Diana Krall a mai cântat pe scena Sălii Palatului în 2009, când a creat o atmosferă de club de jazz fără cusur în mastodontica și greoaia sală românească de concerte. Aseară, însă, Diana Krall n-a fost tocmai în starea potrivită pentru un concert live. Nu ne-a zâmbit, deși a făcut multă conversație cu publicul, solo-urile de pian nu prea i-au ieșit, lucru care s-a simțit în nervozitatea din voce la un moment dat, iar publicul n-a vibrat nici el ca acum aproape 4 ani cu muzica și trupa ei de muzicieni.
Explicațiile pot fi multe, printre care faptul că ne-a cântat prea multă muzică country, ca și cum ar fi uitat totuși că a traversat Atlanticul și se află în fața unui public european, n-a cântat aproape nimic din melodiile pentru care cei mai mulți dintre noi o iubim (de exemplu Peel me a grape, The Look of Love), iar publicul nu a fost așa de numeros ca în 2009, creând mai puțină atmosferă și vibrație. Multe dintre melodii erau din anii '20-'30 – melodiile pe care Krall le interpretează pe ultimul album, Glad Rag Doll (2012), pe care l-a promovat aseară. Alegerile nu erau neapărat standarde de jazz la modă, dar îi sunt familiare Dianei Krall din colecția de viniluri a tatălui ei.
Diana Krall a intrat pe scenă împreună cu instrumentiștii la 20:20 și până la aproape ora 22:00, cu tot cu bis, ne-a cântat rock'n'roll, standarde de jazz semnate de Nat King Cole, Ray Charles, balade și melodii semnate de Bob Dylan, Elvis Costello (soțul Dianei) și Tom Waits. Cel mai mare succes l-a avut cântecul lui Tom Waits, Temptation – un cover obișnuit pentru Diana Krall. Soloul de chitară și cel asonant al viorii te țineau cu greu pe scaun, în timp ce piciorul o luase razna în voie.
Revenind la momentul apariției artiștilor pe scenă, prima reacție a fost de admirație totală: ce bine arată! Foarte înaltă, îmbracată în pantaloni pe picior, rochie scurtă peste și frac, într-un ultim layer de haine, Krall era impozantă. Și datorită cizmelor cu toc considerabil… La cei 48 de ani, Krall putea fi ușor confundată cu o tânără de 30. Imediat cum s-a așezat, vocea ei profundă și joasă ne-a făcut să trecem rapid de la admirație la un început de vrajă seductivă. Din păcate, vraja nu s-a instalat complet până la sfârșitul concertului. Mi-au plăcut intro-urile melodiilor, prin care Diana Krall făcea legătura cu experiențele din România de la sosire și până în momentul concertului și cu vremea ploioasă de afară – ceea ce a demonstrat o premeditare profesionistă. Dar, repet, ceva nu s-a legat.
Dincolo de această senzație, experiența a fost una foarte plăcută, a fost o duminică seară care, probabil, având în vedere vremea, nu ar fi putut fi petrecută într-un mod mai plăcut. Am trecut ușor de la ritmul drăcesc al rock'n'roll-ului, la stilul jazz manouche (mult sound de chitară și vioară), la ritmul și sunetul muzicii negre din Deep South prin melodia lui Ray Charles, nostalgia și melancolia poetică ale lui Bob Dylan și până la muzica ușoară și un solo de pian sincopat.
O mai așteptăm pe Diana Krall la București, cu o dispoziție mai bună, un "playlist" mai jazzy și, sper, cu un public mai numeros și mai cunoscător. O mențiune specială la final pentru chitaristul Anthony Wilson, cel mai in tune muzician de pe scenă, pus pe show și eliberarea energiilor muzicale ale spectatorilor cu sunete nebune și ritmuri nu mai puțin implicate.
