Filme

Înainte de-a te bucura de succesiunea întâmplărilor din The Grand Budapest Hotel, regizorul Wes Anderson (The Royal Tenenbaums, Moonrise Kingdom, Fantastic Mr. Fox) vrea să pătrunzi în atmosfera unui loc devenit o lume în sine, la graniţa dintre istorie şi fantezia apropiată de realismul magic.

The Grand Budapest Hotel se iveşte dintr-un peisaj cum numai în Alpi mai găseşti. Este imens, are un farmec de epocă, luxos, dar fără a emana snobism, ci, mai degrabă, veselia primitoare ce trimite către un basm recreat pentru a descreţi sufletele adulţilor. De această descreţire se ocupă, în special,  Monsieur Gustave (Ralph Fiennes, Pacientul englez şi Lista lui Schindler), un angajat cu experienţă. Pedant şi carismatic, priceput în alegerea parfumurilor de parc-ar fi un aristocrat, le oferă clientelor în plus clipe intime de neuitat, nu înainte de-a le asculta poveştile şi a le umple singurătatea. Gustave descoperise esenţa ospitalităţii de lux: adevăratul scop al manierelor alese nu este atitudinea servilă, ci oferirea bucuriei de-a regăsi firescul și umanitatea în marele abator în care se transformase omul când războiul mondial bătea la uşă…

Povestea hotelului este însăşi povestea lui Gustave, deoarece între acesta şi locul unde lucrează există o simbioză perfectă. Nu poţi ştii dacă el a împrumutat ceva din  rafinamentul hotelului sau dacă strălucirea edificiului nu este altceva decât rezultatul unei atenţii supraomeneşti pentru detalii. Exact când Hotelul Budapesta este lăsat în paragină, reînvie din propria ruină (doar) în paginile scrise de un tânăr literat rămas fără inspiraţie (interpretat de Jude Law). El ascultă destăinuirile actualului proprietar, Mustafa (F. Murray Abraham), nimeni altul decât un angajat ezitant, şcolit chiar de Gustave, care l-a iniţiat în arta eleganţei. Cum ajunge timidul imigrant Mustafa, un adolescent cam stingher (interpretat de Tony Revolori), să deţină unul dintre cele mai frumoase hoteluri? Este o poveste lungă, din care nu lipsesc moştenirea unei cliente fidele, devenite amanta lui Gustave, tabloul renascentist al unui pictor flamand, lăcomia, altruismul neaşteptat, peripeţiile, evadările din închisoare sau iubita curajoasă a lui Mustafa, Agatha (Saoirse Ronan), o cofetăreasă inventivă (veţi descoperi şi de ce).

Deşi are momente de suspans şi multe secvenţe dinamice, filmul nu se bazează pe o acţiune densă, ci, mai degrabă, pe o dorinţă ascunsă a regizorului de-a scoate fanteziile copilăriei la suprafaţă, prin decorurile supradimensionate ce transformă protagoniştii în liliputani atraşi de fortăreaţa magică. Spectatorul intră, la rândul său, într-o lume unde se trece de la nuanţele vesele la negrul ameninţător al personajelor negative, în frunte cu Dmitri (Adrien Brody), ce vrea să puna mâna pe valorosul tablou moştenit de Gustave, şi Jopling (Willem Dafoe), asasinul plătit de acesta.  The Grand Budapest Hotel îţi lasă impresia unei lumi paralele, dar fără a te duce-n ispita de-a te întreba dacă nu cumva a fost creată după un caz real, deşi una dintre sursele de inspiraţie nu este un basm, ci amintirile din călătoriile scriitorului Stefan Zweig.

De fapt, regizorul şi actorii îţi vorbesc despre voluptatea celui pus în slujba micilor plăceri, capabil să-şi asculte oaspeţii fără a da sfaturi intruzive, să le anticipeze nevoile, amintindu-le de nostalgia copilului din ei, să le mai creeze încă o dată iluzia unei frumuseţi pe care au pierdut-o de multă vreme. În hotelul somptuos, toţi angajaţii sunt nişte figurine de modă veche, dornice să jure credinţă nu unui job bine plătit, sau vreunui brand faimos, ci unui spectacol din care fac parte. Deşi pentru alţii nu sunt decât nişte servitori anonimi, ei nu cunosc vanitatea celui din umbră, ce se visează mereu în rolul principal, şi nici complexul de inferioritate. Îşi iubesc micul rol secundar, iar unul dintre aceştia îi va rămâne loial hotelului şi atunci când ruina înlocuieşte fastul.

Să fie un simbol al unei epoci şi, totodată, să iasă din timp, devenind un mit. Să creeze o copie fantezistă a realităţii, apoi să-şi răspândească legenda fără a bate la ochi, doar cât să le fie accesibilă avizaţilor. Atâta vreme cât mai poate capta proiecţiile oamenilor care-l vizitează, dându-le o formă, The Grand Budapest Hotel va continua să existe, deoarece nu este altceva decât produsul unui vis despre fericire. 

Saltimbanci de dragul publicului sau nebuni veritabili, intelectuali academici scrobiți sau artiști muritori de foame de dragul Artei cu A mare, există o mulțime de clișee legate de scriitori, multe încurajate chiar de ei. Lăsându-se pradă vulnerabilității sau adăugând încă puțin la automitizare, scriitorii din aceste 6 documentare ne oferă ocazia unei priviri dincolo de foile cu numele lor pe ele.

Crumb (1994)

Crumb este un ciudat onest. Cu înfățișarea cuiva pe care nu l-ai lăsa în preajma copilului tău și cu un sketchbook plin de desene, el se plimbă pe stradă și observă freak-show-ul de pe marginea drumului, în căutarea următorului star din comics-urile lui devenite cult. De la vagabondul plin de mizeria lumii care l-a abandonat, la negresa cu fund mare ce dansează pe ritmurile hip-hopului ce erupe din boxele radioului imens de pe umăr, până la fetele tocilare din clasa lui de liceu pe care toți le respingeau, dar la care el tânjea cu o pasiune animalică. Cu toții sunt materiale pentru cel ce și-a câștigat celebritatea în lumea hippie a anilor 60 prin comicsurile caricatural-suprarealiste alimentate de întâlnirea cu timbrele pline de culoarea LSD-ului.

Culmea documentarului este că el este cel mai normal din familia Crumb. Cu toate fetișurile lui: viniluri cu muzica blues din anii 20-30, picioarele masive ale femeilor şi în ciuda acuzaţíilor constante de misoginism, Robert este fratele bine adjustat la realitate, în comparație cu Charles, introvertitul extrem cu fantezii pedofilice, tendințe suicidale, chiar homicidale, mărturisind că în copilărie s-a abținut cu greu să nu-l înjunghie pe Robert în somn și Maxon, obsedatul sexual închis pentru o vreme în ospiciu pentru că dădea jos pantalonii femeilor pe stradă, ce acum își petrece timpul pictând, înghițind sfori și stând pe un pat din cuie ca un guru deranjat mental.

Robert Crumb este protohipsterul prin excelență, iar Terry Zwigoff (Ghost World, Bad Santa) a făcut o treabă excelentă cu acest documentar.

Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson (2008)

Una dintre cele mai comune temeri ale omenirii este cea de clovni. Cu ochelarii supradimensionați având o lentilă lipsă, portțigaretul veșnic fumegând, o armă în într-o mână și o sticlă de whisky Old Turkey în cealaltă, capul chel și o gură mare, Hunter S. Thompson a fost un clovn înspăimântător pentru cei ce i-au devenit ținte în articolele din Rolling Stones. Dar pentru contracultură el era clovnul mascotă, jurnalistul gonzo neînfricat ce a călătorit un an călare pe un motor cu cei mai răi dintre cei mai răi, Hell's Angels, până a fost altoit bine. Apoi a luat de guler establishmentul în numele culturii hippie şi a candidat pentru a deveni şerif în Aspen promițând, pe lângă legalizarea tuturor drogurilor, să schimbe numele orașului în Fat city, pentru a descuraja în felul ăsta pe toți ce se foloseau de numele stațiunii americane pentru a vinde case la prețuri supraevaluate.

Deziluzionat, el a fost cel ce a bătut cuiele în sicriul mişcărilor din anii 60, anunţând moartea Visului american în romanul-cult Spaime şi scârbe în Las Vegas (Fear and Loathing in Las Vegas), pentru ca mai apoi să devină reporter politic şi să îşi înfingă colţii în aproape toţi candidaţii la alegerile prezidenţiale americane. Mai ales în Nixon, pentru care avea o ură viscerală, considerându-l simbolul a tot ce e mai rău în America.       

Unul din naratori este Johnny Depp, ce i-a devenit prieten în ultimii ani de viaţă şi care, după ce Thompson s-a sinucis, i-a organizat acestuia exact înmormântarea pe care şi-a dorit-o, i-a transformat cenuşa în artificii şi le-a lansat în noapte.

Lovecraft: Fear of the Unknown (2008)

Produs al vremurilor sale, nici un șoc, Lovecraft se dovedește a fi un rasist, xenofob pornit împotriva străinilor ce îi mâncau minunata societate americană pe dinăuntru ca un cancer necruțător. De asta nu avea el succes. De asta geniul lui nu era recunoscut, de asta îl citeau doar puţinii cumpărători ai revistei Weird Tales, de asta în copilărie el nu ieşea din casă și trăia în atmosfera sufocantă creată de mama lui excesiv de protectoare. Tatăl nu mai era în peisaj, pentru că ajunsese la azilul de nebuni, unde va merge și mama lui nu după multă vreme. Sună a una din poveștile lui cu monștrii ce așteaptă doar o oportunitate să iasă la iveală din adâncurile mărilor și marginile vederii noastre și să consume lumea aceasta ce le aparține și în care noi suntem doar niște gândaci ce am invadat ruinele marii lor civilizații. Dar e realitatea povestită de unii dintre cei mai buni experţi în Lovecraft şi genul horror pe care acesta l-a influenţat mai mult decât orice alt scriitor din istorie, printre aceştia Neil Gaiman, Guillermo del Torro, Peter Straub şi John Carpenter.

Tell Them Anything You Want: A Portrait of Maurice Sendak (2009)

Nu e tocmai cel la care te-ai aștepta, asta e puțin spus. Un autor de cărți pentru copii este un tip bine îmbrăcat, ce iubește copii, probabil că are o droaie sau își dorește o droaie, dar printr-un accident autobiografic nefericit nu a avut și acum scrie pentru toți ceilalți, ce îi devin prin lectură ai lui, dedicându–şi întreaga viață lor şi Copilăriei, ținutul fără de păcat și plin de virtuți. Nimic mai fals. Maurice Sendak, cel mai celebrat, alături de Dr. Seuss, autor de cărți pentru copii este un bătrân homosexual morocănos, dar dulce în felul său, ce nu fetișizează în nici un fel copilăria, ce mulțumește cerului că nu avut niciodată copii, ce nu prea ieșea la joacă pe vremea când el era o mogâldeață, ci prefera să stea la fereastră și să scrie povești despre cei de afară.

Își urăște părinții, cu minunatul obicei de a-i povesti cum au încercat să-l avorteze fără succes, dar își iubește fratele cu care construia jucării și sora cea frumoasă care a avut gijă de el ca o mamă surogat perfectă. Where the wild things are, cartea lui cea mai celebră și ecranizată de unul din regizorii documentarului, Spike Jonze, nu este nici pe aproape de favorita lui, ba chiar îl enervează atenția pe care această simplă carte a primit-o, în comparație cu celelalte pe care el le consideră mai bune și mai personale.

RUSSIA'S OPEN BOOK: WRITING IN THE AGE OF PUTIN (2013)

Actorul britanic ce a propus boicotarea jocurilor olimpice de la Sochi pentru a semnaliza brutalitatea legilor ruseşti anti-gay, Stephen Fry, narează acest documentar ce ne amintește că după Tolstoi, Gogol și Dostovieski încă s-a mai scris literatură în mama Rusie. E adevărat, diferită și adaptată problemelor contemporane, dar ea există, deși puțin cunoscută. 6 autori ruși actuali (Dmitry Bykov, Zakhar Prilepin, Mariam Petrosyan, Vladimir Sorokin, Anna Starobinets, Ludmila Ulitskaya) povestesc ce înseamnă să creezi artă în contextul pseudo democrației instaurată la Kremlin de ţarul judokan, mântuitorul la bustul gol al poporului rus, kgb-istul sinistru Vladimir Putin .

Documentarul poate fi urmărit aici.

The Charles Bukowski Tapes (1987)

Filozoful mizeriei și al băuturii în exces, misoginul ce nu se ferește să-și atace fizic, într-un acces de gelozie, nevasta în fața camerei ce înregistrează, Bukowski cel pocit și sfânt, nedreptățit de toți, apologetul alcoolismului și adversarul marijuanei ce te domolește, un sensibil bine tunat la vibrațiile lumii ce pare să-l aducă în pragul nebuniei. O călătorie prin camera de tortură, locul unde tatăl îl bătea cu sălbăticie pe tânărul Bukowski, și pe străzile ce i-au devenit fundal pentru multe dintre povestirile și poeziile sale, cele aproape 4 ore de înregistrări sunt o rană prin care îți e permis să privești în carnea pe alocuri putredă, pe alocuri frumos mirositoare a acestui bătrân satir decadent fără pereche.

Cele 52 de mici interviuri au fost filmate de regizorul Barbet Schroeder și pot fi urmărite aici.

O mașină plină cu emigranți albanezi e oprită, în plină noapte, de poliția de frontieră. Un flaut plin de alean prevestește un film trist despre un loc nespus de frumos și cu oameni buni la suflet (mă rog, măcar o parte din ei), dar pe care îi urmărește parcă un blestem nemilos. Cum se face oare că Balcanii cinematografici sunt ori sinonimi cu jalea și tristețea, ori locul de naștere al veseliei și al poftei de viață? Greu de zis, deși mărturisesc că mie personal mi se întâmplă destul de rar să doinesc, după cum nici hore nu încing toată ziua, bună ziua.

De ce, spre deosebire de albanezi, sunt grecii câinoși în această coproducție albano-greco-francezo-română? Pentru că polițiștii lor iau șpagă. Pentru că nu vor să-și închirieze apartamentele unor emigranți fără acte. Pentru că Nikos (Antonis Kafetzopoulos) îl lasă pe Saimir (Marvin Tafaj), viitorul lui cumnat, să locuiască în apartamentul lui, dar insistă să decidă el asupra culorii cu care sunt văruiți pereții. Pentru că același Nikos Îl deranjează de la pictat pe Vini (Guliem Kotorri), fratele lui Saimir, ca să se poată vărui și în camera lui. Bănuiam eu că grecii sunt parșivi, dar nici chiar așa…

Pentru că la ghișeul la care se solicită vize de ședere în Grecia, se stă la coadă, ce sacrilegiu! Pentru că lui Saimir i se respinge cererea de viză pentru mama lui, care astfel nu va putea să joace la nunta sa cu Elektra (Isavela Kogevina). Pentru că Saimir trebuie, nu se știe de ce, să treacă la ortodoxie, lepădând religia străbună. Pentru că lui Vini îi ia jumătate de zi să termine un sandviș: nedreptatea nedreptăților, trebuie să mai și muncească. Pentru că, la final, dacă tragem linie, albanezii filmului sunt obligați să se prostitueze, bătuți, expulzați sau omorâți în filmul lui Robert Budina, și toate astea se întâmplă, ați ghicit, din cauza grecilor.

De cum descinde pe pământ grecesc, Vini e arțăgos: nimic nu-i convine. E concediat de două ori la rând pentru că e leneș, insolent sau nepriceput, așa că, în prima jumătate a filmului, protagonistul ne e destul de antipatic. Nu e clar de ce, dar, pe final, ar trebui să nu mai fie deloc așa. Poate pentru că se încurcă cu o fostă prostituată, actuală soție de mafiot albanez, ceea ce va duce la moartea a cinci oameni și la repatrierea de bună voie a fratele său.

De ce, după ce e sechestrat în propria lui barcă, cel de-al doilea patron al lui Vini nu i se plânge de îndată lui Saimir, care a intermediat angajarea? Cum se face că Beni (Laertis Vasiliou) insistă ca Vini să joace table cu Keno (Dzevdet Jasari) în locul lui? De ce acesta din urmă, cel mai temut interlop al filmului, își ține cuvântul și nu doar îl trimite pe Vini în patul soției sale, dar îl mai și lasă în plata Domnului după ce actul se presupune că s-a consumat? De ce, atunci când Saimir află că rudele lui vor să stea la el acasă timp de câteva zile, n-o anunță și pe Elektra, al cărei tată deține apartamentul în care locuiește? De ce trec granița ilegal șase oameni pentru o singură operație (o intervenție la ochi a unchiului lui Saimir)? Cum se face că Vini o spionează pe Majlinda (Eglantina Cenomeri) exact atunci când aceasta încearcă să fugă de acasă (și e prinsă), pentru ca apoi să se arunce de pe acoperișul unei vile P + 2 + mansardă, în încercarea de a-și curma viața? Cum se face că poarta grea a fortăreței lui Keno e deschisă atunci (și nimeni n-o păzește), iar salvatorul din boscheți își îndeplinește menirea?

Atunci când unchiul cu mătușa, verișorii și nepoții lui Saimir se invită acasă la el (și acolo rămân), nu e de-ajuns că ei sunt acolo, amenințând un echilibru (cel dintre Saimir și Elektra) și așa fragilizat de venirea lui Vini. Trebuie ca ei să fie neciopliți și să îi insulte pe Elektra și pe tatăl ei, pe Saimir, pe toată lumea; trebuie să își omenească gazdele cu plăcintă stricată, la fel cum trebuie ca nepoții lui Saimir să facă ditamai tărăboiul și să atragă atenția vecinilor (pe care trebuie să îi și vedem cum se zgâiesc prin ușa întredeschisă). Regizorul-scenarist Robert Budina suferă de pe urma unor reflexe telenovelistice: rudele din Albania care se instalează la nepotul din Grecia cu cățel, cu purcel, sunt personaje cu rol de îndrumar reflexogen. Ca la teatrul de păpuși, când publicul interacționează cu eroii și îi avertizează atunci când un pericol îi pândește, așa ar trebui să reacționăm și noi. Ar trebui să strigăm: Taci, bătrân nebun!, și să tragem singuri concluzia dacă avem de-a face cu un caz de Așa da sau de Așa nu.

Nedreptățile la care e supus Vini, care nu-și găsește locul într-o Grecie atât de xenofobă, încât m-a dus cu gândul la o Americă în care partidul de guvernământ e Ku Klux Klan, sunt cu atât mai grozave cu cât tânărul e pictor. O situație similară o întâlnim în Io sono Li al lui Andrea Segre, în care Shun Li, muncitoare asiatică de condiție umilă, citea poezie cu fervoarea cu care conaționalii ei jucau mahjong. Peste acest trup plin de răni care e Brava Nație Albaneză, se presară un praf de sare în plus: dacă ești albanez, chiar dacă ai de ales (între a fi obedient față de populația majoritară și a cunoaște izbăvirea prin iubire, chiar dacă pentru scurt timp), până la urmă, nicăieri nu ești lăsat în pace, nici măcar dacă ești artist.

Cadre ale unui incendiu de pădure deschid filmul Prince Avalanche. Un intertitlu ne anunță că în Texas, în anul 1987, a avut loc un incendiu de pădure devastator soldat cu moartea a patru oameni. În continuare, suntem conduși către anul 1988, în care Alvin și Lance, doi muncitori, trasează liniile galbene de marcaj de pe o șosea din același Texas.

Alvin, un Paul Rudd cu mustață, este genul solitar, introvertit, care se simte bine izolat social. Lance (Emile Hirsch) este imatur, petrecăreț și hobby-ul lui principal sunt femeile. Ambii ajung din motive diferite în mijlocul pustiului: la Alvin vorbim de o alegere în cunoștință de cauză, de o preferință, pe când în cazul lui Lance este vorba de obligație. Sora lui, Madison – iubita lui Alvin – crede că această experiență l-ar putea maturiza.

Izolarea totală de societate – vorbim de anul 1988, când tehnologia nu era suficient dezvoltată încât să ne asigure conectarea constantă – se resimte în moduri diferite la cei doi. Alvin, pe de-o parte, se bucură de singurătate, găsește metode diferite de a se dezvolta prin ea: în timp ce lucrează, ascultă casete pentru a învăța germana. Mai mult, petrece mult timp compunându-i lui Madison scrisori lungi. Pe de altă parte, pentru Lance izolarea e o corvoadă, de abia așteaptă weekend-ul pentru a se acupla. În spatele alurii de macho irezistibil femeilor (cât de fals!) se ascunde un adolescent necopt, plin de nesiguranţe și neliniști pe care și le camuflează prin glume misogine și muzică heavy metal.

Având în vedere firile lor contrastante, Alvin și Lance nu rezonează deloc la început. Madison – iubita lui Alvin, respectiv sora lui Lance – este singurul element care îi ține pe cei doi în același loc. Se pare că femeile le guvernează viețile celor doi, deși singura prezență feminină concretă – bătrâna care își vizitează casa arsă în incendiu – pare a fi mai degrabă un spirit. În rest, îi vedem și auzim doar pe Alvin, Lance și pe un bătrân bețiv care mai trece din când în când cu tractorul pe șosea.

Deși Madison (liantul dintre cei doi) dispare din peisaj ca urmare a despărțirii de Alvin, între cei doi începe să se formeze o legătură neașteptat de puternică. Alcoolul și tristețea se îmbină perfect germinând prietenie între Alvin și Lance. La beție cei doi încep să se distreze unul în compania celuilalt. Devine evident, pe măsură ce lucrurile evoluează, că cei doi formează de fapt două părți ale aceluiași sine – un adult confruntându-se cu propria versiune mai tânără. De aici, poate, aversiunea inițială a lui Alvin față de Lance, a bărbatului maturizat față de tânărul flușturatic.

Filmul în sine este o alegorie. Privite în ansamblu, cele trei personaje masculine constituie fațetele temporale ale unui singur bărbat: Lance e trecutul, Alvin prezentul, iar bătrânul viitorul. De asemenea, prezența (mai mult sau mai puțin fizică) a femeii bătrâne confirmă conectarea atât a lui Alvin, cât și a lui Lance, la natură, la mediul care le devine adăpost. Interesant în ceea ce o privește pe această femeie bătrână este faptul că nu este jucată de o actriță, ci este de fapt o supraviețuitoare a unor incendii de pădure din acea zonă a Texas-ului care se întoarce, periodic, la locuința sa arsă pentru a scotoci prin propria cenușă.

Alegorii, stiluri alerte vs. slow-motion, imagini remarcabile (și remarcabil de solitare pe alocuri), soundtrack-ul marca Explosions in the Sky și David Wingo, toate acestea fac din Prince Avalanche un film surprinzător de plăcut. Regizorul David Gordon Green creează un produs aparent eterogen prin împrumut din experiența trecută (Pineapple Express, George Washington). Deși lipsiți de sens momentan, Alvin și Lance îl trasează, prin linii galbene de marcaj, pentru ceilalți șoferi.

Prince Avalancheeste agreabil de urmărit și, un alt mare plus, nu are pretenții de film revelator – neavând neapărat un sens care să ne fie transmis.

Martín (Javier Drolas) are treizeci şi ceva de ani, iar de un deceniu are impresia că nu s-a mai ridicat din faţa computerului. Nu ştie dacă internetul e viitorul, dar cu siguranţă a fost viitorul lui: e web designer. Trăieşte în Buenos Aires, e singur, ipohondru, depresiv, agorafobic şi a avut o perioadă de vreo doi ani în care nu a ieşit deloc din casă. De două ori pe săptămână, merge la psiholog.

Mariana (Pilar López de Ayala) e arhitectă, dar încă nu a reuşit să construiască nimic. Se ocupă cu designul de vitrine în Buenos Aires, a ieșit dintr-o relație de patru ani şi are toată viaţa împachetată în 27 de cutii de carton. E claustrofobică, are casa plină cu manechine de plastic şi tot amână ziua în care va începe să meargă la înot. Locuieşte la apartamentul G, de la „gastrită”.

 Martín şi Mariana sunt vecini şi suflete pereche, dar ei nu ştiu asta pentru că nu s-au întâlnit niciodată. Au trecut unul pe lângă altul de câteva ori, au vorbit pe un chat de matrimoniale, și-au făcut cumpărăturile la aceași supermarket, dar nu s-au cunoscut niciodată. Ceva îi desparte. Poate sunt acei pereţi laterali în spatele cărora locuiesc, medianeras, în spaniolă: feţele inutile și neglijate ale clădirilor, fără ferestre, acoperite de cele mai multe ori cu bannere gigantice de publicitate.

Dar calcanele acestea nu sunt singurele ziduri care îi despart pe cei doi. Medianeras (2011), lungmetrajul de debut al regizorului argentinian Gustavo Taretto, vorbeşte despre o serie lungă şi subtilă de ziduri, vizibile şi invizibile, ce se înalţă peste tot în marile oraşe contemporane şi care îşi separă locuitorii unii de alţii, le creează angoase şi îi exilează în confortul iluzoriu al cutiilor de pantofi pe care le numesc cămine.

Medianeras este o poveste călduţă, suportabil-clişeică, dar reconfortant de empatică şi construită într-un colaj indie frumos vizual despre cum neregularităţile şi inconsistenţele metropolelor în care trăim sunt oglinda vieţilor noastre anxioase. Paralela merge până acolo încât chiar căutarea iubirii e plasată (la propriu) într-un labirint de clădiri eclectice, anunțuri publicitare, tehnologie, zeci de kilometri de cabluri și construcții anapoda, în care întâlnirea devine aproape imposibilă. „Sunt convins că separările, divorțurile, violența domestică, excesul de posturi TV, lipsa de comunicare, apatia, depresia, nevrozele, atacurile de panică, obezitatea, încordarea, nesiguranța, ipohondria, stresul și viața sedentară sunt responsabilitatea arhitecților și a constructorilor”, spune Martín la un moment dat. 

Evident, Taretto nu vine cu vreo noutate, dar nici nu pare să-şi propună asta. Discursul lui nu face morală, ba chiar descoperă oaze de frumusețe în acest haos arhitectural și existențial. În orașele și viețile noastre date peste cap apar, din când în când, mici întreruperi, pauze de la dezordine, care ne fac fericiți. Ca o tufă crescută printre betoane sau o îndrăgosteală, de exemplu.

Poate și pentru că industria care l-a consacrat înainte de film a fost publicitatea, regizorul spune povestea singurătății urbane pe un ton familiar, de acolo, din interior, din universul micro al meu şi al tău, cu căldură și empatie. În fond, Gustavo Taretto îi cunoaște foarte bine pe Martín și Mariana, sunt aceiași cărora, ca director de creaţie la Ogilvy Argentina, le vindea pastă de dinți și abonamente de telefonie mobilă; le cunoaște fricile, gusturile, obiceiurile, știe ce fac când vin acasă de la serviciu, ce muzică ascultă și cam cum și-ar decora apartamentul. Poate că ăsta este unul din cele mai bune puncte ale filmului Medianeras: e plin de insighturi și detalii minuscule din viețile noastre cu care, ca protagonişti ai acestui veac de singurătate, ne vine greu să nu ne identificăm. 

Până la urmă, Medianeras este puțin mai mult decât doar-o-poveste-drăguță-de-dragoste din două motive. Primul: ne spune într-o cheie pozitivă și îngăduitoare ceva ce știm deja, și anume, că singurătatea nu mai e de mult o insulă pustie sau un Macondo uitat de lume. Iar al doilea: ne face să ne întrebăm dacă orașele noastre au scăpat de sub control din cauza noastră sau noi am luat-o razna din cauza lor. Un răspuns ar putea fi ceea ce spunea Taretto într-un interviu: „Ne-am construit orașe gigantice care ne umplu cu anxietăți, deci ne-am inventat singuri propriile frici.”
 

Pompeii este genul de film care-ţi va plăcea mai ales dac-ai plâns la Titanic. Aceiaşi tineri nevinovaţi împotriva unei lumi corupte, prinşi în goana după o barcă salvatoare (în locul unui transatlantic avem un oraş care se va scufundă sub un ocean fierbinte), aceeaşi idilă imposibilă între fata din familia bună, obligată să se mărite cu bogătaşul fără pic de scrupule, şi băiatul sărac, dar cu suflet mare.

Cu mii de ani înainte de-a apărea oraşe precum New York sau Las Vegas, Imperiul Roman ilustra cel mai bine zicala The Bigger The Better. Amfiteatre, spectacole grandioase, multă risipă în slujba plăcerilor de toate felurile şi cuibuşoare dedicate huzurului ostentativ, aşa cum era Pompeii, staţiunea de vacanţă preferată a romanilor de vază. Pe aceeaşi fascinaţie pentru grandoare a omului modern s-a bazat şi Paul W. S. Anderson, care i-a întins cinefilului nişte ochelari pregătiţi să-l aducă exact în ziua fatidică pentru oraşul îngropat sub cenuşă – doar spectacolul disperării arată mai bine în 3D.  

Dacă toate drumurile duceau cândva la Roma, în filmul regizat de Anderson toate distracţiile se revarsă la poalele Vezuviului, pentru a-i răsfăţa pe cei plictisiţi de grandoarea Cetăţii Eterne. Senatorul Corvus (Kiefer Sutherland) şi un faimos negustor din Pompeii aveau planuri mari legate de oraş. La cât erau cei din Imperiul Roman de pricepuţi când venea vorba de construcţii, poate le-ar fi ieşit şi câţiva zgârie-nori din marmură…dacă vulcanul mânios n-ar fi avut alte planuri, iar zeii n-ar fi pierit, vorba lui Plinius. Într-un astfel de Pompeii îşi face intrarea un gladiator cu potenţial, adus din provincii. Milo (Kit Harington din Game of Thrones) a fost răpit din mijlocul răsculaţilor celţi omorâţi de Corvus, ajuns un mare senator corupt şi, între timp, marele rival al gladiatorului în lupta pentru inima Cassiei (Emily Browning). Milo este adus de stăpânul său în Pompeii pentru a se lupta în arenă cu neînfricatul sclav Atticus (Adewale Akkinuoye-Agbaje), căruia i se promite libertatea dacă-l omoară pe celt.

În această lume a distracţiilor sângeroase, adevărata luptă se dă abia când pământul este cutremurat de Vezuviu, iar la bătălia finală pentru supravieţuire participă nu numai sclavii din amfiteatru. Noua misiune a lui Milo este salvarea Cassiei, şi, când toată lumea se îndreaptă spre corăbiile salvatoare din port, celtul fuge spre inima oraşului ale cărui artere sunt pe cale să fie acoperite de lavă.

Paul W. S. Anderson ştie când să mizeze pe fanteziile romantice legate de bărbaţii având un corp de luptător si priviri duioase. Din păcate, filmul este nesatisfăctor pentru spectatorii care vor și profunzimi psihologice, jocuri actoriceşti bazate mai mult pe confruntările sub formă de replici memorabile, și mai puțin pe mişcări de luptă. Aşadar, dacă ţi-a plăcut Quo Vadis, de exemplu, Pompeii te va dazamăgi, chiar dacă subiectul este ofertant.

Pompeiieste mai mult o acumulare de efecte speciale şi o machetă supradimensionată a unuia dintre cele mai frumoase oraşe antice. Majoritatea scenelor redau haosul din timpul erupţiei, templele prăbuşite şi furnicarul uman zguduit de spaimă, scene menite să-ţi ridice pulsul în timp ce te întrebi dacă Milo şi Cassia vor ajunge pe corabia salvatoare.

Surpriza pregătită de regizor constă în schimbarea unor priorităţi în scenariul hollywoodian. În locul relaţiei de iubire, pare să aprofundeze mai mult legătura de prietenie dintre Milo şi Atticus, gladiatorul african. Scenele din cuştile aflate în subteranele amfiteatrului, unde cei doi luptători îşi aruncă priviri şi vorbe ameninţătoare despre moartea în arenă, considerată drept singura cale de scăpare din sclavie, vor fi singurele capabile să mai ridice filmul în ochii spectatorilor pretenţioşi.