Unde iesim

Concertul pentru două piane şi orchestră în Mi bemol Major, unica lucrare pentru o astfel de formulă scrisă de Mozart, a avut prima audiție la Salzburg în interpretarea  compozitorului împreună cu sora sa, Nannerl. La Enescu, în a doua zi de festival, l-am putut auzi în interpretarea lui Daniel Barenboim şi a lui Radu Lupu. Alături de ei s-a aflat Staatskapelle din Berlin, una dintre cele mai vechi orchestre din lume, care a avut la pupitru de-a lungul timpului o serie de personalități ca Richard Strauss, Herbert von Karajan și Erich Kleiber.

Partea întâi a concertului pentru pian a debutat cu expoziția materialului tematic atribuită orchestrei. În interpretarea primei teme, alcătuită dintr-un unison în forte şi o replică a instrumentelor cu coarde în piano, au coexistat forța şi gingăşia. Expoziția solistică i-a adus pe cei doi pianişti împreună, aceștia dialogând pe baza elementelor tematice.

Comunicarea a fost aproape perfectă între solişti, iar energia lui Barenboim nesfârșită, în același timp cântând la pian, dând intrările orchestrei și întorcând paginile partiturii. Iar din când în când aproape că dansa mişcându-şi umerii în ritmul muzicii. O situație destul de interesantă. Artistul a dovedit prezență de spirit chiar şi atunci când partitura sa era să cadă. Nu același lucru se poate spune despre unele persoane din public, care încă nu au disciplina de a-şi închide telefoanele înainte de a intra în sala de concerte.

În partea a doua a concertului, unde schimbul de replici dintre solişti şi orchestră crește,  puterea de sugestie a dirijorului-pianist a fost remarcabilă. Un episod de reținut a fost acela în care oboaiele cântau o melodie grațioasă şi erau acompaniate de arpegiile pianelor soliste. Volutele de intensitate precum şi finețea preluării temelor muzicale au dat expresivitate acestei părți lente, scrisă în Andante.

Partea a treia, cu indicația de tempo Allegro, a adus un suflu nou. Tema principală care joacă rolul de refren a fost expusă vioi de grupul coardelor. Dialogului celor două piane bazat pe tema-refren i-au urmat o schimbare de roluri. Astfel, pianul al doilea a intonat un nou cuplet cu un ritm caracteristic de marş, acompaniat de trioletele primului pian. Momentul memorabil al acestei părți s-a dovedit cel după reexpoziția orchestrei, în care cele două piane reiau tema într-un dialog de o frumusețe specială.

Daniel Barenboim afirma într-un interviu: De Radu Lupu mă leagă o prietenie ce durează de peste patru decenii, care se bazează pe recunoaşterea reciprocă a calităților noastre, pe o admirație reciprocă. Intr-adevăr, această legătură a putut fi observată atât în timpul interpretării concertului cât şi la finalul acestuia când cei doi pianişti s-au îmbrățişat ca după o discuție între prieteni. La insistențele publicului cei doi au oferit două bisuri.

În partea a doua a serii am putut asculta alături de Sttatskapelle, Corul Filarmonicii George Enescu cântând Giuseppe Verdi cu Quattro pezzi sacri (Ave Maria, Stabat Mater; Laudi alla Vergine Maria; Te Deum). Compuse fără intenția de a se constitui intr-un ciclu, cele patru piese sunt unitare ca tematică şi reprezintă finalul creației verdiene. Piesele descriu în succesiunea lor durerea Fecioarei Maria în fața crucii pe care era răstignit Fiul său.

Ave Maria este scrisă exclusiv pentru cor şi pot spune că a reprezentat o piatră de încercare datorită nuanțelor joase, neobişnuite pentru un ansamblu coral precum cel al Filarmonicii.

Însă, la Stabat Mater am remarcat omogenitatea timbrală dintre cor şi orchestră, vocile coriștilor căpătând pe alocuri o culoare aproape intrumentală. Sonoritatea la nivelul întregii piese a fost una echilibrată şi bogată timbral. M-au impresionat crescendo-urile ample, pline de tensiune. 

Debutul Te Deum – ului, Sanctus, a reprezentat apogeul serii ca tensiune şi încărcătură, dar şi ca intensitate. Acestuia i-au urmat: Tu Rex Glorie, Judex crederis, Eterna fac, Salvum fac, Dignare, Domine, Miserere. Trecerile bruşte între piano şi forte au impresionat prin dramatismul lor. O alegere fericită a reprezentat-o Laura Chera, cea care a interpretat momentele solistice ale piesei.

Pe măsura interpretării, seara s-a încheiat cu trei bisuri ale Staatskapelle Berlin.
 

În a treia zi de festival, la Sala mare a Palatului, publicul a remarcat repede plăcerea cu care solista Yuja Wang de doar 26 de ani a interpretat binecunoscutul și impetuosul Concert numărul 1 pentru pian al lui Ceaikovski. Personajele principale ale acestei seri au fost, pe lângă pianista Yuja Wang, dirijorul Manfred Honeck şi, bineînţeles, Pittsburgh Symphony Orchestra.

Tânăra pianistă chineză a eclipsat prin prezenţa scenică, tehnica impecabilă şi preţiozitatea cu care a interpretat de la primele acorduri Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor op.23 de Ceaikovski. Sunetul său plin, exactitatea ca de ceas şi sensibilitatea acută cu care a executat acest concert i-au convins și pe cei mai sceptici că într-adevăr aceasta este un talent. De la debutul său din 2005, Yuja Wang a cântat alături de multe dintre cele mai prestigioase orchestre simfonice ale lumii, printre acestea fiind cele din Statele Unite ale Americii (din Chicago, Boston, Cleveland, Los Angeles, New York, San Francisco), din Europa (Berlin Staatskapelle, din Londra, Paris) şi din Asia ( China, Japonia). De asemenea, şi dirijorii sub bagheta cărora a cântat sunt nume reprezentative: Daniel Barenboim, Claudio Abbado, Mikko Franck, Sir Roger Norrington, Pinchas Zukerman şi mulţi, mulţi alţii.

Nici orchestra nu a fost mai prejos, ba din contră, sunetul impecabil şi dialogul dintre aceasta şi Yuja Wang s-au aflat într-o sincronizare perfectă. Era și firesc ca notele bogate și calde al orchestrei din Pittsburgh să convingă.

Rămasă singură, în partea a doua a spectacolului, Orchestra Simfonică din Pittsburgh a interpretat Simfonia a 5-a în re minor op.47, compusă în 1937, tot de un rus, Dimitri Şostakovici. O simfonie cu pian, lungă, de aproximativ 50 de minute, în care cele patru părţi ale sale nu au plictisit, ba dimpotrivă, se simțeau în sală curiozitatea și anticipația acordului care va urma.

Manfred Honeck, austriac de origine şi care şi-a petrecut ani buni ca membru al Filarmonicii din Viena şi al Operei de Stat din acelaşi oraş, a demonstrat cât este de plăcut şi dificil totodată să ai în faţa ta o orchestră de amploarea celei din Pittsburgh. Eleganţa mişcărilor sale întâlnind energia şi vigoarea lor au arătat ce înseamnă să fii maestru dirijor. 

Sala mare a Palatului a fost neîncăpătoare și în această seară.  Bisurile şi ovaţiile de la final, dar şi entuziasmul artiştilor, au demonstrat că seara a fost una pe măsura așteptărilor și chiar mai mult.

Neobișnuit pentru concertele din România, chiar și pentru cele de muzică clasică, majoritatea publicului și-a găsit locul înainte de stingerea luminilor, astfel încât în momentul intrării orchestrei, publicul era pregătit pentru audiție. Trecând peste momentul festiv de deschidere a Festivalului de către Directorul Artistic Ioan Holender și peste momentul politic susținut de Ministrul Culturii, sala era emoționată de așteptarea întâlnirii cu niște muzicieni veniți special pentru a crea artă live, plecând de la compozițiile lui Enescu/Beethoven/Elgar.

Aplauzele care au însoțit apariția pe scenă a dirijorului Daniel Barenboim nu știu dacă au fost copleșitoare pentru el, dar au dat din nou măsura așteptării din sală. Sau, dacă ar fi să fiu răutăcioasă, a snobismului unei părți din public care știa că trebuie să aplaude frenetic. Gestul amplu al lui Barenboim ne-a introdus în muzica Rapsodiei enesciene. Temele inspirate din folclorul românesc ale Rapsodiei nu se poate însă să fi lăsat pe cineva rece, snob sau nu. Atmosfera creată a făcut ca după încheierea lucrării, Barenboim să se adreseze publicului în limba română – cam ca la concertele pop, ar spune cei familiarizați cu acestea -, exclamand: Festivalul George Enescu în veci!.

Interpretarea lui Radu Lupu a primit ovaționări și aplauze repetate care au încetat abia când solistul a oferit drept bis lucrarea “Visare” din albumul “Scene pentru copii” al lui Robert Schumann (“Traumerei” – Kinderszenen, op. 15, No.7).

Cea de a treia lucrare a serii, Sir Edward Elgar – Simfonia nr 2 in Mi bemol major, opus 63 – s-a aflat într-un oarecare contrast cu primele două. Sonoritățile mai puternice au fost posibile prin îmbogățirea aparatului orchestral. Adăugarea instrumentelor grave a plusat și mai mult dramatism, sentimentele de eroism fiind marcate pe alocuri de accente sumbre.

Simfonia a reprezentat momentul de etalare a virtuozității membrilor orchestrei. Calitatea execuției a fost remarcabilă, ca și promptitudinea cu care răspundeau gesturilor și intențiilor dirijorale. Aplauzele care au urmat sunt subînțelese și au lăsat loc, ca în fiecare an de Enescu, unor bisuri ale orchestrei.

După un asemenea concert, așteptarea unei noi seri cu Radu Lupu și Daniel Barenboim pare interminabilă, deși este doar la 24 de ore. Cei doi au concertat din nou și în a doua zi de festival, pe 2 septembrie.

Sonorități dintre cele mai diversificate, colorate, nonconformiste chiar, conturate de Ansamblul Archaeus, aflat sub bagheta maestrului Liviu Dănceanu au trimis ascultătorii în povești muzicale proprii fiecărei compoziții în parte în seara de 2 septembrie la Ateneul Român.

Cei aproximativ o sută de auditori au pășit în ritmul alert al viorii, oboiului, clarinetului, fagotului, violoncelului, pianului și al percuției odată cu creația Muzică pentru Archaeus a compozitorului George Balint. Intervențiile solistice ale percuției stinse în dialoguri melancolice ale celorlalte instrumente, armoniile bizare specifice muzicii contemporane și împletirile sonore cu tentă folclorică, occidentală și religioasă (prin introducerea clopotelor) au pregătit publicul pentru ce a urmat. În contradicție cu începutul, finalul compoziției Muzică pentru Archaeus propune o atmosferă caldă, liniștită și delicată.

Întregul program ales de Ansamblul Archaeus pentru această seară a reprezentat un joc între creațiile ce alcătuiesc Strophen op. 107 a lui Michael Denhoff și ceilalți compozitori contemporani.

Strophen op 107 ( nr. 1, Geträumtes – für Martella)  a fost prima interpretare din această colecție și bineînțeles, a doua din program. O creație pentru oboi cu un caracter lent și o atmosferă de visare, în care dirijorul nu a avut niciun rol.

Triplum II a lui Ștefan Niculescu, cea de-a treia creație, a reunit întreg ansamblul. O adevărată compoziție contemporană pentru pian preparat (și nepreparat), clarinet și violoncel. Chiar dacă maestrul Liviu Dănceanu a lipsit din rolul său de dirijor, cei trei interpreți, atenți unul la celălalt își comunicau și își sugerau intrările, pentru ca interpretarea să fie una impecabilă. Caracterul agitat al acestei creații, atmosfera parcă de „scandal” muzical, acordurile nonconformiste și ritmul alert l-au debusolat pe ascultător, când, spre final, acestea s-au schimbat în nuanțe mici, în pianissimo, acesta neștiind dacă într-adevăr compoziția s-a încheiat.

A urmat nr. 11 B, Geläut für Günter Bialas din Strophen op. 107, a lui Michael Denhoff, pentru percuție și pian. O compoziție mică, fără dirijor, ce a creat o atmosferă de reverie și o încheiere pe măsură – enigmatică.

Schițe pentru un autoportret a maestrului prezent în sală, Dan Buciu, a reprezentat cea de-a cincea compoziție care a reunit întregul ansamblu sub bagheta dirijorului Liviu Dănceanu. Caracterul programatic, prin etichetarea celor cinci părți și numirea titlurilor acestora de către violonist la începutul fiecăreia au variat atmosfera întregului concert. Fiecare parte, și al său caracter propriu – partea I – ”Agitato” (bogată în texturi muzicale, mersuri ascendente și descendente bine conturate, în care începe și încheie percuția), partea a II-a – ”Pensieroso” (și ale sale sunete care parcă se târăsc de la o temă la alta și de la un instrument la altul), partea a III-a – ”Spiritoso” (parte veselă, jucăușă, unde clarinetul intervine cu maestuozitate), partea a IV-a – ”Negativo” (atmosfera melancolică este realizată pe rând de vioară, oboi, clarinet și fagot) și cea de-a V-a – ”Enigmatico” (cu ale sale sonorități întrebătoare, parcă curioase obținute din dialoguri între instrumente).

A urmat Michael Denhoff și a sa Strophen op. 107 (nr. 43A-a, Trostgesang für Heidemarie Merkl-Baroski) pentru clarinet și fagot. Din nou o creație scurtă, care a părut mai mult o conversație între doi prieteni, într-un cadru restrâns, iar finalul parcă plutea în aer, publicul așteptându-l curios.

O creație ușor ieșită din tiparul muzicii contemporane propuse de Ansamblul Archaeus a fost cea a compozitorului Horia Surianu – Rêverie Byzantine en Canon – fără dirijor, pentru clarinet, oboi și fagot. Sonoritățile atipice ale acestei compoziții de secol XXI au fost conturate într-o ambianță de meditație și liniște interioară, în care melodia a ocupat rolul principal.

Cea de-a opta creație a fost tot a lui  Michael Denhoff – Strophen op. 107 (nr. 49A – Saltarello) și tot fără dirijor, de data aceasta, povestitorii partiturii au fost vioara și violoncelul. Atmosfera a fost una veselă, hazlie și ritmată, iar tema sa principală se tot juca între vioară și violoncel.

Ne-am apropiat de încheierea acestei seri prin Ucanca – a lui Javier Darias și Humoreske mit zwei Durchblicken zum Leeren – a compozitorului român Aurel Stroe.

Ucanca compusă de Javier Darias – pentru pian (preparat), clarinet și bandă de magnetofon, fără dirijor, conturează o poveste nonconformistă și avangardistă. Interpreții au părut doi copii care doar se jucau prin intermediul sunetelor muzicale. Compoziția în sine a reprezentat o împletire de armonii variate, colorate, când în registrul grav, când în acut, de stări bizare, dar și comune, de luminozitate și întuneric, iar imitarea sunetelor ambulanței pierdute în triluri au îmbogățit partitura. Finalul, la fel de original ca și restul compoziției, a fost unul ambiguu.

Ansamblul Archaeus, condus de maestrul Liviu Dănceanu, a încheiat seara cu o creație de Aurel Stroe, pentru întreg Ansamblu Archaeus. Cu un tipar jucăuș, piesa a descris parcă sunetul unei străzi aglomerate de oraș, culminând cu fluierul unui polițist.

După lupte corp la corp pentru un loc în autobuzele liniei speciale până în comuna Tunari, un drum înghesuit și multe cuvinte de dulce auzite la adresa organizatorilor, orăcăiala broaștelor din lacul adiacent câmpului plin de petrecăreți ne-a anunțat că am ajuns la Bestfest Summer Camp 2013.

Zecile de umbrele, arme albe în toată regula, confiscate de la spectatori și agățate la intrare aduceau aminte de ploaia ce tocmai măturase Bucureștiul și împrejurimile. Spre norocul nostru, aseară la B'estfest s-a auzit doar muzică, fără zgomotul unei noi furtuni.

Ziua noastră muzicală nu a început așa de rău, Subcarpați reușind să pună în mișcare roțile înțepenite de noroi ale mulțimii adunate în fața scenei principale. Bean și băieții și-au cântat melodiile, un melanj de elemente folclorice și muzică electronică, cu multă energie, transformată ușor-ușor într-o accelerație a sângelui ce anunța numai de bine pentru restul serii.

Au urmat o trupă bulgară, Piranha, supărați pe tot și nu prea, o combinație de skater-punk-cool-boring. Nu prea au convins, iar entuziasmul nostru se mai domolise.

După câteva drumuri după jetoane, apoi după bere, un pic de minunat la cozile de la mici și un ochi aruncat la bikerii ce zburau cu bicicletele din dotare prin aerul mirosind a grătare, ne-am întors privirea și urechile spre vocea foarte frumoasă a cântăreței nigeriene Nneka. Ea a balansat foarte bine între melodii mai aprige și unele mai slow, între mesaje politice și mesaje calde pline de optimism. Iar versurile ”Can you feel my heart is beating, Can you see the pain you're causing”, ale piesei sale cele mai cunoscute Heart Beat, au fost cântate la unison de toțí cei prezenți.

Pe scena Coca Cola au urcat apoi românii de la Coma, care au luat toată energia pompată în spectatori de Nneka și au anesteziat-o cu o serie de balade rock pentru adolescente scăpate de părinți pe câmpul din Tunari. S-au mai trezit un pic pe parcurs, dar nu îndeajuns cât să dreagă busuiocul. Am fi plecat, dar nu am făcut-o pentru că nu vroiam să ne pierdem locurile din față la headliner-ul serii, rapperul american Nas.

Mirosul de mici a fost înlocuit de mirosul de iarbă, baladele cu scratchuri executate de dj-ul responsabil cu încălzirea publicului, și show-ul a putut începe. Nas și-a făcut treaba foarte bine. 30 de melodii, hituri comerciale, old school rap și clasice de pe albumul cult Illmatic au unit publicul intr-o singură mișcare de balans. Nu au existat momente de respiro, Nas folosindu-se de experiența sa pentru a controla reacțiile mulțimii spre un final plin de aplauze și scandări ale numelui său.

Biohazard, trupă americană de punk, au atacat scena cu aplomb și, deși era 1 noaptea, au reușit să facă ceva plete să se fluture pe piesele lor cu un sound foarte agresiv.

I-am lăsat pentru ultimele melodii ale concertului ROA la Dance Arena, un cort plin de alte capete ce erau aruncate în stânga și dreapta, dar pe un cu totul alt ritm. Cei de acolo păreau să se simtă bine, așa că ne-am zbânțuit și noi cu ei pentru câteva minute.

Am plecat către stația de autobuz bine dispuși, dar când am ajuns și am văzut câtă lume aștepta, ne-am dat seama că va fi mai rău decât la venire, și a fost mult mai rău.

Festival ok, concerte de asemenea, oameni cam apatici, dar cu destule zâmbete vazute prin mulțime, păcat de un transport organizat extrem de prost.

Mai multe fotografii găsești pe pagina noastră de Facebook, în albumul dedicat.