Joben, pantofi de lac impecabili sau trening şi o şapcă supradimensionată? Nu, nu ne referim la costumul tău de Halloween, ci la secvenţele de dans care te-au făcut să sari din fotoliu şi să încerci câţiva paşi prin sufragerie.  

Aşadar, iată 10 filme după care ne-au sfârâit călcâiele la propriu de-a lungul timpului şi care ne-au provocat să ne şoptim în barbă "voi fi cândva dansator/dansatoare profesionistă".

1. Dansează cu ochii închişi

În Scent of a Woman dansul este folosit ca metodă pedagogică, însă lecţia ce trebuie învăţată este arta seducţiei. Colonelul orb Frank Slade (Al Pacino) este departe de a fi un profesor model. Acesta reuşeşte să seducă publicul şi să-şi impresioneze discipolul Charlie Simms (Chris O’Donnell) cu tangoul său impecabil, însă ceea ce pare o sărbătoare a vieţii este de fapt un ultim dans.

2. Întotdeauna învaţă de la francezi

Dacă n-ai văzut-o încă pe Brigitte Bardot în Et Dieu… créa la femme (And God created woman), atunci e timpul să vezi secvenţa dedicată la sfârşitul articolului şi să te opreşti apoi  direct la film. Rolul a fost ales cu grijă de soţul de atunci (Roger Vadim) al lui Brigitte Bardot tocmai pentru a o transforma pe BB într-un sex simbol. Tactica i-a reuşit dar în primul rând datorită mişcărilor de dans înnebunitoare ale lui Brigitte, fostă balerină aspirantă înainte de a deveni actriţă. Dincolo de transfigurarea în dans a energiei sexuale, muzica bună şi dansul în contratimpul ritmului muzicii fac Et Dieu… créa la femme un film mai mult decât senzual.

3. Poveştile frumoase încep cu un dans în miez de noapte

Orice clasament dedicat filmelor despre dans riscă să devină o odă închinată lui Fred Astaire, însă de data aceasta nu vom spune nimic despre Swing Time sau Shall We Dance, şi ne vom limita la Top Hat. In Top Hat Fred Astaire şi Ginger Rogers se îndrăgostesc, se despart şi se regăsesc în paşi de dans, reuşind să descurce până la urmă firele încurcate ale unei confuzii identitare.

4. Dacă nu ai inspiraţie caută un club de jazz

Ei bine, vei spune, încă un film cu Fred Astaire, deja vă încălcaţi promisiunile! De fapt, în Funny Face Audrey Hepburn este cea care acaparează scena. In fond, când vine vorba de dans, pe lângă tehnică este întotdeauna nevoie şi de un strop de nebunie, iar tânăra Jo Stockton (Hepburn), modelul de ocazie care, în numele filosofiei, se supune  supliciului de a participa la o prezentare de modă pariziană, nu poate fi acuzată că i-ar lipsi vreuna dintre cele două.  

5. Dacă sufrageria e prea mică, dansează afară

Dintr-un asemenea clasament nu putea lipsi clasicul  Singing in the rain. Deşi titlul filmului se referă mai degrabă la bucuria de a cânta, cântecul nu este decât un pretext pentru dans. Toamna ploioasă care ne aşteaptă  îţi va părea simpatică după ce-l vei urmări pe Don Lockwood (Gene Kelly) trecând în paşi de step de la lumea filmului mut la cea a filmelor cu sunet. Nu ai nevoie decât de o pereche de pantofi de step şi de o umbrelă pentru a te bucura de primele picături de ploaie.

6. E nevoie de un profesionist pentru a dansa ca un amator

Totuşi, nu întotdeauna violenţa explicită a filmului este transpusă în dans. Scena în care Mia (Uma Thurman) dansează twist plictisită împreună cu unul dintre asasinii aflaţi în slujba soţului său este remarcabilă prin atmosfera ireală pe care mişcările celor doi dansatori, parţial sedaţi, o creează. Paradoxal, este nevoie de dansatori cu experienţa lui John Travolta (Grease, Saturday Night Fever) pentru a reda degajarea specifică amatorilor.

7. Primul dans e mai important decât crezi

Există întotdeauna o legătură între caracterul dansatorului şi tipul de dans ales. Dacă în Pulp Fiction, Vincent Vega (John Travolta) dansează twist cu aceeaşi detaşare cu care ucide, Saraghina, întruchiparea senzualităţii în 8 and ½, alege o rumba.

8. Dansează cu cel mai bun prieten

Ecranizarea romanului lui Nikos Kazantzakis, în care Anthony Quinn se transformă pentru câteva ore în Alexis Zorba, nu are nevoie de un rezumat pentru a fi înţeles, câţiva paşi şi câteva acorduri muzicale sunt suficiente. In fond, dansul lui Zorba şi al lui Basil (Alan Bates) reduce la esenţă drumul pe care acesta din urmă îl parcurge odată ajuns în Grecia. Urmându-l pe Zorba în dans şi în viaţă, Basil sfârşeşte prin a reînvăţa să trăiască.

9. Sufrageria pare mai mare atunci când dansezi

Nu doar tangoul necesită o coordonare desăvârşită, şi în break-dance orice dezechilibrare poate fi fatală. Fish Tank reuşeşte să se îndepărteze de filmele-clişeu  în care orice rivalitate se rezolvă printr-o competiţie de  break-dance în care adolescenţii zboară prin aer asemenea protagoniştilor din Crouching Tiger Hidden Dragon. Dansul este refugiul Miei (Katie Jarvis), o adolescentă de 15 ani care încearcă să supravieţuiască într-un cartier sărac din Essex. Ca orice lucru din lumea strâmtă a tinerei, dansul presupune o permanentă confruntare cu propriile limite, însă libertatea dobândită în ciuda zidurilor care par să o înconjoare este o recompensă  pe măsură.

9. Sincronizarea e totul

Nu putem spune în ce constă farmecul secvenţelor de dans, singura certitudine este că nu există o formulă magică. Adesea, filmele în care dansul este aşezat în centrul universului eşuează în kitsch şi uitare, în timp ce scurte secvenţe ca cea din Bande à part  rămân cu noi pentru totdeauna.

Pentru că mi-au plăcut, vi le recomand şi vouă. E vorba de un top 10 personal al scurtmetrajelor din secţiunea Ficţiunea festivalului Kinofest – ediţia 2014:

Shadow (Lorenzo Recio, Franţa)

sursa foto: localfilms.celeonet.fr

Deşi este regizat de un european şi filmat în decorul unei metropole chineze, Shadow pare opera unui artist japonez, datorită îmbinării dintre sensibilitatea regăsită în fiecare detaliu, tăcerea expresivă şi o perspectivă nelumesc de candidă (pentru secolul nostru) asupra iubirii. Povestea tânărului ce dă viaţă personajelor de hârtie din teatrul cu umbre (atât de popular printre turiştii îndrăgostiţi de Orient) ar putea face parte dintr-un roman scris de Haruki Murakami, în care straniul şi cotidianul se contopesc, prin acel realism magic ascuns în spaţiul citadin plin de zgârie-nori, iar imaginile picturale amintesc de romanele scrise de Kawabata. Dar nu Japonia oferă decorurile poveştii de iubire din Shadow, ci străzile vechi din China, scăpate din vizorul monştrilor de sticlă şi oţel.

Perechea de îndrăgostiţi din acest scurtmetraj pare desprinsă dintr-un mit al iubirii neîmplinite, în care el se transformă într-o umbră, precum cea pe care o mânuieşte în spectacolele de teatru tradiţional. Degeaba încearcă să-şi picteze pielea devenită fluidă pentru a-i reda carnalitatea răpită exact în ajunul întâlnirii cu idealul feminin găsit într-o vânzătoare dintr-o parfumerie de lux. Finalul neprevăzut aminteşte de viziunea sino-japoneză, în care iubirea este un aliaj pe cât de bizar, pe atât de firesc, între seninătate şi întuneric.  

Good Morning Bad Boy! (Ryo Sugiyama, Japonia)

sursa foto: www.shortshorts.com

Rămânem în Extremul Orient pentru a ne bucura de Good Morning Bad Boy!. La început, scurtmetrajul poate fi confundat cu o parodie la adresa tinerilor din Japonia occidentalizată, care imită stilul vedetelor internaţionale. Protagonistul adoră ţinutele kitsch şi frizurile ce stârnesc hohote de râs pirintre spectatori, dorind să imite gesturile unui star pop blazat, sigur pe farmecul său devastator. În realitate, acesta este un însingurat, care îşi ascunde temerile printr-o mimică demnă de regele morocănoşilor, preferând exprimarea prin răspunsuri monosilabice ori de câte ori este întrebat de sora perfectă când îşi ia un job (oricât ar părea de ciudat în ţara workaholicilor, puştiul cu vârstă incertă nu munceşte).

Totuşi, scenariul o ia pe căi nebănuite când regizorul îi scoate în cale personajului său apatic o fetiţă care, în fiecare zi, la ora la care acesta se trezeşte, apare la geamul din casa de vis-à-vis pentru a-l saluta cu acel zâmbet de porţelan specific micuţilor japonezi. Îi schimbă viaţa prin cuvintele scrise pe o mare bucată de hârtie, de parcă ar fi un protest surâzător împotriva tristeţii lui. Când află povestea fetiţei, protagonistul recurge la un gest uimitor pentru cei din jur.

O vacanţă la mare (Cristina Grosan, România)

sursa foto: www.kinofest.com

Exact în ziua primelor semne ale pubertăţii, când ar fi avut multe de vorbit cu mama ei, Amalia, protagonista din filmul O vacanţă la mare, asistă la reproşurile acesteia, adresate soţului care o înşeală. Retrasă în camera ei, deschide chatul pentru a vorbi cu prietena bună, care, la rândul ei, are probleme cu părinţii “crizaţi”. Deodată, îşi vede spaţiul personal invadat de mama intruzivă, care, văzând computerul pornit, o bănuieşte că stă goală pe internet, fără a înţelege, de fapt, cum e cu tehnologia asta, de care tineretul din ziua de azi e atât de legat. Printre ţipete, replici ţâfnoase legate de ţinutele prea sexy şi amantlâcurile tatălui nepăsător faţă de comportamentul fiicei, Amalia găseşte proriile soluţii pentru a îmbunătăţi relaţia părinţilor, devenind ea însăşi părintele acestor adulţi răzgâiaţi, cu modalităţi infantile de a comunica.

Scurtmetrajul regizat de Cristina Grosan a impresionat juriul Festivalului de Film de la Sarajevo. Jocul actoricesc este plin de autenticitate, încât spectatorii ajung să se regăsească în dramele familiei, identidificându-se fie cu adolescenta neînţeleasă, dar capabilă să conştientizeze urmările schimbărilor din jur mai bine decât o fac adulţii, fie cu mama îngrijorată fără motiv sau cu tatăl ce vrea să-şi trăiască a doua tinereţe, dar este prins în criza unui mariaj în care se trezeşte sufocat.

Colera (Holera, R: Aritz Moreno, Spania)

sursa foto:  www.cinempatia.com

Să impresionezi publicul printr-un scenariu care să încapă în (doar!) 6 minute devine o adevărată provocare, dar Colera se putea opri la şi mai puţine minute, suficiente pentru a te convinge de abilitatea regizorului Aritz Moreno de a zgudui spectatorul, prin îmbinarea dintre coloana sonoră, aleasă pentru a înspăimânta, actori expresivi şi imaginile unui apus campestru, în care poezia şi groaza se contopesc. Singurul defect al acestui scurtmetraj este…lungimea lui prea mare. Regizorul s-ar fi putut opri la scena marşului unei gloate înfuriate, care ar fi născut în mintea spectatorilor multe scenarii cu privire la motivele din spatele chipurilor schimonosite de ură ale sătenilor înverşunaţi. Să fie vreo creatură închipuită, ce le bântuie satul, ca-n filmele horror? Să fie un sătean a cărui faptă i-a scandalizat? O armată vrăjmaşă, ce le ameninţă existenţa? Câţi spectatori, atâtea scenarii paralele. Răspunsul referitor la sursa răului ce i-a stârnit pe ţăranii revoltaţi? Mai bine căutaţi filmul!

Lubka (R: Evgeniya Kartashova, Rusia)

sursa foto: www.kinofest.com

După blocurile cenuşii din Rusia locuieşte Lubka, dorită de toţi golanii de pe scară. Prima ei întâlnire cu singurul băiat ce poate mima respectul necesar unei plimbări nevinovate se transformă într-un eveniment traumatizant, neprezentat direct, ci doar bănuit de spectator în urma scenelor şi aluziilor făcute de celelalte personaje masculine. Lubka este un film înfiorător de realist despre inocenţa sălbatică, adolecenţa şi maturizarea la periferie, unde victima nu cunoaşte decât resemnarea, iar violenţa devine un cod al iniţierii. Cuvântul traumă este o glumă, brutalitatea fiind o normalitate păstrată de complicitatea unei tăceri sub care mocneşte revolta înăbuşită chiar înainte de primele semne.

Imaginile şi jocul actorilor redau imaginea unei lumi lăsate de izbelişte, sufocantă şi condusă de instincte. Dacă nu s-ar auzi limba rusă, ţi-ar fi greu să identifici locul acţiunii, regizoarea fiind capabilă să reproducă acea dramă prezentă în orice loc de unde adulţii s-au retras, iar copiii lipsiţi de afecţiune s-au mărit şi transformă un maidan într-o poveste ce pare varianta cu adolescenţi a romanului Împăratul muştelor.

Frizerul huligan (Peluquero Futbolero, R: Juan Manuel Aragon, Spania)    

sursa foto: www.kinofest.com

Frizerul din scurtmetrajul spaniolului Juan Manuel Aragon are trăsăturile unui personaj negativ din filmele regizate de Hitchcock. Tăcerea lui îţi dă fiori, înainte să-şi dea în petec, ghicindu-i intenţiile malefice sub mimica de om sterş. Când pe mână îi cade un om din lumea fotbalului pe care îl bănuieşte că a luat mită pentru a schimba rezultatul unui meci, briciul devine obiectul terorii în timp ce frizerul cu apucături de suporter fanatic ţine un discurs referitor la rolul terapeutic al fotbalului în viata grea dusă de oamenii muncii, mai ales în vremuri de criză, atunci când banii vin greu.

Pentru a se apropia de filmele cult având calităţile unui horror psihologic, regizorul se foloseşte de imaginile alb-negru, care intensifică atmosfera stranie a unei nopţi ploioase, pentru a-ţi da fiori când apare personajul întunecat în cadru, dornic să te înveţe de ce nu e bine să-i spui unui frizer cu briciul în mână că nu te interesează nedreptatea provocată de un gol anulat.

The Box (R: Sascha Zimmermann, Germania)

sursa foto: www.kinofest.com

Dacă suferi de claustrofobie, poţi evita The Box, deşi ai rata un film distins cu Shocking Shorts Award. Un decor minimalist şi o actriţă care joacă numai cu ajutorul mimicii şi a gesturilor specifice groazei îi sunt arhisuficiente lui Sascha Zimmermann. La început crezi că ai de-a face cu versiunea scurtă a peliculei scandinave inspirate de romanul poliţist Camera groazei. Este vorba tot despre o femeie închisă, de data aceasta într-un spaţiu mult mai mic – o cutie de lemn. Ar putea fi pasagera clandestină, dornică să plece dintr-o ţară est-europeană fără perspective, sau, poate, victima unui prădător.

Până să-ţi fie livrat răspunsul, ţi se dau indicii sub forma unor ţipete, a unor siluete necunoscute, văzute printr-un orificiu al cutiei, sau a momentelor în care o altă persoană intră în camera unde se află cutia şi fasciculele de lumină pătrund prin spaţiul milimetric dintre scândurile de lemn. Tensiunea spectatorului creşte, iar fiorii suspansului apar în momentul în care prizoniera nu mai vrea să iasă din cutia devenită, mai nou, refugiul în calea pericolului intuit de spectator cu ajutorul reacţiilor ei când trage cu ochiul prin orificiu.

Border Patrol (R: Peter Baumann, Germania)

sursa foto: www.kinofest.com

Border Patroleste o comedie neagră, în care sunt ironizate compeţiile stupide ce au la bază un patriotism caricatural. În rolurile principale, două echipe de poliţişti din ţări diferite, ce veghează la graniţa dintre Austria şi Germania, de unde şi marea descoperire că nu suntem singurul popor creativ atunci când vine vorba de inventat bancuri ori de câte ori ne supărăm pe oamenii legii. Aceste două echipe, deşi vorbesc acelaşi grai, sunt rivale. Care ţară este mai frumoasă, mai mândră şi mai ordonată? Germania, sau Austria? Greu de zis urmărind acţiunile amuzante şi, pe alocuri, morbide, ale poliţiştilor din ambele tabere. Un lucru e clar! Sunt la egalitate în competiţia pentru mult-râvnitul trofeu al comicului involuntar, cel puţin aşa îţi dau de înţeles personajele. Bonus: mimicile prostănacului nedumerit, care nu poate recunoaşte sursa evidentă a ridicolului, şi replica finală.

Lila (R: Carlos Lascano, Argentina)

foto: www.kinofest.com

Protagonista din Lila este reprezentanta perfectă a generaţiei Peter Pan. Copilaroasă (dar nu infantilă!), ludică, jovială, visătoare, cu vârstă greu de ghicit. Hainele o fac să pară ireală, desprinsă dintr-un basm cu omuleţi din bezea pastelată, iar pasiunea ei pentru desen transformă realitatea într-un colaj unde scenele cotidiene suferă modificări, prin lipirea unor imagini decupate din schiţele acesteia. După ce vezi scurtmetrajul realizat de Carlos Lascano îţi vine să cauţi prima cafenea/ceainărie al cărei decor seamănă cu imaginile din Alice In Wonderland, să mănânci turtă dulce şi să te bucuri de cănile pictate manual, cu modele specifice artei naive.

Lilaeste şi preferata juriului, care i-a acordat premiul pentru scurtmetraj, în cadrul secţiunii “Ficţiune”, la ediţia din 2014 a Kinofest.

Pase Privado (R: Natxo Lopez, Spania)

sursa foto: www.kinofest.com

Pase Privadoimită filmele americane, unde băiatul timid se deghizează într-un cuceritor histrionic pentru o primă întâlnire cu fata inaccesibilă, sexy, amuzantă şi încrezătoare. În lipsa unor accesorii specifice unui fante ce se mândreşte cu masina lu’ tata, protagonistul din filmul regizat de Natxo Lopez profită de faptul că lucrează la cinematograful unui mall pentru a-i pune la dispoziţie iubitei întreaga sală de cinema, cu tot cu preludiul unei ieşiri la film: o porţie mare de popcorn şi dulciurile preferate la discreţie (că doar barul din zona cinematografului nu mai este supravegheat după încheierea programului). Totuşi, romantismul este spulberat de un intrus, care îi dă prilejul băiatului cuminte s-o facă pe eroul, doar doar o mai acumula puncte în ochii femeii fatale, nebănuind că nu este o străină pentru musafirul nepoftit, strecurat în mall după ora închiderii.

Pase privadonu are pretenţii de capodoperă, dar te remontează după o zi grea, la mijlocul săptămânii. Dacă ai nimerit în mediul de lucru potrivit, îl poţi vedea în pauza de prânz, alături de colegii dornici să-şi trimită unul altuia filmuleţe amuzante.