Filme

Scoate-ți din cap imaginea unui bărbat sfârtecând în carnea vie a unei femei. Carlos este un canibal prezentabil, un croitor cu renume și aparență impasibilă. Pe lângă dedicarea pentru slujbă, Carlos plănuiește accidente din urma cărora își obține prada – întotdeauna femei.

În Granada, Spania, Carlos duce o existență duală, însă cele două vieți ale sale nu se amestecă una cu alta. El își măsoară și testează materialul propriilor victime în aceeași manieră în care măsoară materialele de croitorie. Interacțiunea sa cu femeile-victime pare impregnată de energie sexuală, însă nu actul sexual este scopul acțiunilor sale. Întocmai ca pe-o pânză sau bucată de lână pură își întinde victimele pe masă cu grijă, parcă de frică să nu se spargă, le devoră din priviri, mirosindu-le pielea, simțindu-le pântecele cu degetele; își alege ustensilele cu grijă și apoi – ni se insinuază – sacrifică prada.  Acasă, își umple frigiderul și congelatorul cu mâncare proaspătă – doar cele mai gustoase și nutritive părți – își pregătește cu migală o bucată de friptură și în continuare regizorul Manuel Martin Cuenca ne supune celor mai tulburătoare imagini posibile ale unui om consumând friptură.

Canibal este presărat cu elipse și ascunzișuri. Carlos, în sine, este mai mult decât bilateralitatea lui – și poate că întreaga sa viață este o extensie a secretului său existențial. Canibalismul nu este o boală mintală – cel puțin nu este considerată ca fiind una de către societatea științifică – și nici nu este reprezentată astfel în film. Carlos poftește la victimele sale așa cum oamenii normali poftesc la văzul unui fel de mâncare gustos. În pofida șocului inițial, stilul său de viață ni se strecoară în conștiință și devine normal chiar și pentru noi, dar nu într-atât încât să salivăm la fripturile lui.

În film, canibalismul lui Carlos nu trece drept o anomalitate; este un subiect de meditație: „poate este ceva în natura lui (a canibalismului) care ne este de fapt atât de aproape, încât am decis să îl îndepărtăm.” (Manuel Cuenca). Să existe în viața noastră cotidiană reminiscențe ale unui trecut canibalic inhibat? Să fie un act precum sărutul o formă pentru nevoia primitivă de a mușca, de a devora? (J. Genet). Carlos întreprinde acte mai canibalice de-atât, însă nu o face într-o manieră monstruoasă. Deși tradus în română drept Canibal. Povestea de dragoste a unui demon, Carlos nu este un demon. Sau cel puțin, nu imaginea asta i-o imprimă regizorul. Însă este de așteptat ca publicul să îi critice și condamne acțiunile. Sau, dimpotrivă, să îl compătimească.

Rutina canibalică a lui Carlos este întreruptă de sora româncei Alexandra, Nina, pentru care croitorul este întruchiparea unui samaritean. În fața trupului ei dezgolit Carlos se află în imposibilitatea de a o transforma într-o pradă. Iubește mai mult persoana Ninei decât iubește carnea ei. Suntem învățați ca dragostea să aibă puterea – în filme – de a schimba oamenii, de a muta munții din loc și, mai presus de orice, de a ne conduce către finalul pe care ni-l dorim. Dar Canibal nu este filmul care să ne confirme iluziile. Sentimentele dintre Nina și Carlos sunt mult prea greu de explicat pentru a fi categorizate ca iubire. Nina iubește pur, inocent, pe când natura sentimentelor lui Carlos este incertă, dar nu canibalică.

În final, este greu de crezut că poți ieși de la un film simțind compasiune pentru un personaj asemeni lui Carlos. Raportarea la el se modifică de-a lungul filmului: ne dezgustă la început, îl disprețuim, îi dorim schimbarea, iubire, pentru ca la sfârșit să îl compătimim. Actorii Antonio de la Torre și Olimpia Melinte fac un cuplu excepțional, amintind de Frumoasa și Bestia. Doar că Bestia, de data aceasta, nu este atât de evidentă. 

Soldaţii ruşi au fost foarte răi. În primul rând că au luat-o pe sus pe Helga şi au dus-o în lagăr în Siberia. Acolo, au învăţat-o să mănânce foarte repede, ceea ce îi taie, cu mai bine de 50 de ani mai târziu, pofta de mâncare lui Ulli (Victor Rebengiuc). Comandanţi erau foarte mulţi şi era imposibil să-i mulţumească pe toţi. În plus, au ţinut-o în frig. Cel mai important, au învăţat-o cuvântul „tovarăş”  / „товарищ”, pe care actriţa Victoria Cociaş, însufleţită de o sfântă ură patriotică, îl rosteşte ca şi cum l-ar citi de pe un carton de undeva în afara cadrului pe care a scris cineva „TAVARIŞCI”.

Lindenfeldşi Condamnat la viaţă, cel mai bun film românesc din ultimii 20 de ani, după cum aflăm de pe site-ul filmului, sunt legate prin trainice legături. În primul rând, actorii Alexandru Bindea şi Nicodim Ungureanu, care apar în distribuţia ambelor filme. În al doilea rând, un plot în care eroul este unicul spectator (şi, în filmul lui Dreyer, comanditarul, de la un punct încolo) al unei puneri în scenă menite să-l măgulească şi să-l amăgească. În acest sens, e interesant că şi într-un film, şi într-un celălalt, e nepermis de neclar dacă protagonistul îşi dă seama că e victima unei manipulări şi le face jocul păpuşarilor pentru a-i expune şi/sau ridiculiza, dacă e dus de nas sau dacă pur şi simplu nu-i pasă. În sfârşit, şi Lindenfeld e cel mai bun film românesc din ultimii 20 de ani, dacă nu cumva din toate timpurile, cum e şi Condamnat la viaţă.

În închisoarea Guantanamo, specialiştii de peste ocean au brevetat tortura în care principalul instrument este muzica formaţiei Metallica. În cazul meu, efectul nu ar fi cel scontat, dar după filmul lui Gabrea, dacă mai trebuie să ascult fie şi o singură dată Canonul în re major al lui Pachelbel, vomit albastru.

În Lindenfeld, Canonul e interpretat în mai multe variante. Varianta funebră la orgă din final, de pildă, îi prevesteşte lui Ulli, care pare că n-a înţeles nimic din sfaturile de estetică a suicidului ale doctorului interpretat de Ion Caramitru, un sfârşit sumbru. Sugestiv, nu? Singurele instrumente la care Canonul rămâne neinterpretat în filmul lui Gabrea sunt, aşadar, oboiul, cimpoiul şi banala frunză.

Actorul Ion Caramitru simte nevoia să facă un mare rol, deşi nu are parte decât de o singură scenă în care trebuie să facă un singur lucru, aparent simplu: să dea un diagnostic. Drept urmare, Pino alege să joace fiecare cuvânt, ca pe scena Naţionalului. Dacă ar putea, ar interpreta cu mâinile chiar şi prepoziţiile. Ar fi interesant de văzut cum le cere Caramitru vânzătoarelor din piaţă un kilogram de cartofi noi sau o pâine cu secară.

La doi metri în faţa unei maşini militare pline cu ruşi, o femeie aleargă de mama focului şi le transmite sătenilor aflaţi la cules un anunţ de importanţă capitală: vin ruşii. Altcineva ar fi început poate scena cu un peisaj idilic, apoi cu un personaj din părţile locului care admiră peisajul idilic, vede apoi un punct la orizont, punctul creşte şi lasă în urmă un nor din ce în ce mai lung de praf, omul dă fuga la biserică, trage clopotul, ţăranii de pe câmp aud clopotul şi fug care încotro. Acel altcineva n-ar fi trebuit să fie cine ştie ce vizionar, ar fi ajuns să fie un regizor mediocru sau un debutant, aşa cum Radu Gabrea de bună seamă că nu e.

Unii critici mai răutăcioşi din fire au văzut în Lindenfeld încă un exemplu de teatru filmat. E o apreciere extrem de nedreaptă. La adresa instituţiei teatrului, se înţelege.

Mai bine de jumătate din film, scenariul maestrului Adrian Lustig curge mai lin decât piatra de curling pe pista proaspăt unsă. Vrea Ulli să plece în oraşul natal? Nicio problemă, şoferul se execută şi conduce aproape o zi până în România, că nu s-o face gaură-n cer. Vrea domnul să dea de Helga şi să recupereze timpul pierdut? Nimic mai uşor! Întreg satul e părăsit, cu o singură excepţie: vechea casă a lui Helga, în care ia ghiciţi cine trăieşte acum? Aşa e, chiar Helga! Vrea domnul să îi fie servită masa, iar apoi să doarmă acasă la madame? De ce nu? Genericul final ar fi picat atunci la ţanc, dar ar fi trebuit schimbat titlul, din Poveste, în Povestioară de dragoste, dacă nu chiar Nuvelă.

Nu e clar de ce, dar deşi presară mai multe glumiţe despre ruşi decât Hansel şi Gretel firimituri, Lustig şi Gabrea par să creadă că, ascuns în lan, adolescentul Ulli săvârşeşte cea mai samavolnică trădare atunci când nu îşi smulge iubita din mâinile militarilor ruşi, neştiind poate că, dacă şi-ar fi ascultat sufletul, tânărul şvab ar fi fost executat sumar de către TAVARIŞCI şi nuvela s-ar fi transformat în Schiţă de dragoste, Lindenfeld.