Filme

Sezonul marilor competiții cinematografice în drumul către Premiile Oscar 2015 se declară oficial deschis cu acest hipnotic mistery-thriller. La fel cum bobocii se numără toamna, și filmele de calitate se adună în acest anotimp, iar filmul Gone Girl (sau Fata Disparută) cu un scenariu adaptat chiar de autorea romanului best-seller, Gillian Flynn (fost redactor al revistei Entertainment Weekley), vine ca o ploaie mult-aşteptată într-un deșert.

Dacă mai pui la socoteală faptul că regizorul David Fincher se află la a 3-a ecranizare a unui roman, după Fight Club și The Girl with the Dragon Tattoo, atunci nu încăpea îndoială că viziunea lui Flynn ar fi în mâini capabile.

Pe de altă parte, priveam Gone Girl cu entuziasm reținut. Motivul provenea din lipsa unei esențe specifice lui Fincher în filmele sale de când membrii Academiei Americane de Film i-au făcut ochi dulci pentru prima dată în 2009, când concura pentru regie cu The Curious Case of Benjamin Button. De aceea, Gone Girl a venit ca o surpriză plăcută și mult așteptată.

Este destul de dificil să vorbești despre film fără să intri în spoilere, pentru că se încadrează în acel gen, în care orice ai spune, sunt șanse să dai de gol întreg scenariul meticulos structurat sau să strici în vreun fel plăcerea primei vizionări. Una din rarele situații în care mă bucur că nu am citit cartea înainte, iar trailerul și-a făcut datoria de a păstra misterul și a oferi informații minime despre show-ul de-a dreptul psihotic la care urma să luăm parte.

Începutul e ușor timid și spune povestea, așa cum pare la suprafață, a unui cuplu căsătorit, Nick (Ben Affleck) și Amy (Rosamund Pike) care au tot ce își pot dori din visul american: fizic atractiv, o casă imensă în Missouri, popularitate și o relație de invidiat. Însă aparențele înșeală și odată cu dispariția soției la a-5a aniversare a căsniciei celor doi, descoperim treptat ce se ascundea în spatele acestor iluzii: casa din Missouri era închiriată, locul unde aceștia au fost obligați să se mute când mama lui Nick s-a îmbolnăvit de cancer și în special după ce amandoi și-au pierdut slujbele din New York, astfel stingându-se și ultima scânteie de iubire din relația lor. Pe masură ce aceste secrete ies la suprafață, atât media cât și poliția observă un comportament îndoielnic al soțului pe durata anchetei, iar Nick Dunne devine suspect.

Affleck, dublu laureat al premiilor Oscar, declara despre rolul lui că i-a fost foarte ușor să se pună în pielea lui Nick Dunne și asta i se datorează în special regizorului recunoscut pentru abilitățile sale de a obține tot ce e mai bun de la actorii săi. În acest caz s-a folosit de percepția actorului de către public și acele minusuri (aspecte care îl împiedică în continuare pe Affleck cu a lui ,, punchable face”, să obțină vreo nominalizare la Oscar pentru actorie) au fost transformate în atuuri care au contribuit la un build-up de excepție. De altfel, David Fincher ne-a obișnuit cu numeroase elemente din cultura pop în trecut (Fight Club, The Social Network) și cu personaje greu de îndrăgit, iar în Gone Girl le reîntâlnim sub forma unei satire la adresa superficialității imaginii create de mass-media și manipularea maselor prin intermediul ei. Ceea ce te pune serios pe gânduri la final, legat de cât adevăr există în ce ne este servit de multe ori în presă.

Dincolo de toate acestea, filmul spune în esență o poveste de dragoste într-un mod original și, mai exact, apusul acestei povești sau, cum a numit-o Ben Affleck, ,,o poveste de dragoste în stilul David Fincher care iți va da fiori”. Și dacă tot am vorbit de soț, era și cazul să amintim de soție, jucată impecabil de către actrița britanică Rosamund Pike (Die Another Day, An Education, Fracture), reușind o interpretare ce eclipsează întreaga distribuție. Un rol feminin cum rar am întâlnit în filme, râvnit de orice actriță și genul care definește o carieră. Pike e în plină formă și urmează să o revedem curând în Hector and the Search for Happiness, din nou alături de Simon Pegg, după ce au lucrat împreună la The World’s End (cea mai bună comedie de anul trecut).

Pe lângă ea, am avut și actori în roluri secundare ce surprind plăcut și oferă momente comice, mai mult decât binevenite pe acest ton întunecat. Dintre aceștia o amintim pe Carrie Coon în rolul lui Margo, sora lui Nick, Kim Dickens în rolul polițistei Boney la conducerea investigației (personaj cu care m-am identificat până la un punct), dar mai ales rolurile mai puțin așteptate ale actorilor Tyler Perry, un avocat al celebrităților (surprinzător de bun într-una din scenele favorite, în care îl pregatește pe Nick pentru interviu: ,, Every time you look smug or tense, I’ll throw a gummy bear at you”) sau Neil Patrick Harris (How I Met Your Mother) în rolul dubiosului fost iubit al lui Amy.

În afara scenariului, de o inteligență cu reflecții sumbre și distribuția excelentă, filmul se poate lăuda și cu o coloană sonoră remarcabilă din partea vechilor colaboratori ai regizorului, Trent Reznor și Atticus Ross.

Singurul lucru care mi s-a parut puțin ciudat e o oarecare exagerare ce iți dă senzația de misoginism pe alocuri, lucru neașteptat având în vedere că povestea e scrisă de o femeie. În orice caz, nu veți dori sa ratați un film înțesat cu numeroase twist-uri, intens, uneori șocant și de un realism îmbinat cu accente horror. Cu siguranță nu-l veți uita prea curând și categoric e de nelipsit în top 10, printre filmele ce nu trebuie să le ratați anul acesta.

Lucru deloc rar în cinema-ul românesc, Planşa al lui Andrei Gheorghe îţi lasă împresia că parcă nici nu are un scenariu, scris şi rescris de un scenarist, apoi învăţat pe de rost de nişte actori, repetat şi interpretat mai bine sau mai rău, după posibilităţile fiecăruia.

A nu se înţelege că filmul respiră autenticitate, ci doar că n-ai zice că un profesionist e responsabil pentru haloimăsul de pe ecran. Şi totuşi, Planşa are nu unul, ci doi scenarişti: Bogdan Ivaşcu şi Andrei Gheorghe însuşi. Cum o fi arătat scenariul filmului? Iată o ipoteză: Anda descalecă în Constanţa. Prima întâlnire a Andei şi a lui Alex, nu foarte reuşită. Anda se antrenează. Constanţa de zi şi Constanţa de noapte. Anda se antrenează. Anda stă pe plaja din Constanţa şi zâmbeşte enigmatic. Anda se antrenează. Anda se desparte de prietenul ei cam nesuferit şi mitocan. Anda şi Alex se bulgăresc pe plaja din Constanţa, fără prea mare convingere. Sfârşit.

Impresia pe care o lasă filmul e că dialogurile sunt în proporţie de 100% improvizate. Mai precis, extrem de prost improvizate, ca de nişte copii care au intrat într-o maşină a timpului şi au ajuns să fie adulţii Olimpia Melinte, Silvian Vâlcu şi Marian Adochiţei. Experienţa lor de viaţă e la fel de limitată (a face la oliţă, a păpa tot din farfurie, a pune jucăriile înapoi în cutie ş.a.m.d.), dar acum, trebuie să se joace de-a adulţii. Adică să se gândească ei cum ar fi să meargă la facultate, să se îndrăgostească, să se certe… Ar fi fost interesantă, din acest punct de vedere, o scenă de sex.

Anda merge la un profesor de scrimă, pentru a fi primită în şcoala lui. Anda se îndrăgosteşte de Alex, instructorul ei de scrimă. Anda este, însă, iubita lui Mircea, care ia ghiciţi ce face în timpul liber? Dacă e să ne luăm după Andrei Gheorghe, toată Constanţa nu face altceva decât să practice sau să predea scrima.

Constanţa este şi una din calităţile producătorului Dan Chişu: produce şi regizează filme la fel de coerente.

Tot constănţeanul e scrimeur, dar putea fi orice altceva. Putea practica un alt sport, cum sunt tenisul sau gimnastica, sau o meserie, indiferent care (hai să zicem pingelitul pantofilor sau executarea de dubluri după chei). Nimic, dar absolut nimic din ce presupune scrima nu e exploatat narativ câtuşi de puţin în filmul lui Gheorghe. Habar n-am cum s-ar fi putut face asta şi nici nu e treaba mea să ştiu. E a lui Gheorghe şi Ivaşcu, care, în tot cazul, ar fi trebuit să se documenteze mai mult: fie despre scrimă, fie despre cinema.

Pentru un film de aproximativ 80 de minute în care jumătate din timp ni se servesc time lapse-uri, e totuşi ironic faptul că, în sală, timpul trece atât de încet.

Legendele ţesute din închipuirile şi temerile celorlalţi pot îngropa reputaţia unui om mai bine decât o pot face greşelile sale. A demonstratat-o şi Tennessee Williams prin al său protagonist din Noaptea Iguanei (The Night Of The Iguana)– reverendul Shannon (Richard Burton), ce ar putea fi varianta masculină a fragilei, dar seducătoarei Blanche din Un tramvai numit Dorinţă, mai ales că amândoi sunt bântuiţi de propriile slăbiciuni întoarse împotriva lor prin complicitatea intenţiilor vulgare ale celor din jur. Asemenea lui Blanche, Shannon este urmărit de faima unui scandal cu tentă sexuală, iar cei din jur se simt îndreptăţiţi să-l readucă pe marginea prăpastiei prin veşnice insinuări şi avansuri, doar, doar va cădea iar în ispită şi va comite o altă greşeală.

Cei mai mari duşmani ai lui Shannon, un om dintr-o familie de preoţi, sunt carisma şi dorinţa de a predica toleranţa faţă de slăbiciunile umane. Când una dintre oiţele parohiei trece o graniţă interzisă, Shannon este alungat din comunitatea unde se declanşeaza o psihoză colectivă, aşa cum numai printre oamenii bisericoşi poate apărea. Pentru a-şi câştiga existenţa, devine ghid turistic în Mexic, călăuzind enoriaşele prin locurile sfinte de pe ţărmurile însorite. Dar turistele ce intonează cu patos imnuri religioase îi ştiu povestea şi nu ezită să-i facă avansuri preotului debusolat, ce a dat şi în patima alcoolului. Când una dintre ele, înca minoră (Sue Lyon, Lolita din filmul lui Stanley Kubrick), se încăpăţânează să-l seducă, un alt scandal, de data aceasta având urmări mult mai grave, este pe cale să izbucnească, mai ales că Judith (Grayson Hall), sora unui judecător, este liderul femeilor venite în pelerinaj şi nu îl are deloc la suflet pe Shannon, deşi ascunde, la rândul ei, un secret compromiţător.

Ameninţat de un trecut pe care îl vrea din nou limpede, pentru a redeveni slujitor al Domnului, Shannon va căuta un adăpost în hotelul pitoresc al unei văduve încântătoare- Maxine (Ava Gardner), cândva soţia unicului om care nu l-a condamnat, încercând să-l înţeleagă şi să-l aducă pe linia de plutire prin înţelepciunea lui, un fel de Zorba Grecul în varianta mexicană. Ei i se alătura doi oaspeţi excentrici, Hannah (Deborah Kerr), o pictoriţă, şi bunicul acesteia, cel mai bătrân poet în viaţă. Cei doi au o existenţă nomadă, străbătând lumea după ce au pierdut totul. Întâlnirea lui Shannon cu această pictoriţă va stârni gelozia lui Maxine , dar va fi şi o sursă de neaşteptate revelaţii pentru toate personajele.

Regizorul John Huston a reuşit, în acest film cult al cinematografiei americane, să păstreze toate acele calităţi prin care dramaturgia lui Tennessee Williams a devenit la fel de seducătoare precum personajele sale feminine: talentul de a pătrunde în abisurile fiinţei umane, protagoniştii sfâşiaţi de lupta dintre instinct şi morală, analiza de o francheţe copleşitoare şi dorinţa obsesivă de a căuta lumina într-un mediu ostil. Punctul forte al ecranizării este tocmai accentul pus pe interpretarea teatrală dusă cu brio până la capăt, trioul format din Richard Burton, Ava Gardner şi Deborah Kerr reuşind să redea tensiunile psihologice, păstrând calitatea interpretării necesare unei puneri în scena a pieselor scrise de Tennessee Williams.

Un spectator pasionat de psihanaliză, mai ales de teoria lui Freud legată de inconştient, ar spune că Shannon nu-şi va găsi locul atâta timp cât în sinea lui va fi o prăpastie. De-o parte stau instinctele neasumate, mereu negate, ce tot clocotesc în adâncurile sale, precum lava un vulcan cu nume aztec pe cale să erupă, de cealaltă, valorile morale, impuse de acea latură a psihicului având rol de cenzor al dorinţelor sexuale, de baraj în calea manifestării lor când îi pot aduce necazuri. Aceste laturi ale personalităţii lui Shannon au căpătat chipurile femeilor din jurul său, atât de numeroase, încât şi-ar putea începe fiecare predică spunând: Lăsaţi femeile să vină la mine!

Maxine şi adolescenta Charlotte sunt întruchiparea voluptăţilor ce nu acceptă cenzura. Acestea nu se tem de propriile dorinţe, ba mai mult, celebrează viaţa prin oferirea şi acceptarea plăcerii. Opusul lor, tiranica profesoară habotnică, Judith, devine simbolul unui supraeu sever până la patologic. Între aceste tipologii feminine, calea de mijloc este reprezentată de Hannah, o prezenţă atipică în lumea lui Shannon. Cu abilitatea unui terapeut, Hannah îl ajută să-şi cunoască temerile ce l-au adus în pragul autodistrugerii, iar scena dialogului plin de revelaţii dintre cei doi este plină de metafore şi înţelesuri ce pot fi întoarse pe toate părţile de spectatorii ce şi-ar dori să o deruleze pentru a o analiza la infinit, mai ales acea imagine în care iguana capturată este ţinta proiecţiilor simbolice a tot ceea ce zace ascuns în inconştietul personajelor, dar care a fost ţinut departe de lumina lucidităţii.

Deşi filmul are la bază dramele interioare ale unui om dezrădăcinat, ale cărui sensuri şi credinţe au fost zdruncinate, regizorul nu oferă o viziune întunecată asupra existenţei. Exact ca în Puerto Vallarta, staţiunea mexicană ce a fost doar un sătuc de pescari, la începutul anilor ’60 (un fel de Vama Veche din ţările calde), filmul este încărcat de umor, lumină şi imagini de o frumuseţe sălbatică, nealterată de austeritatea dogmatică, aşa cum avea să remarce Shannon, arătându-le preacuvioaselor turiste scenele din viaţa localnicilor senini, care pe acestea le cam plictiseau. De fapt, în afara personajelor ce aleg calea slăbiciunilor, a simţurilor, toate celelalte formează o gloată ridicolă, comică, iar scena de la începutul filmului, în care Shannon îi sperie pe obtuzii enoriaşi ce fug din casa Domnului ca un stol de zburătoare isterice, ajungând să confunde un exerciţiu de sinceritate cu semnele unei căderi nervoase, devine cel mai bun element al contrastului dintre consistenţa protagoniştilor şi puritanismul sudului tradiţionalist, aşa cum îl surprinde şi dramaturgul american.

Un alt punct forte al filmului este dorinţa regizorului de a ţine cont de abilitatea uimitoare a lui Tennessee Williams de a contura personaje care se mint pe ele însele, de parcă întreaga lor existenţă ar fi o piesă de teatru, cu spectatori necunoscuţi, pe care trebuie să-i seducă. Îşi ascund intenţiile, se ruşinează de propriile visuri, dar mai ales de alegerile din trecut, pe care le maschează prin jocuri psihologice şi acrobaţii ale disimulării. John Huston păstrează ambiguitatea legată de vinovăţia lui Shannon, căruia îi oferă postura de victimă, de unde i se trage (până la un punct) şi asemănarea cu Blanche Dubois (Un tramvai numit Dorinţă), fără a te împiedica să te întrebi care va fi personajul ce va rupe cercul miciunilor, aducând explicaţii lucide, în timp ce aştepţi scenele finale cu sufletul la gură.

Noaptea Iguanei, chiar şi în varianta alb-negru (pe care o recomand), rămâne încă un film ce îi captivează şi pe cei din generaţia peliculelor difuzate la mall, mai ales datorită îmbinării dintre imaginile expresive, jocul actoricesc apropiat de teatru, personajele care nu te plictisesc, descoperite mereu în altă lumină cu fiecare nouă scenă, şi complexitatea psihologică dublată de umorul satiric introdus la momentul potrivit şi oprit când ameninţă să dilueze consistenţa dramatismului. Dacă mai adaugi reflecţiile protagonistului, legate de relaţia dintre umanitate şi toleranţa divină faţă de creaţia sa, Omul, vizitat de ispită, vei descoperi un film ce surprinde fiinţa umană sub toate contradicţiile sale. Toate aceste aspecte devin ingredientele unei pelicule memorabile în ochii spectatorului obişnuit să desfacă firul interpretării în zece.