Filme

Regizorul Bryan Singer a intrat în mileniul III cu o franciză care, dacă nu a fost mereu pe lista celor mai reușite filme, a reușit să creeze cea mai bogată metaforă a toleranței din peisajul blockbuster-ului de vară. X-Men și X-Men 2 nu au pus bazele unui nou gen, dar au dovedit că marginalizații care luptă pentru cei care i-au marginalizat au priză la public. După 11 ani, Singer revine la o poveste care s-a împiedicat de câteva ori de-a lungul anilor și procedează inteligent: șterge trecutul cu buretele – punct și de la capăt.

X-Men: Days of Future Past se desfășoară în două planuri temporale – anul 2023 al întunericului și anul 1973 al răsăritului unei ere. Fiindcă acesta din urmă reprezintă momentul în care Mystique (Jennifer Lawrence) îl omoară pe Bolivar Trask (Peter Dinklage – Game of Thrones), convingând opinia publică de pericolul pe care îl reprezintă mutanții. În 2023 crima lui Mystique are ca urmare crearea Santinelelor, roboți imuni la puterile mutanților care nu îi au ca ținte doar pe aceștia, ci și pe oamenii care ar putea avea în viitor copii sau nepoți mutanți.

Singer nu pierde timpul prezentând din nou personajele principale, ci continuă construcția pe două fire narative diferite: primele trei filme sunt sursa multor sentimente abia schițate din viitor, în timp ce X-Men: First Class este o vizionare indispensabilă pentru a prinde toate glumele din 1973. Filmul funcționează și pentru profani, desfășurându-se ca un puzzle inteligent, care se păstrează sub nivelul unui Inception și mult deasupra celui al unui film de vară cu supereroi. 

Wolverine (Hugh Jackman, născut să joace rolul acesta) este trimis din viitor să o  oprească pe Mystique cu ajutorul tinerilor Charles Xavier (James McAvoy) și Erik Lehnsherr (Michael Fassbender). În acest plan filmul capătă greutate emoțională, mai ales prin McAvoy, care abordează rolul mutantului pentru care puterile reprezintă amintirea greșelilor trecute cu o exuberanță a sentimentului rar întâlnită în filmele de gen. Relația lui cu Magneto (Fassbender a fost o alegere excelentă) este un alt punct forte al noii dimensiuni. În jurul lor se concentrează ce a dat mai bun universul X-Men în ultimii 11 ani: un Wolverine care nu mai este doar o victimă furioasă, ci un cunoscător al viitorului, o Mystique care pendulează între două feluri diferite de a vedea lumea și singurul nou mutant din peisaj – Quicksilver (Evan Peters – American Horror Story), centrul celor mai bune scene ale întregului film. 

O critică adusă filmului a fost puțina atenție aferită viitorului – Storm (Halle Berry), Kitty Pride (Ellen Page), chiar veteranii Patrick Stewart și Ian McKellen au avut apariții sumare. La scară mai largă – intenția filmului, continuarea prin X-Men Apocalypse, care va apărea cel mai probabil în 2016 – decizia are sens. Singer i-a salvat nu numai pe supraviețuitorii celor trei filme anterioare, ci le-a oferit o nouă viață personajelor care nu a fost la fel de norocoase. În viitorul creat în 1973 Beast, Jean , Cyclops rezistă. În timp ce Wolverine și aliații săi își duc lupta cu propiile limite, variantele lor din viitor sunt ucise rând pe rând de Santinele, pentru a renaște apoi într-o lume nouă – o lume a toleranței, o lume în care mutanții sunt eroi. Cel puțin până în 2016.

Mai ţineţi minte acele tablouri pictate de Marc Chagall, în care mirese, violonişti şi oameni ai cartierelor sărace zboară peste oraş, ca într-un vis? Ei bine, după ce împlineşte 100 de ani, Oliveira se gândeşte să preia candoarea lui Chagall şi realismul magic pentru a le îmbina într-o viziune cinematografică plină de poezie şi de romantism. În rolul miresei- Angelica. În rolul îndrăgostitului: Isaac, un fotograf amator, pasionat de poezie, tăcut şi retras, despre care vecinii pensiunii unde locuieşte spun că nu e în apele lui de la o vreme. Povestea nu ar fi devenit memorabilă dacă fotograful visător s-ar fi amorezat de Angelica la nunta ei, nu la priveghiul acesteia, când părinţii decid că trebuie imortalizată în rochia de mireasă.

Straniul caz al Angelicăi este un film care îmbină basmul, poveştile cu fantome şi aerul demodat al cărţilor despre iubirea absolută, populare în secolul al XIX-lea. Acestei îmbinări, Oliveira îi adaugă reţeta lui clasică: umorul duios, nostalgic, imaginile cu detalii care vorbesc în locul personajelor şi un protagonist aerian, ce pluteşte deasupra nimicurilor cotidiene. Personajul central, nimeni altul decât Isaac, fotograful îndrăgostit de fantoma Agelicăi, fata care îi zâmbeşte dincolo de moarte, din fotografii, şi îl vizitează în fiecare noapte, sub forma unui spectru, este interpretat credibil de actorul Ricardo Trepa (cunoscut şi din Excentricităţile unei blonde).

Regizorul portughez are talentul de a face trecerea lină de la realitatea cotidiană la fantastic şi mister, fără a plonja într-un mod ostentativ. Atmosfera stranie în care intră personajul central este anticipată de la prima scenă, dominată de tabloul citadin întunecat, dintr-o noapte ploioasă, de îmbrăcămintea sobră a personajelor secundare, ce par să facă parte dintr-o menajerie burgheză ieşită din timp, dar şi de originea exotică a lui Isaac, un evreu sefard, peste care secolele au pus o pecete cvasi-mitică în memoria colectivă din Spania şi Portugalia.

Încă din clipa în care intră în conacul Angelicăi, fotograful devine străinul ce trezeşte suspiciuni, mai ales în rândul surorii habotnice. În timp ce îi pozează trupul fără suflare, între acesta şi femeia neînsufleţită se naşte o intimitate ce va constrasta pe tot parcursul filmului cu acţiunile celorlalte personaje lumeşti, reduse la stadiul de figurine rigide, după caz, deghizate fie în binevoitori joviali, fie în proprietari de pământuri îmbogăţiţi, care trăiesc după legile ierarhiei sociale de acum sute de ani. Să nu uitam că avem de-a face cu Oliveira şi a lui plăcere de a dinamita reperele temporale fixe prin amestecul unui peisaj agrar, specific unei moşii-fortăreţe izolate, cu imaginea unui oraş modern, ce nu îndrăzneşte să invadeze acea încremenire patriarhală, de unde venea şi Angelica, şi pe care personajul central o imortalizează în fotografiile sale.

Dacă s-ar fi aflat în faţa unui medic, protagonistul îndrăgostit de o fantomă, alături de care zboară în fiecare noapte, ar fi fost bănuit de halucinaţii şi delir, iar un regizor cum a fost Hitchcock l-ar fi băgat într-un scenariu terifiant, în care adevăratele fantome vin din vinovăţii şi acte refulate, depozitate în inconştient, după modelul freudian. Dar lui Oliveira nu-i plac disecţiile psihologice brutale, alegând calea irealului devenit plauzibil în lumea personajelor sale. Prin stilul său, ce aminteşte de începuturile cinematografiei, îşi obligă spectatorul să se prefacă, măcar pentru 90 de minute, că poate vedea realitatea prin lentilele imposibilului, ale imaginarului.

În acest film, care le-a atras atenţia şi criticilor de la Cannes, Oliveira (re)creează o lume a visătorilor, unde singurătatea, disperarea şi moartea devin poetice, iar brutalitatea se dizolvă într-o feerie onirică. Totul pare ieşit din timp şi din ceea ce este considerat firesc, plauzibil, fără a fi nevoie de introducerea unor efecte speciale. Mai bine zis, Oliveira ne oferă o alternativă la povestea hollywoodiană despre iubirea dintre o fantomă şi un pământean, fără un buget mare. Singura condiţie: regizorul trebuie să aibă parte de spectatori plini de răbdare, capabili să aprecieze forţa decorurilor minimaliste şi a scenelor derulate meticulos, ce seamănă mai mult cu niste fotografii, în care apare şi zborul unui cuplu deasupra obiectelor banale, ca într-un colaj suprarealist.

Dacă Macario (Ricardo Trepa) ar fi fost un fan al reţelelor de socializare, ar fi lecturat cu nesaţ însemnările de pe wall-ul blondei cu aer de Lolită (Catarina Wallenstein), ce locuieşte în clădirea de vis-a-vis. Ar fi memorat orarul postărilor ei pentru a le sincroniza cu ale lui sau, la un moment dat, sătul de atâta aşteptat, ar fi obordat-o pe chat.

Dar în Portugalia uşor ireală, a  nostalgiilor unui regizor de (aproape) aceeaşi vârstă cu a cinematografului, personajele încă se mai întâlnesc în lumea reală şi se ademenesc de la ferestrele unor clădiri învecinate. Despre bărbatul care mai crede în aşteptare, preferând destăinuirile în prezenţa unei necunoscute dintr-un tren în locul citatelor pline de aluzii distribuite prietenilor virtuali, şi despre senzualitatea ambiguă din jurul unei tinere aflate în intervalul 18-22 de ani, când vârsta este cel mai greu de ghicit şi ochii mamei de modă veche, încă vigilenţi – alege să povestească unul dintre cei mai longevivi regizori- Manoel de Oliveira, în Excentricităţile unei blonde, filmul regizat după ce a depăşit un veac de prezenţă pământeană.

Pelicula are la bază un subiect simplu, care i-ar putea amuza sau plictisi pe acei spectatori obişnuiţi cu poveştile de iubire pătimaşe derulate pe repede-înainte. Celor având o toleranţă scăzută faţă de personajele masculine capabile să îndure supliciul amânării îndelungate, Macario le va părea un pămpălău cu foarte puţine întâlniri erotice la activ, care s-a aprins din cauza unei blonde cu aer şcolăresc întârziat, ce îşi flutură visătoare un evantai chinezesc, în timp ce se preface absentă, de parcă n-ar şti că este privită de un voyeur inofensiv şi timid. Acest Macario, tipologia băiatului de familie bună, cuminte şi docil, care îşi alege o îndeletnicire pe măsura propriei răbdări supraomeneşti -cea de contabil- mai are un defect în ochii spectatorului modern: este dependent financiar de unchiul influent, care îi taie toate fondurile, apoi îl dă afară de la magazinul său când nepotul ascultător se răzvrăteşte şi vrea să se însoare cu blonda misterioasă ce l-a sedus în timpul ieşirilor la fereastră, în fiecare zi, la aceeaşi oră.

Excentricităţile unei blondeeste construit pe un scenariu sărac în fapte spectaculoase, dar compensează prin regalul vizual şi prin atmosfera desprinsă din altă lume, care te scoate din prezent şi te lasă undeva, suspendat pe un culoar straniu, ce permite o trecere de la decorul citadin zgomotos, plin de monumente istorice, la scenele de interior, unde toată lumea se comportă adoptând o eleganţă desuetă, recitând poezii în mijlocul unor încăperi pline de rafinamentul interbelic. Farmecul peliculei stă tocmai în capacitatea spectatorului de a sesiza imaginile picturale din care sunt compuse scenele de interior, dar şi în deruta legată de plasarea în timp a poveştii. Hainele aparţin unei garderobe contemporane, dar ezitările personajelor îndrăgostite, dependenţa bărbatului mai tânăr de opiniile rudei în etate, ritualul de curtare, aşteptarea transformată în garantul intenţiilor decente şi gesturile de o galanterie demodată amintesc de nuvelele din perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului trecut.

Filmul regizat de Oliveira este un omagiu adus marelui scriitor Eca de Queiros şi cinematografiei de artă, aşa cum era percepută în perioada felliniană, când spaţiul citadin devenise un loc al dramei sufocante, dar şi al reveriilor sentimentale. Dacă îţi începi călătoria prin lumea filmului portughez cu acest regizor, vei descoperi tocmai acea latură emblematică pentru sensibilitatea lusitană- imaginea melancolică, atenţia pentru detaliul cromatic şi aura nostalgică a spaţiului urban, de parcă întreg oraşul ar pluti într-un fado interminabil.

The Other Womanîţi va plăcea dacă mai ai fantezii pubero-adolescentine, în care pui la cale o răzbunare împotriva amorezului ce nu te merită, sau dacă vrei să te amuzi pe seama isteriei feminine. În cazul în care fanteziile vindicative devin o plăcere vinovată la vârsta adultă, nu-i nimic, protagonistele filmului acţionează în locul tău, că doar bărbatul manipulator şi egoist merită o lecţie, una furnizată urmând reţeta hollywoodiană, cu finalitate previzibilă, dar cu anumite ingrediente schimbate, mai ales la nivelul replicilor şi al jocului actoricesc amuzant, care îţi relaxează neuronii prin hohote de râs.

Carly (Cameron Diaz) şi Kate (Leslie Mann) sunt două femei ce par să vină de pe planete diferite. Prima este o avocată stilată, încrezătoare în abilităţile de seducţie, cealaltă, soţia uşor pisăloagă, ştearsă, infantilă şi tâmpă (doar în aparenţă), care preferă să rămână în umbra soţului infidel (Nikolaj Coster-Waldau). Când află una despre cealaltă şi, mai ales că Mark, “bărbatul ideal”, proprietate comună, le înşeală pe amândouă cu o femeie mai tânără (Kate Upton), devin cele mai bune prietene. Nu lipsesc beţiile pline de momente lacrimogene, încărcate de anumite destăinuiri tari ca un shot, deghizările pentru spionarea nemernicului care le joacă pe degete, replicile acide sau micile şicane menite să distrugă treptat confortul de zi cu zi al victimei masculine, întâlnite mai ales la vârsta şcolarilor fericiţi după ce au reuşit să pună câteva pioneze pe scaunul profesorului.

Deşi cele două personaje feminine sunt construite după clişeele privind opoziţia amantă sofisticată – nevastă enervantă şi nepricepută precum o şcolăriţă care se machiază pentru prima dată, regizorul fentează plictiseala prin dialoguri spumoase, construind imaginea complicităţii feminine bazate pe intimitatea experienţei comune-escrocheria sentimentală. Atât Cameron Diaz, cât şi Leslie Mann reuşesc să transforme isteria într-un detaliu suportabil, înlocuind ţipetele şi păruiala cu scene imprevizibile, în care ambele personaje se comportă altfel decât ar fi crezut spectatorul îndopat cu imaginile oferite de comediile americane.

În ceea ce-l priveşte pe infidelul interpretat de Nikolaj Coster-Waldau, regizorul Nick Cassavetes îl construieşte după chipul şi asemănarea laşului-mieluşel, care se vrea pălmuit de spectator din cauza romantismului mimat ostentativ. Soţul mincinos este genul care poate fi distribuit într-un reality-show, unde bărbatul şarmant, fin cunoscător al sensibilităţii feminine, îşi caută ursita, prefăcându-se interesat de fiecare concurentă în parte, căreia i se livrează mirajul unicităţii în inima prinţului închipuit.

The Other Woman  nu este genul de film care să îţi solicite intelectul. Are, în schimb, marea calitate de a nu te plictisi, regizorul ştiind cum să evite ridicolul scenariului comercial prin expresivitatea celor două actriţe, care stârnesc hohote de râs, facându-le pe irascibilele înşelate să pară simpatice. 

Cele cinci scurtmetraje prezentate în cadrul programului Oscars Night te trec prin cinci stări diferite, de la compasiune, revoltă și anxietate la voie bună și haz, în cele din urmă. Nominalizate la premiile Oscar, la categoria Short Film-Live Action, scurtmetrajele provin din țări diferite:

1. Helium (Danemarca, 2013, R: Anders Walter)

Moartea nu este niciodată un subiect ușor digerabil, cu atât mai puțin când este vorba de moartea unui copil. Câștigătorul secțiunii, Helium este un scurtmetraj danez care creează un univers fantasmagoric, transpus vizual prin imagini și grafică intense. Alfred este un băiat de 10 ani care suferă de cancer și urmează să moară, iar Enzo este noul om de serviciu cu care se împrietenește. Pentru a-i reduce agonia, Enzo îi explică ce înseamnă de fapt moartea: este un tărâm miraculos unde nu va mai suferi niciodată. Povestea imaginativă a lui Enzo este mai mult decât un basm pentru copil: îl ajută pe el însuși să evadeze din prezent, din realitatea greu de suportat în care un copil trebuie să moară. În definitiv, juxtapunerea dintre firul narativ real și cel imaginar ne face să îndurăm mai ușor finalitatea care ni se face cunoscută încă de la început. Vrem și sperăm ca Albert să se fi urcat în acel balon spre tărâmul colorat și imponderabil.

2. Just before losing everything / Avant que de tout perdre (Franța, 2013, R: Xavier Legrand)

Avand que de tout perdre este un scurtmetraj francez foarte intens, cu un fir narativ frenetic – sau mai degrabă aceasta este starea pe care o induce. În acest scurtmetraj de 30 de minute, acțiunile se succed ca într-un delir: Miriam sosește la muncă cu copiii, își dă demisia, plănuiește evadarea din oraș. Pentru prima jumătate, nu ni se face cunoscut motivul din spatele fugii disperate, însă cicatricile de pe corpul femeii sunt indicative solide. Comentariul fiului său, deși inocent exprimat, este dureros pentru realitatea pe care o devoalează. Pe tot parcursul scurtmetrajului, ne simțim cot la cot cu Miriam și copiii ei, o încurajăm lăuntric, iar când scăparea este foarte aproape, tensiunea atinge cele mai înalte cote. 

3. The Voorman Problem (Marea Britanie, 2013, R: Mark Gill)

În scurtmetrajul cu tente de comedie neagră The Voorman Problem, problematica abordată este mai subtilă. Domnul Voorman este un prizonier ce se pretinde a fi Dumnezeu. Pe lângă asta, reușește să-i convingă pe colegii de închisoare de această identitate. Doctorul Williams este psihiatrul ce urmează să-l vindece pe Voorman de… dumnezeire. În dialogurile celor doi, el afirmă nestrămutat că este cu adevărat Dumnezeu, iar contradovezile doctorului pălesc în fața ideii că Voorman a creat lumea acum 9 zile, iar toate situațiile și persoanele sunt de fapt o extensie a minții sale – totul pentru amuzamentul personal. Scurtmetrajul oferă multiple variante de interpretare, în concordanță cu propria poziție față de religie. În final, parvine tonul ironic al regizorului, care exploatează cu finețe dualitatea religiei. The Voorman Problem nu are o finalitate clară, iar din acest punct de vedere este cel mai nesatisfăcător dintre cele cinci scurtmetraje. Însă este cu siguranță cel mai provocator.

4. That Wasn’t Me / Aquel no era yo (Spania, 2012, R: Esteban Crespo)

În spatele scurtmetrajului Aquel no era yo se află o problematică delicată, dar nu reușește să exploateze în totalitate potențialul oferit de aceasta. Doi doctori spanioli ajung în Africa pentru a oferi ajutor, însă sunt luați prizonieri de o gașcă de copii-soldați africani în frunte cu generalul lor. Cei doi sunt torturați în toate modurile, în speță de către copii care se antrenează pe ei. Ei sunt învățați de către general să nu aibă milă, iar lipsa de compasiune și empatie trebuie să se manifeste și unul față de celălalt. Deși imaginile sunt puternice, iar copiii actori interpretează remarcabil emoțiile/lipsa de emoție, filmul nu convinge. Discursul oferit de un fost copil-soldat la o universitate pare să ofere scurtmetrajului o notă moralizatoare. Abordarea, per total, este clișeică, însă nu se poate nega potențialul de sensibilizare pe care îl are acest scurtmetraj.

5. Do I have to take care of everything? / Pitääkö mun kaikki hoitaa? (Finlanda, 2012, R: Selma Vilhunen)

Ultimul, dar nu cel din urmă scurtmetraj este o comedie de situații savuroasă. În ziua unei nunți la care este invitată împreună cu familia, mama confundă alarma cu un apel și nu se trezește la timp. De aici, prăpăd. În următoarele 7 minute suntem martorii unor întâmplări haioase, una mai absurdă ca alta, culminând cu o situație penibilă care le pune cap. A fost finalul perfect pentru o rundă de scurtmetraje consumatoare intelectual. Do I have to take care of everything? ne învață o lecție: comediile bune sunt împachetate în 7 minute!