Ideea filmului The Giver – tradus în româneşte după nu-ştiu-ce-reguli-alandala Darul lui Jonas – este una deja consacrată în filmele SF. Adică se dă o societate ultra-utopică, condusă matriarhal de o atotputernică Chief Elder (Meryl Streep) şi de un sfat al bătrânilor (începând cu preistoria şi terminând cu Superman, acest grup select de elderly este unul din clişeele cele mai accesate) în care, pe modelul Ender’s game, un băiat induce anarhia cu dorinţele lui altruiste.

Scenariul are la bază cartea omonimă a lui Lois Lowry.

Filmul lui Phillip Noyce avea toate şansele să fie altfel: începe interesant, cu imaginea comunităţii omeneşti conturată în alb-negru şi cu un absurd care promite. E adevărat, arhitectură identică şi confuzantă avem şi în insulele artificiale ale Dubaiului, dar regulile societăţii sunt un flavour nou: războiul e abolit, oamenii sunt spălaţi pe creier şi controlaţi de la ora de trezire până la ora stingerii, mănâncă toţi la fel, cresc toţi la fel, durerea nu există nici ea graţie unei injecţii auto-administrate metodic de fiecare individ în parte iar dragostea, afecţiunea sau ura sunt concepte care nu au cum să se dezvolte.

Unde mai punem că familiile nu sunt familii ci „unităţi familiale”, închegate artificial pe baza algoritmului stabilit de conducere, iar copiii sunt născuţi de mame desemnate şi date apoi spre creştere acestor celule sociale bizare.

Toate bune şi frumoase, până îl cunoaştem pe Jonas (Brenton Thwaites), un adolescent în prag de absolvire care tânjeşte să fie ca toţi ceilalţi, dar, problemă, nu-l lasă poetul…scriitorul. Într-un mediu în care culorile nu există, ca nu cumva oamenii să fie invidioşi pe ochii sau culoarea părului vecinului, Jonas vede totul cum trebuie, adică, vorba celor de la Les Elephants Bizzares – în culori. El are doi prieteni din copilărie – pe Asher (Cameron Monaghan, cunoscut publicului din Shameless US) şi pe Fiona (Odeya Rush), de a cărei privire albastră şi bucle de foc Jonas se îndrăgosteşte fără scăpare.

La ceremonia de absolvire, un fel de ritual ciudat în care fiecărui tânăr i se desemnează un loc în societate, solemna Maryl Streep îi comunică lui Jonas pe sub solemnul său breton EBA-style, că el a fost desemnat să fie primitorul memoriei, adică un fel de creuzet al umanităţii care să cunoască adevărul adevărat.

Aici intră în scena Jeff Bridges,căruia rolul din Tron i-a servit drept încălzire pentru interpretarea dăruitorului – aţi ghicit, el este The Giver. Retras şi hăituit de povara tuturor lucrurilor pe care le cunoaşte (sooooo Tron), el are datoria de a-i transmite lui Jonas învăţăturile despre lume. Dar nu prin viu grai ci prin…aluniţe, sau nu ştiu cum să le spunem semnelor de la încheieturile mâinilor prin care cei doi fac transfuzie de înţelepciune.

Povestea este condimentată de apariţia în peisaj a unui bebeluş foarte plângăcios în care Jonas îşi recunoaşte viitorul ucenic şi pe care va încerca să-l salveze cu  orice preţ. Mai avem mostre de prietenie la bine şi la rău… blah.. blah… un sărut într-o cascada..blah…iubire…blah…blah..o apariţie diafană a lui Taylor Swift, care face ce ştie mai bine şi anume cântă…fulgi de zăpadă…buze crăpate de frig…drone spion… şi un final care te lasă cu ochii în soare şi care îţi trădează inteligenţa, semn că şi autorii SF se plictisesc la un moment dat.

În rolul mamei lui Jonas o regăsim pe Katie Holmes, iar în rolul tatălui pe glacialul Alexander Skarsgård.

Atenţie, spoilere! Având în vedere apariţia lui Ryan Reynolds pe afişul The Captive în versiune cu barbă şi fes, pe un fundal claustral cu zăpadă, mă gândeam că se va pierde omul în inima iernii şi, încercând să ajungă acasă, ne va umple cu intensitatea dorinţei lui de supravieţuire, precum Robert Redford în All is lost.

Din păcate, nu este cazul. La fel ca Ryan Reynolds, scenariştii nu s-au pierdut în pădure când ar fi trebuit, scenariul având mai multe găuri decât Tony Montana la sfârşitul lui Scarface. Firul epic nu are sens pentru un thriller realist despre sechestrare şi pedofilie, cum se vrea a fi.

De exemplu, pe parcursul a 8 ani de zile de acţiune în film, răpitorii trăiesc în acelaşi sat cu 20 de locuitori cu părinţii copilului furat şi cu cei doi poliţişti care îi anchetează. În acest timp răpitorii îşi lasă victima în libertate, au o prezenţă publică şi nestingherită dar totodată fragrant dubioasă şi execută impecabil răpirea chiar a unuia dintre poliţiştii care îi anchetează. Pe care nu îl omoară însă, oferindu-i mâncare şi muzică de operă.  

În acelaşi lung interval, cuplul de poliţişti – el şi ea – devin un cuplu şi în viaţa privată, în ciuda faptului că nu au nicio chimie (exceptând că amândoi arată bine). Ca portret, ea este un profesionist eficient şi sufletist iar el este un inchizitor tălâmb, din categoria lovitorilor cu bulanul din plăcerea de a asculta pe ce tonalitate ţipă suspectul. Poate ideea cuplului a venit din mila şi empatia ei pentru sufletele abuzate, precum colegul ei torţionar, pe care îl adoptă precum un câine puţin turbat dar adorabil pentru că a fost călcat de maşină.

Construcţia personajelor ajută şi ea la distrugerea experienţei de vizionare: personajul aparent negativ principal are abilităţi aproape supranaturale, fiind sudor, geniu în criptare, instalator de camere ascunse ca un agent C.I.A., trăgător de precizie, meloman, cântăreţ şi membru în conducerea unei mari firme de dezvoltări imobiliare. Totodată, el este cel mai de treabă personaj din film: nu răneşte pe nimeni, e calm, înţelegător, sincer, face tuturor pe plac, inclusiv victimei sechestrate şi se comportă în toate momentele cu mănuşi mai albe ca un dirijor.

În contrast, mama victimei, prin urmare victimă la rândul ei, este suspicioasă, pasiv-agresivă, toantă şi nehotărâtă. Poliţiştii sunt cu toţii desprinşi din gaşca ce rezolvă mistere alături de Scooby-Doo iar tatăl fetei nu face tot filmul altceva decât să mimeze că nu mai ţine minte dacă a lăsat sau nu aragazul deschis. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât constat mai clar că singurul personaj care merită susţinere este răpitorul pedofil.

Cât despre regizor, e clar că nu el a făcut filmul. L-au făcut editorii, când la montaj au intercalat momentele filmului, aşa că i-au zis thriller, că sigur se găseşte un prost care nu înţelege propoziţia dacă o scrii „Mere Ana are”.

În egală măsură l-a făcut producătorul, care s-a ferit să scape vreo urmă de conţinut şocant sau grotesc, ca nu cumva să tresărim măcar.

Din păcate pentru film, care este vândut ca thriller pe problema sechestrării în combinaţie cu pedofilia, nu are nici suspans şi nici nu exploatează temele de altfel foarte serioase pe care şi le propune. Intriga e complet deconspirată în primul sfert de oră iar tratamentul aplicat de răufăcători e mai blând ca o izolare – a se citi vacanţă forţată – la bunici la ţară.

E ca şi cum filme care l-au precedat, mai noi (a se vedea Prisoners, la propriu – e bun, mergeţi şi vedeţi dacă aţi ratat) sau mai vechi (a se vedea 8MM – film foarte bun, foarte dur, mai bine puneţi un prieten să vă povestească întâi) au fost ignorate intens în scopul mediocru de a transmite o pildă ieftină cât mai multor cumpărători de bilete: nu vă lasaţi copiii singuri în maşină, nici măcar 2 minute.

Ceea ce mă conduce la întrebarea: ce vrea acest film de la viaţa noastră? Logică, nu. Relaţionare cu personajele, nici atât. Descrierea unui fenomen social deviant, exclusă, mai puţin poate pentru albii din lumea foooaaarte civilizată care nu-şi amintesc cum arată o palmă peste faţă. Sau măcar o flegmă, ceva care să inspire cât de cât o urmă de violenţă şi teamă.

Aşadar, dacă faceţi parte din această ultimă, norocoasă şi rarefiată categorie, dar totodată sunteţi idioţi fără contact cu realitatea şi vreţi un film care să nu vă pună nicio problemă dar să vă dea posibilitatea să atrageţi atenţia asupra unei teme sociale de mare însemnătate la clubul de yachting, mergeţi la The Captive. Sau ajutaţi un copil care chiar este supus violenţei, aţi face mult mai mult bine.

Septembersau cum să faci un film despre singurătate aproape mut, în care detaliile şi acţiunile repetitive sunt singurele care vorbesc, mai tare ca niciodată şi mereu într-un alt mod, un film în care disperarea nu se vede sub forma mimicilor crispate, a lacrimilor, şi în care depresia nu are culori terne, ci te ispiteşte să ghiceşti o luminiţă la capătul realităţii îngustate a celui izolat.

Filmul regizoarei Penny Panayotopoulou este o experienţă cinematografică menită să te străpungă prin forţa psihologică, fără a face uz de amănunte şocante, ci doar de tăceri strigătoare, şi un must-see mai ales pentru spectatorii care preferă detaliile în locul acţiunii şi al dialogurilor sfâşietoare despre marea singurătate a omului contemporan. Pelicula elenă pare mai degrabă un jurnal vizual monoton (la început), dar care devine din ce în ce mai tentant când stările personajului feminin central se modifică în tacere, iar chipul acesteia, de o frumuseţe atipică, primeşte luminile schimbătoare ale unei singuratăţi resimţite tot într-un registru ieşit din comun.

Anna (Kora Karvouni) trăieşte singură într-un apartament din Atena, alături de câinele ei, pe care îl tratează de parcă ar fi un copil sau înlocuitorul surorii mult prea ocupate pentru a-i mai raspunde la telefon sau pentru a mai veni în vacanţă. Îi citeşte şi îi vorbeşte, făcându-i promisiunea că-l va duce la plajă dacă se face bine. Dar nu-şi mai revine şi moare. Cu doar câteva zile în urmă, o escapadă a câinelui în grădina unei familii fericite din vecinătate îi dă o idee. Să-l îngroape acolo, iar vecina care pare să aibă familia visată de Anna îi permite, îi alină suferinţa prin scurte vizite, dar, mai ales, prin cuvintele pe care Anna le-ar fi aşteptat de la sora ei, mutată într-un oraş îndepărtat.

Îngroparea câinelui în curtea vecinilor devine primul simptom al unei obsesii. Obsesia celui părăsit, însingurat, fără prieteni sau alte fiinţe care sa-i spună o vorbă tandră şi care îşi fixează toata atenţia asupra unor oameni ce i se par fericirea întruchipată. Când începe să fie conştientă de propria singurătate, spionează ritualurile de zi cu zi a unei familii desprinse parcă din reclamele pentru obiecte casnice. Vede cum pregătesc cina împreună, cum merg la cumpărături tot împreună, iar casa lor li se pare şi ea de vis, încât nu se mai poate abţine să nu-i treacă pragul, găsind tot felul de pretexte. Îi duce pe cei mici la plajă, devine complicea lor în micile năzbâtii şi ajunge s-o considere pe mama lor noua ei prietenă de suflet sau, de ce nu, sora mereu atentă, pe care nu o mai are lângă ea.

Interpretarea actriţei Kora Karvouni  este atât de convingătoare şi plină de nuanţe, încât îţi va trezi stări contradictorii. Îţi va plăcea datorită sensibilităţii aproape ireale, îţi va trezi compasiunea prin încercările ei de-a ieşi din hăul singurătăţii fără a-şi mutila sufletul, apoi te va enerva prin fixaţiile sale şi te va agasa dacă te pui în pielea familiei luate în vizor. Penny Panayotopoulou manipulează detaliile filmului în aşa fel încât ajungi să te întrebi dacă obsesia va duce la o tragedie sau la un final plin de speranţă. Un lucru îl poti ghici, însă: nu vei avea parte de manifestările psihopatei din filmele comerciale, dornice să obţină cu orice preţ fericirea celuilalt prin rafinarea unui arsenal de seducţie malefic.

September este un film despre toate acele manifestări ale singurătăţii de care omului actual, căruia i se propovăduieşte triumful grupului şi al sociabilităţii, îi este ruşine. Anna exprimă stările şi emoţiile despre care se spune că ar fi mai bine să fie ţinute sub cheie într-un secol în care depresia ameninţă să detroneze supremaţia altor maladii înspăimântătoare. Poţi spune despre filmul regizat de Penny Panayotopoulou că poate fi varianta Strigătului pictat de Munch, deosebirea constând doar în reflectarea acelei lumini greceşti în oglinda tristeţii, o lumină care îmblânzeşte nuanţele disperării răsfrânte peste obiectele rutinei cotidiene, însufleţite de parcă ar fi nişte personaje secundare.

Pe lângă povestea răscolitoare, subtil redată, cum îi stă bine unui film de artă, September are marea calitate de a te impresiona prin gradarea intensităţii emoţionale şi a tensiunii dintre personaje doar prin detaliile unei monotonii depresive care nu te plictiseşte, ci te face şi mai atent la drama protagonistei. În loc să te obosească, meticulozitatea regizorului în traducerea stărilor prin aceleaşi acţiuni derulate obsesiv te va impresiona şi îţi va potoli setea de imagini expresive ale firescului scăpat din vedere în perioada filmelor pline de efecte speciale. Este vorba despre acel firesc înspăimântător de familiar (măcar o dată în viaţă) al singurătăţii resimţite abia când rutina dă greş, iar un detaliu care deraiază de la traseul zilnic stabilit în gândurile eroinei o va obliga să iasă din labirintul schizoid al propriei lumi şi să (re)înveţe apropierea de ceilalţi.

Fie că te-ai născut aici şi ţi-ai petrecut toată viaţa în el, fără a fi tentat să-l părăseşti, că ai fost forţat de împrejurări să-ţi amanetezi studenţia pentru banii de chirie doar pentru a mai rămâne un timp în el sau ţi-a livrat un răsărit pe balcon după întâia ceartă amoroasă de la finalul unei petreceri de apartament, Bucureştiul din Love Bus ţi se va părea atât de aproape de acasă, încât nu te vei putea abţine să nu empatizezi cu personajele, indiferent dacă îţi place sau nu viziunea regizorală.

Love Buseste format de fapt din cinci scurtmetraje despre tot atâtea cupluri, de vârste şi aspiraţii diferite. O barmaniţă care îşi tot strigă iubitul ce nu vrea să iasă pe balcon pentru a-i spune de ce nu o mai bagă-n seamă, o adolescentă care, în schimb, face tot posibilul pentru a se reîntoarce la un balcon, unde iubitul trage tacticos din ultima ţigare după o ceartă şi o aventură “la beţie”, un cuplu dintr-un apartament boem de lângă Cişmigiu, în care infidelitatea este dată de gol de un obiect lăsat la întâmplare pe etajera din baie, un IT-ist pe care iubita îl întreabă de prea multe ori de ce o sună rar şi un singuratic incapabil să distingă între fanteziile sexuale cu tentă psihedelică şi realitate sunt personajele ce animă un Bucureşti personal, fără acele repere-clişeu. Pe toţi protagoniştii îi leagă apartenenţa la generatia Y, numită şi cea pierdută, debusolată, sau, de ce nu, cea care şi-a redus planurile de viaţă la un prezent cu decor minimalist, dar cu exprimări afective nelimitate.    

Scurtmetrajele poartă denumirile unor cartiere familiare celor care vânează anunţurile cu acele chirii ieftine, repetându-le numele de parcă ar face mătănii, doar vor găsi oferta providenţială care să le prelungeasca şederea în Babilonul de pe Dâmboviţa, sau barurile unde să-şi poarte dialogurile până dimineaţa. Iancului, Unirii, Tineretului sau Drumul Taberei alcătuiesc o hartă mitică, un fel de mandală a memoriei afective modelate de relaţia cu oraşul, cu singurătăţile sale şi cu influenţele (uneori) toxice, dar bune pentru inspiraţie.

Cu fiecare scenă şi replică amuzantă sau acidă, te vei regăsi din ce în ce mai mult în dramele personajelor, vei recunoaşte locurile primelor dezamăgiri în compania Bucureştiului şi vei avea un deja vu. Dacă aceasta o fost intenţia regizorilor Mihai Mincan, Roxana Andrei, Florin Babei, Constantin Radu Vasile şi Andrei Georgescu, de a te invita să te identifici cu personajele, cu modul firesc şi degajat al actorilor de a interpreta nişte roluri în care să îţi regăseşti pritenii, cunoştinţele sau colegii de facultate, atunci Love Bus şi-a atins ţelul. Îţi va trezi amintiri şi le va transforma pe cele în care luai totul prea în serios în scene comice.

Love Buseste genul de film la care te duci cu amicii, să depănaţi amintiri despre oraş în timp ce vă descreţiţi frunţile. Te implici în poveştile personajelor, dar fără a simţi apăsări, ci doar nostalgia revederii unor poze din studenţie sau liceu, puse într-un folder comun.

O să o spun direct, ca să încep cu bilele albe – să alegi pentru vizionarea unui film Sun Plaza, când căldura îi împinge pe oameni în toate locurile cu aer condiționat din belșug, este o idee minunată. Un mall puțin populat, unde nu riști niciodată să te calci pe bătături cu vecinii de scaun, este un maaaare plus.

Povestea filmului Let’s be copseste inimaginabil de simplă, ca și când producătorul (Luke Greenfield) nu a dorit nicio secundă să agite neuronii și să facă – Doamne ferește – căldură cerebrală spectatorilor: doi prieteni, Ryan și Justin (Jake Johnson și Damon Wayans Jr. ), colegi de apartament, au venit din Ohio în L.A cu onorabila intenție de a-și schimba norocul. Noi îi vedem, clasic, ajunși la 30 de ani, fără perspective și fără realizări – unul este un fost jucător de rugby, căruia toți îi prevestiseră o carieră strălucită, iar celălalt, un game designer ale cărui idei nu sunt luate niciodată în considerare și care a conceput un joc cu polițiști pe care nu este în stare să-l vândă. Viața e grea și nedreaptă, toți au ceva cu mine, blah, blah… Până într-o zi (mai exact, seară), când, cu ocazia unui bal mascat-slash-reuniune de clasă, cei doi îmbracă două uniforme de polițiști și ajung să se facă de râs într-un mare fel.

Cu coada între picioare și simțind că sunt ratații din curtea școlii, cei doi părăsesc petrecerea și ajung pe străzile animate ale Orașului Îngerilor, unde lumea îi tratează ca pe niște polițiști cu acte în regulă. Acesta este declicul pentru cei doi oameni ai legii wanna be. De la a opri circulația pe trotuar la a cumpăra o mașină de poliție de pe ebay nu e decât un click, iar cei doi, cu ajutorul tutorialelor de pe youtube încep să se creadă ușor the real thing. Ce să vezi, pe fata mult râvnită de Justin, Josie (Nina Dobrev), chelneriță a unui bar deținut – cum altfel? – de un cuplu de bătrâni inofensivi – a pus ochii și cel mai temut mafiot din oraș, Mossi (James D'Arcy). Clișeele curg ca secera prin spicele de grâu, vorba neaoșului hit estival: Mossi este est-european, este super-tatuat, poartă trening și este o fiară însetată de sânge. Noroc cu ochii albaștri ai lui D'Arcy și cu îmbrățișarea interesantă a sa a posturii de psihopat că altfel se scorojeau pereții.

Pericol, pericol, fata bate din gene, barul este în primejdie, bătrâneii sunt amenințați și cei doi falși polițiști simt că este de datoria lor să-i pună la punct pe băieții răi – ați ghicit, banda lui Mossi, traficanți-de-nu-se-știe-ce. Bineînțeles că lucrurile scapă de sub control, dar, cu ajutorul lui Segars, un polițist adevărat , totul se termină cu bine.

Blah-blah…băiatul rămâne cu fata, își vinde și jocul și the american dream lives on!

De la Jake Johnson și Damon Wayans Jr. aveam așteptări mari, cunoscându-le potențialul din seria TV New Girl, și respectiv Happy Endings, unde rolurile îi exploatează fabulos. Și acolo Johnson (în rolul lui Nick Miller) primește tot postura de loser, dar cu un touch de fascinație, deoarece este atât de bipolar și excentric încât îți stârnește râsul în mod natural. În Happy Endings, Damon Wayans Jr. este jumătatea colorată a unui cuplu bizar și draguț, reușind să se afirme fără artificii.

În rolul primadonei o regăsim pe Nina Dobrev, consacrată de seria The Vampire Diaries. Acum nu știu alții ce văd, dar jocul său este identic cu cel al personajului din serialul mai sus amintit și anume Elena Gilbert – aceeași mimică, aceeași atitudine, ba chiar același stil vestimentar și chiar și aceeași coafură. Deja vu- boss level!

În rolul polițistului bun și brav îl regăsim pe Rob Riggle (22 Jump Street, Modern Family, New Girl,Hotel Transylvania), iar în rolul lui il cappo di tutti capi îl avem pe Andy Garcia, credibil și demiurgic.

În alte roluri joacă Keegan-Michael Key, Natasha Leggero și Jonathan Lajoie.

The Hundred-Foot Journey are în spate o echipă atât de bună încât te îndeamnă la precauție. Cu Oprah Winfrey și Steven Spielberg ca producători, cu Steven Knight (responsabil pentru scenariul experimentalului Locke) semnând adaptarea romanului omonim al lui Richard C. Morais și cu Lasse Hallstrom (Chocolat, Salmon Fishing in the Yemen) în spatele camerelor, The Hundred-Foot Journey ar trebui totuși să fie o călătorie plăcută. 

Deși puțin cam lung și extrem de previzibil, filmul lui Lasse Hallstrom, având în centru evidentul cuplu separat de diferențe culturale și reunit prin dragostea pentru mâncare (vezi sus-numitul Chocolat) nu își câștigă punctele prin resortul tipic. Mâncarea din The Hundred-Food Journey este plictisitoare cu indulgență. Nu trebuie să te întorci mult în timp pentru a găsi un film despre mâncare care să îți trezească o poftă nebună de gătit – un exemplu mai la îndemână este Chef. De asemenea nu vei găsi în The Hundred-Foot Journey tipul de joc actoricesc dedicat al lui Jon Favreau. Actorii lui Hallstrom nu sunt arătați în nicio clipă facând ceva revoluționar în bucătărie. Hassan Kadam (Manish Dayal), geniul culinar din centrul filmului nu se îndeletnicește cu nimic mai mult decât asezonarea mâncării cu o selecție de mirodenii indiene moștenite de la mama sa, în timp ce Marguerite (Charlotte Le Bon, Yves Saint Laurent) – varianta feminină a lui Hassan – culege ciuperci din pădure și gustă cu gingășie cele cinci sosuri de bază ale bucătăriei franțuzești.

Dacă mâncarea este atât de banală, pe ce se bazează The Hndred-Foot Journey? Pe confruntarea dintre doi titani atipici ai cinematografiei – Helen Mirren în rolul patroanei de restaurant care păzește cu sfințenie tradiția bucătăriei franțuzești și Om Puri – veteran al filmelor indiene, aici patriarhul familiei Kadam. În momentele în care apar pe ecran, împreună sau separat, cei doi reușesc să creeze o imagine la fel de luminoasă precum cea a satului în care și-au deschis restaurantele. Pe când Hassan reinventează bucătăria clasică prin adăugarea de condimente exotice, veteranii se luptă cu încăpățânare să păstreze tradiția. Această luptă, deși extrem de amuzantă, este, de fapt, singurul fir melancolic care străbate comedia ușoară a lui Hallstrom. Onorându-și originile, Papa Kadam (Puri) și Madame Mallory (Mirren) nu dau dovadă de lipsă de perspectivă, ci evidențiază faptul că fericirea nu se dobândește prin minarea fundamentelor, ci prin îmbogățirea lor. 

Această idee este susținută și de evoluția tânărului Hassan. În actul al treilea – filmul se lungește mai mult decât ar fi nevoie pentru a evidenția această idee – Hassan ajunge chef de cuisine la un restaurant din Paris faimos pentru bucătăria lui „moleculară”: rețetele au la bază formule chimice menite să facă oamenii fericiți. Atât de simplu. Și totuși Hassan nu e fericit. Revelația nu întârzie să apară: când ai tranformat tot ce era de transformat, când ai simplificat până la nivel molecular, când pe farfurie a mai rămas doar o urmă de sos, drumurile sunt închise și e timpul să te întorci la porția generoasă de curry.

Acest unic fir melancolic al filmului este în același timp un punct slab din simplul motiv că The Hundred-Foot Journey avea la dispoziție un alt mijloc de a introduce gravitate scenariului. Familia Kadam ajunge în Franța după ce restaurantul din Mumbay este ars de extremiști politici. În incendiu își pierde viața și mama lui Hassan. Din păcate, scenariul trece foarte ușor peste incident cauzat de some election or other. Episodul de rasism, care are loc de această dată în Franța, trezește reacții mai puternice (dar nu prea puternice, nici de această dată The Hundred-Foot Journey nu se implică) în Madame Mallory. Indienii rămân pasivi.

The Hundred-Foot Journey rămâne strălucitor și detașat, cu explozii de lumină care fac restul chiar mai fad. Ce dovedește filmul lui Hallstrom – după succesul filmului The Best Exotic Marigold Hotel, cu Judi Dench în rolul principal – este că perechea Grande Dame și India este încă una câștigătoare.