Unde iesim

Pe 30 septembrie, la MNAC, a debutat la București, în cadrul festivalului Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent, spectacolul de teatru – performance, Medio Monte. Creat în sânul mișcării artistice baimarene, Medio Monte este departe de a fi teatru independent, ci mai degrabă intră într-o categorie aparte, aceea de întrupare a unui manifest artisic. 

Mai precis, aspectul piesei, așa cum am putut-o vedea la MNAC, se bazează pe piesa scriitorului Marian Ilea, intitulată Societatea de socializare din Medio Monte și pe manifestul artistului Mircea Bochiş despre Letter Poem, sau Poemul – Scrisoare. Ce implică acest manifest? O strigare către artiștii din toată lumea de a selecta un fragment din piesa lui Ilea și de a-l scrie pe un plic însoțit de desene, alte texte sau decupaje care ar ilustra mai bine scenele. Astfel, plicul se prezintă pe sine ca un obiect de artă, detașat de scopul lui de a servi ca mijloc de comunicare. În fapt plicul nu ar trebui să conțină vreo scrisoare, ci doar foi goale. Foarte mulți artiști atât din țară cât și din străinătate au răspuns chemării, plicurile acestora putând fi văzute pe un panou expozițional opus zonei în care s-a ținut piesa.

Elementele Poemului-Scrisoare amintesc de mișcarea mail-art (arta poștală) a anilor 60, care presupune  elemente similare însă, care nu limiteaza artiștii participanți la un anumit text și viza vederi sau plicuri de dimensiuni mai mici decât cele propuse de Mircea Bochiş. De asemenea, denumirea de Letter Poem mai mult ca sigur face referință şi la mișcarea letrismului, inițiată de Isidore Isou în anii 40 ce propunea deconstrucția poeziei tradiționale (homerice) și realizarea acesteia prin anumite simboluri, imagini sau note muzicale plasate mai mult sau mai puțin arbitrar.

Revenind la piesă, primul lucru care atrage atenția este cușca metalică în mijlocul căreia se află platformă circulară care separă personajele de public, concepută de Helmut Stürmer. Pe o parte a ei este o reprezentare a unui labirint, iar pe alta, sus, avem o galerie de oglinzi. Aceasta e menită a reprezenta Medio Monte, un oraș fictiv situat undeva în România. 

Regizoarea Mihaela Panainte se inspiră din expresivitatea teatrul No (japonez) pentru a crea două personaje, Liz și Henrieta, interpretate de Florin Vidamski și Richard Balint, ce amintesc de nobilele baroce prin hainele de epocă, iar apartenența lor la teatrul japonez este sugerată de fețele lor pictate cu alb. La puțin timp după ce începe spectacolul, realizăm că platforma se rotește, și odată cu ea și personajele. În timp ce se învârt, ele poartă o conversație parcă de salon burghez, de factură absurdă, cu un al treilea personaj, domnul Lang, pe care îl auzim doar în căștile ce ni se oferă la intrare. 

Prin implicațiile ei în ceea ce privește arta actuală românească și popularizarea școlii baimarene, dar și prin senzațiile ireale și ambianța stranie pe care le creează personajele, sunetele și muzica, Medio Monte este o experiență de neratat pentru orice împătimit al artei contemporane.

Pentru a vizualiza Scrisorile – Poem consultați pagina lui Mircea Bochiş.

Pentru a citi textul piesei, accesaţi acest link. 

Bazată pe cartea scriitorului din Republica Moldova, Alexei Vakulovski, În gura foametei, ce cuprinde mărturiile despre foametea din 1946-1947 impusă de secetă, intemperiile de iarnă, devastarea de după război și măsurile recentului reinstaurat regim stalinist în spațiul basarabean, piesa Copiii foametei. Mărturii a debutat la TNB în cadrul Turneului Teatrului Românesc.

Este o piesă dificil de văzut, ascultat și digerat. Este o piesă-documentar, dar și mai mult o piesă-memorial, în care spectatorul ține un moment de tăcere și reculegere în amintirea celor care au murit atunci și în memoria suferinței celor care au supraviețuit. Aceasta e întărită și de decorul auster, podeaua scenei fiind acoperită de pământ uscat, dar și de hainele negre, de doliu, ale actorilor.

Cei nouă actori avansează spre audienţă, în rând, de parcă, pe măsură ce ne revelează aceste poveşti terifiante, ne apropiem unii de alţii şi începem să avem încredere în oamenii care îşi descoperă sufletul prin intermediul lor şi viceversa. Cu fiecare poveste, ei mai fac un pas spre noi si redau pe rând mărturiile celor care erau copii la vremea aceea, cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani, Mătușa Hartina, nenea Luca, moș Sârghi, bădița Mitrofan, nenea Foca, țaca Glafira, Havrușa și care și-au pierdut bunicii, tații, mamele, surorile, frații și prietenii în chipuri îngrozitoare. Toți acești oameni au făcut parte din viața autorului cărţii, din fundalul istorico-cultural în care acesta s-a dezvoltat, în satul lui de origine, Antoneşti (unde se petrece şi acţiunea piesei).

Imaginile ne recreează o lume înfricoșătoare, plină de oroare și cazne, dezumanizantă, în care păstrarea principiilor de orice fel era mortală, dacă nu, imposibilă. O frază repetată iar și iar despre ceea ce mâncau pentru a supraviețui după ce activiștii de partid le luau și ultima grână din hambar, ne cutremură: “rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleje, măcuc, buruiene, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei – un fel de iarbă, rumeguș, coajă de copac, pir, pur, ștevie, troscot, giandră – cu acestea ajungeau „să-și potolească” foamea cei din Antonești. E de groază: au ajuns și la mâțe, câini și… oameni: „Doamne ferește!”.

Da, mărturiile abundă de descrieri ale cazurilor de canibalism, la care aceștia au fost martori sau despre care au auzit: femeile se sacrificau pentru copii sau își sacrificau copiii, oricine avea carne era suspectat de canibalism sau de a fi activist, orice necunoscut putea fi un potențial agresor. Singura scăpare era moartea sau plecatul în “Polonia” (Ucraina de vest, de fapt) pentru a face troc; haine sau obiecte de valoare pentru un sac de cartofi. Călătoria în sine era foarte problematică, ieșirea din sat supunând pe oricine la pericole inimaginabile. Și dacă ajungeau la gară, mai erau bandiții care pândeau trenurile și le prădau, omorând pe oricine li se opunea.

Una dintre relatări prezintă cum unul dintre copii descoperă într-o zi cadavrele muzicienilor satului, care muriseră împreună, cu instrumentele lângă ei. Apreciază el după ani de zile: “cei care până mai ieri cântau la nunți și înveseleau satul acum stau cu toții, grămadă, morți, din cauza foamei”. 

Copiii foametei, în regia Luminiței Ţâcu abordează cu măiestrie un subiect sensibil, ale cărui fantome ale dezamăgirii, regretului și neputinței de a schimba lumea și de a-i pedepsi pe cei vinovați încă mai bântuie Moldova și ne aproprie pe noi, auditoriul din România de suferința lor. 

 Mai multe informații despre cartea În Gura Foametei de Alexei Vakulovski găsiți aici. 

Revelator acest periplu prin aspirațiile și concepţiile uneori hazlii alteori nihiliste unei tinere simpatice, Maricica, dintr-un sat din Oltenia care dorește să devină actriță acum, neputând până atunci din motive de… „logodnă”. Doar că, pe măsură ce ne prezintă viața ei nouă, nu spectatorilor, ci celorlați potențiali actori care așteaptă la rând, înțelegem că ea însăși se minte pe sine că și-ar dori să se realizeze pe acest plan, vehementă în negarea ei. Repezită și speriată că ar putea să-și piardă locul la casting, se răstește la noi ca nu cumva să o luăm înaintea ei. Obsesia păstrării ordinii în rândul spre fericire și realizare se repetă pe tot parcursul piesei

 Piesa abordează și tema reîntoarcerii la origini, la idealismul și simplitatea satului românesc, la eternitatea aceea pe care a născut-o și ne invită pe toți acolo, măcar o dată pe an; comunicativitatea și emotivitatea Maricicai, dorința de a se conecta la celălalt, lucru mai lesne într-un sat, se opune lipsei de comunicație reală la oraș. Interesantă e afirmația ei ca “vorbim pe mess, ne intalnim pe facebook, ne vedem pe skype, ne despartim prin sms”, când în realitate ne ignoram, ori Facebook-ul devine instrumentul destinului care o reunește cu iubitul ei, pictorul. 

Acesta, originar din același loc ca Maricica o urmărește de ani buni, totdeauna ratând-o la mustață. El nu are o problemă cu a trece în fața rândului în căutarea lui. Și el, la fel ca Maricica ne spune povestea lor de dragoste, numai că dacă a ei e una de regret cumulat cu revelația că ei îi era pur și simplu frică de iubirea pe care o simțea pentru el, a lui este a unui cuplu destrămat de dorința de realizare a acesteia care nu-l mai includea pe el. Chiar și așa, el o iubește enorm și e dispus să nu renunțe la ea niciodată. 

Până la urmă toți așteptăm la rând într-o competiție ce are ca efect izolarea și detașarea de celălalt. Viața este doar o așteptare cu o grămadă de oameni în fața și dinapoia noastră ce nu-i putem vedea decât din spate, și pe măsură ce avansăm în rând, nu vrem să pierdem progresul de până atunci pentru a ajunge la destinație, oricare ar fi ea. Devine din ce în ce mai greu să ne întoarcem către cel din spate sau să comunicăm cu cel din față, ce să mai zic de părăsirea locului și așteptarea unor zile mai bune împreună cu cineva.

 Piesa se joacă la Alandala mâine, în cadrul Bucharest Comedy Week.