprimitoare şi decorurile luate dintr-un film de epocă sau dintr-un magazin de antichităţi reuşesc să amplifice, apoi să reflecte sensibilitatea protagonistului Aydin (Haluk Bilginer), un fost actor ce se vede prins în colivia unei familii din care i-au mai ramas doar sora nefericită, ce tânjeşte după trecutul rămas în Istanbulul marii ei iubiri, şi o soţie mult mai tânără, de care s-a înstrăinat.

Mizând pe abilitatea de a trece de la imaginile grave, dezolante ale stancilor din Anatolia spre intimitatea scenelor de interior, unde protagonistul îşi găseşte propriul paradis chiar şi atunci când aude reproşurile dureroase ale soţiei, pe care le preferă unei absenţe înfricoşătoare a fiintelor iubite, regizorul turc poate construi un scenariu bazat pe o intensitate ascendentă a tensiunilor, acumulate pe masură ce se apropie scena finală.

În timp ce peisajele solitare devin refugiul personajelor obosite de prea multe gânduri legate de neîmpliniri şi de viaţa irosită într-o pustietate mai degrabă interioară, încăperile cioplite în stânci ajung să revigoreze cromatica filmului, devenind o sală de teatru, în care se adună toate cuvintele tăioase, dureros de adânci, despre umanitate, iubire şi moarte, asemenea lemnelor ce trosnesc zgomotos pentru a întreţine flăcările ce luminează faţetele personajelor, proiectând chiar şi pe cele superficiale un joc de umbre surprinzător. Asemenea epidermei intrate într-un spaţiu încălzit după ore bune petrecute în aerul iernii, replicile se încălzesc treptat, iar contrastele afective se dezmorţesc, apoi devin efervescente şi înţepătoare.

Nu întâmplător filmele regizate de Ceylan au fost asemuite cu piesele unor mari dramaturgi. Personajele feminine din Winter Sleep îţi amintesc de captivele melancolice din lumea creata de Ibsen, care tânjesc după un paradis interior secret, pustiit după consumarea profundă a relaţiilor umane, iar bărbaţii caută un adăpost după o viaţa risipită, fiind preocupaţi de îndelungatele discuţii despre libertate, morală, datorie şi valori, dar se văd neputincioşi în faţa unui dezastru personal ce îi găseşte inerţi, exact ca în piesele scrise de Cehov. Marele talent al cineastului turc este acela de a te ţine atent până la final, prin introducerea unor dialoguri amuzante, capabile să resusciteze atmosfera statică, salvandu-şi, în acelaşi timp, eroii de la patetismul de care sunt acuzaţi adesea orientalii.

Winter Sleepte răscoleşte şi îţi oferă acelaşi catharsis pe care îl primeşti la finalul unei piese de teatru, căruia i se adaugă forţa vizuală hipnotică a peisajelor de-o austeritate bogată în ecouri afective.

Filmul Winter Sleep a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.