Unde iesim

În aranjamentul căminului clasic de odinioară, sufrageria era încăperea aceea aproape mistică în care intrau doar musafirii, în care dispăreau platourile cu prăjituri sau chiselele cu dulceaţă şi în care discuţiile de duminică se întindeau departe de urechile celor mici. La Teatrul de Sufragerie câteva dintre ingrediente s-au păstrat – prăjiturile de casă (foarte bune, mark my words), primirea musafirilor – niciodată mai mult de 20, întotdeauna întâmpinaţi cu papuci de casă – iar locul discuţiilor a fost luat de piesele de teatru, dialoguri intime ale unor personaje palpabile, contemporane şi profund umane.

În piesa Ciao, Bella!, în regia Antoanetei Zaharia, avem radiografiate destinele a trei femei, trei prietene, după cum descoperim până la sfârşit, fiecare victimă a propriilor iluzii şi a proiecţiilor pe care cei din jur au avut grijă să le aşeze peste ele.

În rolurile principale le regăsim pe Catălina Mustață (Puzzle, California Dreamin', Filantropica), Ioana Flora (Déjà Vu, Domestic, Periferic,Marfa şi banii)  și Clara Flores. Prima scenă ni le înfăţişează pe cele trei graţii în câte un avion, fiecare având o altă destinaţie. Cea mai tânără – Ioana Flora – este o actriţă care pleacă la Paris pentru o săptămână. Monologul său îi tradează emoţiile – de la entuziasmul ieşirii din ţară, la fascinaţia pentru capitala franceză şi pentru nonşalanţa locuitorilor săi pe care-i vede meditând pe malul Senei sau sărutându-se pe străzi, la realizarea faptului că este prizoniera unei vieţi pe care o detestă – atât de mult încât nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. Destinul ei s-a împiedicat previzibil: cuprinsă de teama universală că rămâne nemăritată, a făcut păcatul de a da curs primei cereri primite. Devine astfel soţia unui bărbat dependent de fusta mamei şi mamă la rândul său a unui băiețel, Doruţu’, pentru care, în spiritul mamelor eroine, îşi sacrifică toată tinerețea și tot bugetul de călătorie. Concluzia vieţii sale, spusă printre lacrimi, a smuls stoluri de oftaturi de pe margine: Trebuia să mă fi iubit cineva mai mult! Meritam să mă iubească cineva mai mult!

Prietena sa cea mai bună – interpretată de Catălina Mustață–  este temerara grupului, cea care a plecat în Italia în căutarea marii șanse. Viața ei se scurge între aventuri scurte, castinguri dubioase și conversații interminabile la telefon, pe care le încheie de fiecare dată cu formula din titlu – Ciao, bella! Deşi spune că trăieşte lucruri interesante, recunoaşte că perioada cea mai fericită a vieţii sale s-a petrecut în Bucureşti, într-un apartament simplu de pe Moşilor, alături de amicele sale, mâncând sardine ale căror oase le aruncau pe fereastră şi urmărind cu satisfacţie de voyeur idila unui cuplu de vis-a-vis. Singurătatea şi sentimentul de înstrăinare sunt invocate des, mai ales odată cu trecerea timpului. Perspectiva ratării o aruncă în diferite relaţii, dar în final nu se concretizează nimic. Interesantă este pasiunea personajului pentru lupi – un simbol al libertăţii şi al sălbăticiei – şi dorinţa sa de a adopta un asemenea pui.

Cea de-a treia poveste este a emigrantei de origine chiliană jucată de Clara Flores. Traumatizată de modul brutal în care a trebuit să-şi părăsească ţara şi familia în copilărie, ea îşi încearcă norocul în România, scriind şi regizând piese de teatru. Situaţia financiară tot mai grea o determină să-şi caute un job suplimentar şi aşa ajunge ajutor de cofetar. Oboseala şi rutina o vor termina în scurt timp, îndepărtând-o de ea însăşi şi de ceea ce o împlinea cu adevărat. Temperamentul său vulcanic o menține o perioadă pe linia de plutire, fiecare intervenție a sa ascunzând sub masca umorului adevăruri triste, filtrate prin experiențe personale și lecții ale maturității.

Deși stârnește pe alocuri hohote de râs, Ciao, bella! nu e deloc o piesă care animă o sâmbătă seara. La adăpostul lampadarelor, îmbiat de cănile de ceai, ești pus în fața unor caractere identificabile în fiecare cerc, a unor situații pe lângă care ai trecut sau despre care știi suficient ca să rezonezi. De apreciat autoironia personajelor – un cub de gheață bine venit în blazarea călâie care scaldă de regulă neîmplinirea în abordările autohtone. 

„Panică”….”Panicăăăă”… După titlul alarmant şi după decorul copleşit de griuri care mai de care mai nehotărâte, povestea de pe scena premierei de la Nottara dintr-o seară geroasă de sfârşit de ianuarie te putea duce în orice direcţie. De regulă, distanţarea de orice rezumat prealabil ajută în contextul în care vrei să te laşi surprins. Cum ar spune o reclamă, pentru că meritaţi!

Ideea de la care pleacă regizorul Theodor Cristian Popescu în adaptarea textului scris de autorul finlandez Mika Myllyaho este una simplă, dar cu potenţial: unde se poate ajunge când pui laolaltă un soţ disperat, cu o casnicie de 10 ani în spate, un graphic designer cu tot felul de fobii şi un crai de curte nouă, gazda unui show tv de mare audienţă, care subjugă privitorii prin invitaţi din categoria specimene?

Leo, interpretat de Alexandru Jitea, este prototipul soţului furat de valul acalmiei conjugale care se trezeşte la realitate după câteva replici cu subînţeles ale soţiei : nu te întorci acasă până nu îţi dai seama ce-i cu tine.  Astfel, sales-man-ul plictisit este cuprins de un atac de panică chiar la poarta de îmbarcare în cursa spre Berlin şi cu inima mai să-i sară din piept, dă bir cu fugiţii. Unde? Din bar în bar şi de acolo, la bunul şi bizarul său amic din copilărie, pe care-l trezeşte în creierii nopţii. Ajuns la Max trece de la euforie, la rugămintea de a dormi pe canapeaua sa şi într-un final găseşte curajul de a-i cere acestuia să-i fie un fel trei în unu, varianta psiho, un ghid-psiholog-prieten în procesul de regăsire.  

Amicul, Max – în interpretarea lui Gabriel Răuţă – este un bărbat pe care despărţirea de Heidi, iubita sa de mulţi ani, îl aruncă într-o depresie din care nu îşi poate reveni. Nu iese din casă cu lunile, dar insistă că este stăpân pe pshihicul său, graţie multiplelor şedinţe de terapie şi exerciţiilor de respiraţie pe care le practică zilnic. Este memorabil răspunsul pe care acesta îl oferă fratelui său, Joni, la întrebarea o mai iubeşti pe Heidi? –  Probabil că sub tot stratul de praf şi de nimicuri care s-au adunat, să fi fost o mare iubire la un moment dat…   

Casei lui Max îi revine rolul de arenă unde au loc toate dezlănţuirile de forţă, şedinţele de auto-analiză şi momentele de sinceritate debordantă ale personajelor. Non-culorile creează un spaţiu modern, de o răceală dusă la extrem, iar grafismele şi simetriile obţinute din forme geometrice, mereu în aceeaşi paletă, sunt sparte doar din loc în loc de obiecte gri. Costumele duc mai departe metafora vieţii lipsite de sevă – cămăşi în dungi, şosete dungate  – eroii sunt prizonierii unor destine cărora le-au pierdut frâiele. Singur Joni îşi permite, în stilul personajului, un alt joc de nuanţe, printr-un t-shirt pe care scrie „Black runs through your veins”.

Despre Joni (Florin Zamfirescu) se poate spune după prima sa intervenţie că iubeşte maşinile scumpe, puterea dată de celebritate şi femeile tinere şi frumoase. Este dependent de casca telefonului mobil şi încearcă să-şi ascundă propriile temeri şi eşecuri sub masca omului ultra-ocupat şi hiperactiv. Declicul are loc în momentul în care atât fratele, cât şi prietenul său au curajul de a-şi privi fricile în ochi. Este momentul în care Joni îşi recunoaşte teama de iubire şi de angajament. Mai mult, în urma unei emisiuni în care gafează este dat afară – iar această schimbare bruscă îi pune cumva într-o altă perspectivă toate lucrurile care ar putea da sens unei existenţe. Punctul maxim al rebeliunii este marcat de dorinţa sa subită de a da foc hainelor de pe el, simbol al sponsorilor care-i cumpără libertatea de expresie.

Cei trei adulţi trec de-a lungul unei săptămâni prin momente intense, care se constituie ca primi paşi într-un proces mult-amânat de maturizare – mărturisirile sincere spuse la adăpostul unui fum de joint, identificarea unor frustrări din copilărie care au lăsat sechele în omul de mai târziu, criza de panică pe care o are Max când este închis în baie şi apoi vindecarea sa printr-o improvizaţie născocită de Leo cu ajutorul sistemelor de supraveghere, simularea întâlnirii dintre Leo şi Mary, soţia sa şi nu în ultimul rând necrologul improvizat sau joaca de-a râsul-plânsul într-o încercare de resuscitare a unor vieţi irosite.

Referirile la Cafe Muller a Pinei Bauch şi la Hable con ella, al lui Almodovar, la Victor Jara, prietenul lui Neruda, sunt accente binevenite, nuanţe fine cu bătaie lungă.

O femeie având un soţ mult mai tânăr va naşte când altele s-ar fi lăsat de mult păgubaşe. O adolescentă care bravează ne spune că numai proastele nasc la vârsta ei. În cealaltă jumătate a patului stă nevasta unui muzicant, amintind mereu de vigilenţa unui Dumnezeu ce are grijă de femeile însărcinate, chiar şi atunci când medicii lasă maternitatea pustie.

În tot acest timp, o altă colegă de salon, mult mai trecută prin greutăţile vieţii, îi reproşează mila pentru bogătaşa lipsită de griji, cu soţ mai tânăr şi mai preocupat de starea ei. Regizoarea Ioana Petre aduce patru personaje într-un decor minimalist pentru a le obliga să povestească despre dramele femeii contemporane.

Dumnezeu iubeşte, piesa de teatru scrisă de Zlata Demina, nu are nevoie de un spaţiu amplu, şi nici de mişcări exuberante. O sală mică este ideală pentru a-i forţa pe spectatori să-şi îndrepte privirea doar spre cele patru protagoniste, interpretate credibil de actriţele Ilinca Hărnuţ, Ana Ioana Macaria, Cătălina Bălălău şi Oana Popescu. La un moment dat, uiţi că te afli în Laboratorul de noapte al Teatrului Bulandra (sala Liviu Ciulei). Jocul actoricesc reuşeşte să te mute în salonul precar al unei maternităţi abandonate de medici, încât nu mai distingi trecerea dintre spaţiul sălii de spectacol şi cel imaginar.

Patul în care sunt înghesuite cele patru femei (înconjurat de spectatori) devine simbolul dramelor neaşteptate ce-i obligă pe oamenii din categorii sociale diferite, uneori în opoziţie, să comunice, să-şi facă destăinuiri nebănuite şi, în final, să accepte un schimb de roluri. Femeia săracă, lăsată des însărcinată de soţul veşnic şomer şi alcoolic, vrea să i-o plătească noii colege de salon, o doamnă elegantă, aparent gomoasă, trecută de patruzeci de ani şi de trei avorturi spontane.

Venirea celei distribuite în rolul bogătaşei de invidia celorlalte trei viitoare mame în derivă tulbură atmosfera din salon, ducând la rostogolirea unui bulgăre spinos de mărturisiri ale însingurării la feminin. Această singurătate ascunde o metamorfoză emoţională bine surprinsă. La început este melancolia, găsită adesea-n portretele femeii ruse din literatură, născută să adune tristeţe, de parc-ar fi copia Soniei din lumea lui Dostoievski. Apoi, însingurarea capătă nuanţele puternice ale disperării unei femei înspăimântate de sărăcia interminabilă. Mai rămâne o formă a singurătăţii: nepăsarea şocantă a rebelei adolescente care mimează ura faţă de copilul nedorit, în timp ce medicul cinic, interpretat de Filip Panait, fredonează nepăsător o arie din opera Don Giovanni, într-un dezacord sfidător cu atmosfera sufocantă din maternitate. În ultimul stadiu, singurătatea capătă forţa trăirilor atemporale, trimiţând către fragilitatea primordială a omului care-şi pune întrebări despre solidaritate, compasiune sau dreptate socială.

În timp ce aşteaptă un doctor ce nu mai vine, cele patru femei intră, pe rând, într-un joc psihologic zguduitor, prin care sunt dezvăluite culisele afective ale maternităţii: teama de eşec în primele clipe trăite alături de bebeluş, grijile copleşitoare lăsate pe umerii femeii dintr-o societate (încă) tradiţională, anxietatea şi acea ură de sine când aşteptările personale îndreptate spre copilul visat riscă să fie sfărâmate. Ioana Petre nu vrea lămuriri plate. Tocmai când spectatorul este ancorat cum nu se poate mai bine în realitatea concretă, regizoarea îl trimite în căutarea unui sens metafizic, oferit întregii umanităţi, în timp ce luminile transformă salonul de spital într-un spaţiu ameninţător.

Dumnezeu iubeştearată câte lumi se pot vedea într-un decor mai mult decât sumar. De fapt, piesa este un tablou în care musteşte feminitatea ca ultimă arcă a vieţii, unde trebuie păstrată câte o Eva din fiecare vârstă, de la cea în care senzaţiile nechibzuite fac legea în corpul feminin, la vârsta maturităţii şlefuite prin speranţe, deziluzii, înăspriri ce ascund sensibilităţi sau epuizări sufleteşti. Camera de spital ia forma pustiului unde aceste patru femei par ultimele supravieţuitoare, sau, de ce nu, primele fiinţe, de-ţi vine să te-ntrebi dacă nu cumva în loc de coastă a fost  pântecul, iar în locul lui Adam, consoarta lui mai curioasă din fire.