Laugh Story este un carusel emoţional în care se urcă doi singuratici uniţi de umorul prin ale cărui lentile privesc relaţiile amoroase destrămate. În loc să ţipe, să îşi arunce vorbe tăioase, protagoniştii aleg calea muzicii, într-un spectacol în care succesul constă în acea sincronizare între mimica expresivă, gesturile amuzante, chimia dintre actori şi o interpretare ireproşabilă a unor piese vintage, ce îmbină ritmurile interbelice şi melodiile formatiei Queen. În cazul spectacolului regizat de Theo Herghelegiu (care a scris şi textul), sincronizarea este dusă până la capăt, stârnind hohote de râs când situaţiile din viaţa cuplului interpretat de Anca Sigartău şi Ionuţ Burlan ar trebui să te întristeze.
El, un timid care îşi bea cafeaua (întotdeauna) fără zahăr, în fiecare zi, în balconul de la care vede un maidan dominat de silueta impunătoare a fabricii de conserve şi grădiniţa aflată în aceeaşi clădire unde functionează şi închisoarea, observând cum puşcăriaşii ajung clovnii micuţilor puşi pe şotii. Ea, o angajată promiţătoare a unei mari firme de construcţii. El o vede pe Ea de la balcon şi ghiceşte melodiile interpretate după forma schimbătoare a buzelor ce rostesc vocalele. Ea devine curioasă în legatură cu El, sfiosul de la balcon. În rest, fiecare cu tabieturile, lucrurile şi vechiturile de care nu se poate lipsi. Ea, de florile care se deschid de două ori pe an, de 1 Ianuarie şi…de 1 Ianuarie, El, de radioul moştenit de la unchiul plecat în America Latină pentru a porni revoluţii.
Se întâlnesc într-o cofetărie, de unde Ea cumpără cel puţin optzeci de eclere, apoi se iubesc plini de pasiune şi de manii bizare, se mută împreună, îşi laudă calităţile şi descoperă că tot aceleaşi calităţi îi fac să se desteste şi, ca mai toate cuplurile în care problemele nu sunt suficiente pentru a-i face pe cei doi s-o ia pe căi diferite, aleg supliciul jocurilor psihologice, al tachinărilor ce stârnesc hohote de râs în rândul spectatorilor, şi certurile puse pe note muzicale. Fiecare ceartă se termină cu interpretarea live a unor melodii vechi de către cei doi actori şi de Călin Grigoriu (chitară şi mandolină), acompaniat de Tiberiu Chirnăuş (pian), Ştefan Diaconu (flaut) şi Paul Luculescu (percuţie). Debusolarea Lui în faţa misterului feminin ajuns în pragul isteriei şi crizele Ei în faţa unei aşa-zise incapacităţi masculine de a-i înţelege sensibilităţile transformă războiul din cuplu într-o comedie evervescentă, plină de replici prin care se obţine o parodie la adresa ridicolului ce ameninţă orice relaţie în care partenerii au regresat la stadiul revendicărilor infantile pe măsura ce se acutizează criza.
Sarea şi piperul spectacolului de la Club La Scena este chimia artistică dintre Anca Sigartău şi Ionuţ Burlan, capabili să redea intimitatea unui cuplu ajuns la stadiul ieşirilor nervoase ce fac ravagii. Spectatorii se pot regăsi în replicile actorilor, care, în loc să escaladeze spre culmea vulgarităţii, alunecă spre o latură candidă, spre un registru dulce-amar şi nostalgic datorită intervenţiilor muzicale ce amână efectul brutal de la finalul conflictului.
Laugh Storyeste un bun exemplu de punere în scenă prin care poţi face un spectator să vibreze, să accentueze efectele replicilor şi al jocului actoricesc prin reacţiile urmărite de regizor, încât ai impresia că faci, la rândul tău, parte din piesa de teatru, ca personaj secundar chemat să-i ia parte unuia dintre protagonişti. Decorurile ample au fost înlocuite de acea expresivitate a mimicii prin care a devenit celebra Anca Sigartău, trecând printr-un registru de portrete, de la femeia cu porniri adolescentine stângace la workaholica obsesiv-compulsivă, ce transformă tentativele de flirt într-un spectacol amuzant până la vărsarea lacrimilor de râs. Mimicilor ei i se adaugă talentul actorului Ionuţ Burlan de a-şi modela vocea în funcţie de stări, jucând rolul unui timid cu simţul detaliului halucinant, demn de un povestitor al absurdului comic.
La finalul piesei rămâi cu impresia că ai participat, de fapt, la petrecerea din mansarda unor prieteni ce formează un cuplu, în care partenerii nu mai pot comunica, dar mai au puterea de a-şi arunca vorbe amuzante când se iau la ceartă din cauza unor detalii insignifiante. Nu vor să-i împaci, în schimb, au nevoie de un spectator pentru acel exibiţionism emoţional care să le transforme problemele într-o reprezentaţie comică tocmai pentru a desconsidera gravitatea rupturii afective.
