Unde iesim

Să descrii experiența piesei Ce zile frumoase! de Samuel Beckett semnată Sânziana Stoican de la Teatrul Unteatru aduce într-o oarecare măsură cu sarcina unui degustător – care este ingredientul cel mai amețitor? Pe seama cui să pui toate emoțiile? Să fie scenografia minimalistă a lui Valentin Vârlan, care lasă spațiul necesar între replici și detalii? Să fie jocul Sabrinei Iaşchevici, care trece prin toate nuanțele gândurilor prin versalitatea mimicii? Să fie textul lui Beckett, același năprasnic Beckett, care taie delicat pojghițele de la suprafața lucrurilor ? Concluzia, deși riscă să semene cu textul unui spot la ceva produs energizant, este că toate fac un mix bun. Și e greu de găsit un mix bun.

Cu replicile sale ca săgețile de darts și cu o gestică în contrapunct, piesa ar putea fi acuzată de elitism. Însă povestea lui Winnie, femeia înghițită treptat de pământ sub un soare puternic, ca o Ană pe un rug al frumuseții lucrurilor simple, este un exercițiu de finețe teatrală. Puseele de forță vin doar din schimbarea de ritm a sentimentelor eroinei, fără nicio implicare a lumii exterioare, simbol al trecerii de la existența concretă, la cea interioară.

Se creează o voluptate a scenelor cu care, ca spectator, e greu să nu rezonezi – în niște condiții în care alții și-ar fi pierdut mințile, Winnie construiește din gesturi, cochetării și ticuri un simulacru de banalitate  chiar pe mormântul în care e tot mai adânc absorbită: Începe, Winnie! Începe-ţi ziua, Winnie!Nu-i mai rău.Nu-i mai bine… dar nici mai rău… Asta… asta e minunat! Periuța de dinți, rujul, oglinda, pistolul – obiectele din geanta eroinei devin parte a poveștii, punctând prin apariția lor noi sensuri ale zilei.

Winnie (de la winning = câştigător) este prototipul omului care-și sfidează condiția și se concentrează mereu pe partea plină a paharului, spre deosebire de soțul ei, Willie (willing– doritor) care, deși liber să se miște, a ajuns o umbră. Materializând parcă vorbele lui Zaharia Stancu, potrivit cărora nimeni nu trăiește când vrea, ci când îi vine rândul , Winnie se agață de fiecare clipă, de fiecare obiect și urmă de familiar care o țin în contact cu realitatea.

Distanța dintre cele două personaje este evidentă încă de la începutul piesei: Bietul Willie… nicio atracţie… pentru nimic… niciun ţel… în viaţă… Bietul Willie, dragul de el… Nu-i bun decât să doarmă… Minunată capacitate. Cum nu se poate mai minunată… după părerea mea… am spus-o intodeauna… De ce n-am avut şi eu acest dar?

În rolul lui Willie cel blazat îl regăsim pe Ionuț Vișan, al cărui chip însângerat și descompus este întruchiparea înfrîngerii de propriul destin. Chiar și atunci când citește ziarul, simbolul contemporanului, el insistă pe aceleași articole, imun la repetiție și la efectul său. Comicul situației este implicit. Supraviețuind, fără să trăiască, el are înțelegerea soției sale, deși până și aceasta îi disprețuiește lâncezeala emoțională.

Într-o oră și jumătate, Sabrinei Iaşchevici scoate din poezia absurdului un personaj complex, autosuficient pentru situația sufocantă în care se găsește, capabil de vibrație și dorințe până la ultima suflare. Expresivitatea frazelor este la locului ei, cu atât mai mult în pasajele cu replici –cascadă, a căror reușită cere concentrare perfectă.  

Personal, nu cred în trucurile magicienilor sau în fascinația cititorilor de gânduri. Dar, așa cum o cură șoc de cleansig jură că te poate aduce pe calea cea dreaptă, același efect de convertire îl are și un shot de o oră de Retox, piesa pe care Unteatru a prezentat-o în premieră pe 1 decembrie.

De ziua națională, în loc de tradiționalii mititei sau alte cadouri populare, publicul clădirii din spatele CEC-ului a primit, la ora 19, duminecătura amară a unei realități ultra-cunoscute și, paradoxal, generatoare de emoții noi.

Retox, piesa scrisă de Eugen Jebeleanu, cu Emilia Dobrin, Conrad Mericoffer, Camelia Pintilie, Pompilius Onofrei și Yann Verburgh, vorbește despre ratarea individului, despre cuvinte care rănesc mai rău decât lamele ascuțite, despre profilul abuzatului și al abuzatorului, despre cum îndoiala în tine și în moștenirea ta spirituală, se comportă ca o gangrenă în definirea personalității. Emilia Dobrin reușește un personaj expresiv, în care textul vibrează, inclusiv corporal. 

Punctul de plecare în realizarea piesei l-a constituit un videoclip, parte a unui serial web care se cheamă Dire (enfin bon), realizat de Alexis Jacquet.

Decorul imaginat de Yann Verburgh pare un colț din Pădurea spânzuraților, varianta concrete. Acolo, într-o fortăreață fără ferestre, gândurile cele mai gri preiau microfonul, mai vocale ca oriunde în altă parte. Totul asumat, totul ochi în ochi. Nu mai e loc de priviri în pământ, de rușine sau de blazare. Personajele sunt peste – cum ar spune o piesă de la Șuie Paparude – e un nivel depășit din start. Eu-l se cristalizează prin dedublare, devenind eu cu mine însumi, trei identităţi într-una singură, toate trei puse la zid.

Începând cu întrebarea Câte minute durează o viață?, textul investighează demonii celor trei personaje – o fată abuzată de tatăl său în copilărie, un tânăr umilit constant de familie și o femeie care, deși ajunsă la vârsta maturității, are rănile traumelor la fel de deschise ca și în copilărie.

Copilăria devine un panaceu pentru reflexiile societății în care se construiește individul, umbra cea mai întunecată fiind a omului mare  care a intrat cu forța în acest sanctuar al transformării. Retox oferă varianta rapidă a unui proces lung și anevoios,  de îmbrățișare a scheleților din dulap, de demolare a unor vrafuri de n-ai voie, nu poți,  nu se poate, niciodată. Prin retox nu te vindeci, ci conștientizezi.

Relațiile moderne, contaminate de lumea virtuală sunt o sursă de dezechilibru. Dependența maladivă de căsuțele de chat duce la înstrăinare și singurătate. E un cerc stigmatizat drept vicios: oamenii defecți leagă relații defecte, fac lucruri defecte, simt defectuos.  Etichetele nu se termină niciodată atâta vreme cât nu iei atitudine, cât nu te revolți – atunci începe procesul de retox. Când nu știi de ce, dar nu mai vrei să accepți, când nu te mai scunzi după deget, când înțelegi că dreptul tău la fericire e la "fel de egal" cu al oricui.

Este interesant jocul de cuvinte pe care îl găsește la un moment dat unul dintre personaje, un fel de glumă amară:

Dor… Eu dor/ El doare/ Ea adora

Piesa se încheie sub semnele întrebării, care vin în valuri, necontrolabile, aducând personajele în peisajul contemporan al momentului: De ce există Pro tv? De ce se construiește Catedrala Mântuirii Neamului? De ce românii au talent? De ce eu nu pot?

Finalul retoric smulge publicului zâmbete amare. Un duș rece. Cum ar spune o reclamă: pentru că meritați. 

PescăruşulAntoanetei Cojocaru (Teatrul Bulandra) ţi se cuibăreşte în suflet, devenind cataplasma pentru visurile neîmplinite şi pentru durerile nerostite. Adaptarea uneia dintre cele mai iubite piese ale lui Cehov este o îmbinare reuşită dintre jocul actoricesc într-un decor minimalist, coregrafie şi frânturi muzicale bine alese. Indiferent dacă vei gusta sau nu perspectiva regizoarei, jocul actorilor şi emoţiile trezite vor trece prin tine precum un curent dramatic.

Marele talent al lui Cehov este acela de-a le permite regizorilor să iasă din timp şi din modelul convenţional ori de câte ori vor să le dea viaţă personajelor sale. Nu e de mirare că poate fi descoperit un regizor pasionat de clasicul rus în fiecare spectator. Dramele artistului pe care nimeni nu-l înţelege, încercările copilului de-a se face văzut dincolo de umbra mamei celebre, tânăra plină de speranţe care vrea să lase moşia familiei pentru agitaţia marilor oraşe, iubirile neîmpărtăşite şi nefericiţii ce se topesc într-o existenţă searbădă vor exista în toate secolele. Acesta este mesajul transmis mai ales de jocul Elei Ionescu atunci când interpretează o Maşa autodistructivă, sub imaginea de adolescentă pierdută, care fumează şi bea votcă pentru a uita o mare iubire neîmpărtăşită.  

Deşi numele piesei ar putea duce la evadarea prin zbor, întregul spectacol, prin jocul de lumini şi gesturi, reflectă atmosfera sufocantă a unui acvariu aglomerat. Personajele fac schimb de neîmpliniri şi par să se apropie de spectatorul transformat în singurul om capabil să le asculte, aşa cum peştii rămaşi fără aer îi dau târcoale peretelui de sticlă pentru a cere un pic de compasiune din afară.   

Un rol important în spectacolul regizat de Antoaneta Cojocaru este alegerea locului. Spaţiul nonconformist de la Bulandra Space Studio (lângă sala Toma Caragiu) şterge limitele clare dintre scenă şi rândul alocat spectatorilor, iar personajele create de Cehov se apropie de tine. Doar Nina (Antoaneta Cojocaru) şi Treplev (Ştefan Lupu) se întorc mereu în lumea lor decupată pentru a fi separată de restul oamenilor. Sunt precum un pescaruş care vine spre mal atras de pulsaţia unei vieţi noi pentru el, dar se îndepărtează prea târziu pentru a mai rămâne cu imaginea frumoasă a ţărmului. Oamenii îl doboară când plictiseala devine un ecou al propriei vieţi răpuse de incapacitatea de a mai schimba ceva. Te întrebi la final dacă puteau fugi departe sau le-a plăcut mai mult strania voluptate a tragediei anunţate.

Pe firul de bumbac al tricourilor din seria bagabonți & combinații, Unora le place swingul a adus publicului o oră din viaţa a două cupluri vecine de imobil, năucitor de clasice şi de previzibile:  jumătăţi corporatiste în fiecare oală, ore peste program, rapoarte de terminat acasă, simbolicul stash cu iarbă  – care să stea mărturie pentru  exuberanţa şi free-spiritul din afara orelor office şi câte un plod de fiecare baricadă, ca să fie tacâmul complet.

Bine, piesa ne învaţă că tacâmul nu e cu adevărat complet până când vecina cu experienţă nu găteşte lasagna şi brioşe cu ciocolată şi nu te invită să le deguşti. Nu singur, ci cu jumătatea. A ta? A ei? Până la acest răspuns, mai important este cel pe care-l are personajul feminin „victimă” la oricum năucitoarea întrebare: Ce preferi – ciocolată sau vanilie? Ce urmează ar fi făcut-o şi pe E.L. James să ridice o sprânceană: Mereu mi s-a părut că vanilia e o glumă proastă a naturii. Puneţi cremşnitul jos şi ascundeţi mini-eclerele…

Edgar Nistor face un rol reuşit în postura bărbatului în curs de maturizare, nedumerit de toanele soţiei, dar împăciuitor şi cu potenţial. Ca un căţeluş gata să sară mereu pe piciorul stăpânei, personajul său are toate calităţile care înnebunesc o femeie (la propriu): nu participă la nimicurile domestice şi este prea relaxat, în contrast cu nevasta, arhetipul unei Wonder Woman frustrate şi obosite care, după 8 ore de birou, face mâncare, curat, lecţii cu copilul pluuuuus raportul neterminat de la serviciu.

Odată călcâiul ahilian conjugal expus, legile atracţiei lovesc sub centură: vecinul este mai bogat, mai sigur pe el, are un arsenal de replici libidinoase, are un stil de viaţă atrăgător…ce să mai, victima –wanna-be-swinger nu poate rezista. Aşa că primeşte invitaţia la cină şi cu bărbatul de o aripă se prezintă la uşa infamului apartament de vis-a-vis. Se bea vin, se discută, se ascultă soul şi prin tehnici de contact improvisation ştiute doar de connaisseuri, cuplurile se schimbă. Restul e can-can: lumina zilei următoare desface toate vrăjile, cenuşăresele îşi pierd pantofii şi capul, vecina-siliconată îşi pierde cumpătul, iar swingerii îşi pierd vecinii, care se mută, ruşinaţi.

Reacţia sălii la dialoguri merită şi ea un t-shirt: hohote&intervenţii aiurea – oamenii rezonau la cele mai (neobişnuite?) situaţii şi de câteva ori, femeile se simţeau datoare să completeze vocal replicile actorilor, aprobator sau dezaprobator. Swingul naşte monştri…

Promiscuitatea contextului face ca şi cele mai serioase replici să ajungă diluate în public. Astfel, pe principiul prea bun, prea ca din corporaţie – opțiunea de a face swing pare primită la un meeting cu directorul de achiziții și cu head-ul de la marketing care punctează tendințe (neapărat hot!): baia în jacuzzi, un vin cu buchet, vacanţa crazy în Dubai.

Spre final – Concubinaj și șampanie. Vorba tricoului. Dar să se dea cu măsură, să ajungă la toată lumea. Adică la cei 31%. (Ultimul studiu despre apetența românilor pentru teatru spune că 48% dintre ei merg la teatru în weekend, în timp ce 31% au spus că merg în zilele lucrătoare).

Spectacolul Unora le place swingul a avut premiera miercuri, 27 noiembrie 2013, la Teatrul de Artă, în regia lui Claudiu Puşcău, după Donna Hoke, cu Lavinia Munteanu, Anca Manolescu, Edgar Nistor şi Marius Călugăriţa.