Unde iesim

A fost odată ca niciodată un despot împărat, ce le-a ordonat  supușilor să îi construiască un mormânt măreț, demn de primul conducator al Chinei. Și cum mormântul trebuia protejat, din argilă arsă si smălțuită a fost făurită o armată de opt mii de soldați. Asta se întâmpla acum mai bine de două milenii.

Astăzi, putem admira și noi o mică parte din măiestria meșteșugarilor chinezi în holul principal al Muzeului Național de Istorie. Patru soldați și un cal, din cele 8000 de piese ale armatei de teracotă descoperită în anii ’70 și alte câteva zeci de obiecte reprezentând vase de bronz, ceramică sau porțelan, obiecte de decor funerar, basoreliefuri și altele, alcătuiesc expoziția de la București.

Călătoria în istoria Chinei începe în jurul anului 4000 î. Hr. cu prima parte a expoziției, nașterea civilizației. Cu fiecare vas din neolitic sau de bronz ți se derulează în fața ochilor o scenă a culturii primitive: oameni în jurul mesei bând licori din orez fermentat sau desfășurând tot soiul de ritualuri străvechi. Vasele, detaliat decorate, parcă anunță încă de pe atunci bogăția ornamentală  a obiectelor din zielele noastre. Însă sunt spectaculoase ținând cont de epoca în care au fost realizate.   

Înaintând prin fața vitrinelor, ajungi la partea în jurul căreia se învârte întreaga expoziție: obiectele descoperite în mormântul împăratului Qin Shi Huangdi, în mijlocul cărora tronează, bineînțeles, faimoșii soldați de teracotă. Un general, un infanterist, un arbaletrier, un conducător de car de luptă și un cal, toți lucrați cu cea mai mare atenție și migală și fiecare diferit prin expresia feței și prin veșmintele purtate. Citind descrierea și aflăndu-le povestea îți este greu să nu îi privești mai apoi prin prisma caracterului lor monumental. Fidelitatea reproducerii fiecărui soldat până în cel mai mic detaliu este într-adevăr ceva deosebit. Și când realizezi că sunt 8000 la numar (din care o mică parte prezentă la București) și că au fost construiți acum 2000 de ani…   

Mai departe, te lași purtat pe Drumul Mătăsii, printre anii primului mileniu d. Hr. din istoria Chinei. Cu statui înfăținșându-l pe Buddha, această parte a expoziției ține să reliefeze răspândirea budismului favorizat de comercializarea până în vestul Europei a mătăsii. Tot aici sunt expuse și sculpturi lucrate în basorelief reprezentând câțiva cântăreți.

Expoziția nu ar fi completă dacă nu am putea admira vestitele porțelanuri chinezești. De pe vremea Chinei Imperiale, atunci când arta porțelanului atinge apogeul, te vor încânta câteva obiecte de valoare, bogate în ornamente și culori. Iar ceasurile, paravanele și miniaturile din jad, toate provenite din Orasul Interzis, scriu ultima pagină a acestei călătorii orientale.

Nu trebuie să fii pasionat de istorie pentru a vedea această expoziție, trebuie doar să fii suficient de interesat de a descoperi și astfel cultura chineză. Iar dacă nu vei ajunge prea curând în China pentru a vedea acolo soldații de teracotă, oportunitatea oferită de Muzeul de Istorie și organizatori este cu atât mai rară și valoroasă. Vorbind de valoare, importanța istorică a exponatelor este impresionantă, chiar copleșitoare, aș putea spune.  

Cât timp îţi permiţi să contempli – atent, liber, calm – ceea ce te înconjoară? Fără digresiuni, fără să trişezi în vreun fel; doar să asimilezi liniştit liniile, culorile, toate faţetele frumosului care te priveşte privindu-l, descoperindu-te mai ancorat în real ca oricând. Devenind conştient de armonia care se ţese subtil prin infinita reţea de forme şi nuanţe care îţi articulează universul, ai revelaţia propriei încadrări fireşti în această lume pe care o descoperi a fi ideală.

Un astfel de escapism- de graţie, dacă vrei- poţi întâlni în spaţiul unei galerii de artă. Cu atât mai mult când galeria în cauză expune lucrările lui Ştefan Câlţia, care adună, cu delicateţea şi acuitatea unei observaţii artistice deopotrivă detaşată şi empatică şi cu sârguinţa unui colecţionar de frumos, acele Minute uitate, clipe şi fragmente trecute cu vederea, într-o încercare de a le recompune spectrul luminos şi de a ţi le dezvălui în plenitudinea lor.

Expoziţia lui Ştefan Câlţia de la AnnArt Gallery reuşeşte să redea bucuria autentică a privitului necondiţionat. Obiectele din tablouri, naturi statice, reprezintă tot atâtea ipostaze ale firescului, dar esenţializate, stilizate, tăcute, citate în culori pastel ale vieţii de zi cu zi. Clematite albastre răsfirate într-un pahar translucid;  gutui care străjuiesc firul gracil, aproape eteric al unei flori albe; veselia multicoloră, dar discretă a unei cutii de bomboane aşezată pe o masă oarecare; silueta solitară a unui pahar albastru pe un raft roşu; policromia buchetelor de flori sau verdele argintat al firelor subţiri de iarbă adăstând în vase transparente- toate sunt dispuse într-o simetrie ce odihneşte privirea: darul lor, al liniştii, al răgazului, este nepreţuit în contextul unei arte contemporane mereu în căutări, mereu experimentalistă.

Pictura lui Ştefan Câlţia are o identitate clară şi reconfortantă, stabilă, fidelă armoniei, firescului, echilibrului, în care ai certitudinea, ca privitor, că te vei putea regăsi în contemplaţie. Acesta este unul dintre motivele ce explică aprecierea la nivel internaţional de care se bucură creaţia artistului, lucrările sale fiind preluate de galerii de artă din Norvegia, Elveţia, Olanda, Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Statele Unite etc.

Asemenea personajelor sale suprarealiste, cu aură bizantină, aproape nepământene în simplitatea lor absolut pământeană, în care poţi ghici trimiteri către o altă lume, şi obiectele minutelor uitate, recuperate de Ştefan Câlţia, sunt învestite cu alte calităţi. Având fiecare istoricul său, o încărcătură emoţională deosebită care filtrează viziunea artistului, vasele, florile, fructele devin simboluri, sugestii, indicii ale existenţei unei alte lumi care, deşi se recompune din arhitectura măruntă a elementarului, aparţine cerescului. Iar fundalul cromatic, cel care domină ca întindere pânzele, are valenţele unei aure ce preia din vibraţiile fine ale elementelor centrale.

Expunerii clasice în cadrul galeriei, spaţiul ideal pentru conceptul expoziţional, i se adaugă lucrările găzduite de prieteni sau cunoscuţi ai artistului. Pare ideală decizia de a instala şi prezenta aceste obiecte diafane într-un cadru intim şi accesibil. Experienţa contactului cu lucrările devine astfel şi mai personală, în spaţiul familiar al caselor celor ce au luat în grijă o parte din "minutele uitate".

Pe lângă experienţa estetică în sine şi limpezimea odihnitoare a viziunii artistice, lucrările te repun în legătură cu tema clasică a naturilor statice, amintindu-ţi de elaboratele picturi din barocul olandez sau de lucrările de secol XVIII ale lui Jean-Baptiste-Siméon Chardin. Iar taina acestor obiecte care sunt pur şi simplu, atemporale în delicateţea şi prezenţa lor discretă, devine o altă manieră de a reafirma vizual unul dintre crezurile artistului: "Fantasticul este realitatea văzută prin ochii unui copil".

MIRCEA CANTOR. Born 1977, Romania. Lives and works on Earth.

Dacă accesezi pagina artistului, acestea sunt primele rânduri biografice care încep să contureze profilul personajului, declaraţie de apartenenţă universală, prin care Mircea Cantor accentuează darul unei ere unde limitele geografice nu mai importă.

Continui să citeşti şi ajungi la concluzia că nu există descriere mai potrivită pentru activitatea artistului: s-a stabilit de mai bine de 12 ani în Franţa, unde a câştigat Premiul Marcel-Duchamp (cea mai importantă distincţie franceză de artă contemporană), în timp ce creaţiile lui au fost expuse de la Yokohama până la Tel Aviv. Mircea Cantor nu cruţă mai nimic din limbajele artistice disponibile (desen, sculptură, new media etc.) pentru a-şi concretiza viziunea, dublată de concepte puternice şi de un lirism cathartic. Arta sa are substanţa necesară pentru a se constitui într-o lume de sine stătătoare, fiind în acelaşi timp spirituală, caleidoscopică şi accesibilă.

Expoziţia de la MNAC, deschisă până pe 10 aprilie 2014, reprezintă ocazia de a te pierde în această lume, suspendând temporar hiperrealul, sau, mai bine spus, dezvăluindu-ţi cum să te raportezi altfel la el, oferindu-ţi noi filtre.

Limbajul artistic al lui Cantor este poetic, epurat şi subtil-analitic. Minimalismul proiectelor video captivează şi la nivel vizual, şi la nivel auditiv. Albul, dominanta cromatică în Deeparture (2005) şi Sic Transit Gloria Mundi (2012) esenţializează impresiile. În primul proiect, parabolă cu final incert a emoţiilor şi interacţiunilor de toate tipurile, un lup alb şi o căprioară, totemuri închise în spaţiul auster al unei galerii de artă, sunt antrenate într-o (non-)tatonare eternă. Camera oferă o perspectivă centrată pe detaliu, care înregistrează cu o curiozitate necruţătoare fiecare mişcare, tresărire, respiraţie a celor două animale, ducând la o creştere progresivă a tensiunii unei situaţii al cărei deznodământ întârzie să se producă.

Sic Transit Gloria Mundi, crezul expoziţional, te întâmpină în două ipostaze: înscris pe unul dintre pereţi cu fitil de dinamită şi în postura de concept din spatele filmului omonim, pentru care artistul a colaborat cu Monica Bârlădeanu. Aceasta a descris proiectul ca fiind o experienţă "aproape mistică" din care nu au fost excluse accidentele, care au contat prea puţin în raport cu rezultatul final. Gloria, întruchipată de actriţă, este frumuseţe vană, crudă în apariţia (dar mai ales dispariţia) ei, dar şi flamă care se mistuie, nelăsând nimic în urmă, decât mâini întinse într-o încercare inutilă de a o conţine şi capete plecate, care îşi pierd identitatea.

Schimbând registrul, I decided not to save the world(2011) este refrenul obsedant, dar şi manifestul dezarmant de sincer al unuia dintre copiii filmaţi de Mircea Cantor; altul (Wind Orchestra, 2012) aranjează cuţite de bucătărie cu vârfurile în sus, pentru a le sufla apoi ca pe nişte lumânări pe un tort- inocenţa, ludicul acţiunii aproape că anulează componenta de pericol; şi neverosimilul tentativei de a tăia cu foarfeca jetul de apă de la robinet din Vertical Attempt (2009) este pus tot în seama unui copil, povestind în imagini despre curajul nebun de care e nevoie pentru a încerca imposibilul, referinţă directă la misiunea oricărui artist.

Fotografiile expuse sunt de diferite facturi: cea socială – autostopistul cu pancarta albă aşteptând maşina care să-l ducă spre nicăieri; cea care citează clasicii, Originea lumii (1999), replica la tabloul omonim al lui Gustave Courbet (unul dintre motivele pentru care artistul a decis să se mute în Franţa) sau reinterpretarea lucrării lui William Blake, Europa susţinută de Africa şi Asia (2009); cea liric-meditativă, Unpredicteble Future (2004) şi cea care explorează tema violenţei, transformând în Holy Flowers(2010) reflecţiile caleidoscopice ale armelor israeliene.

Violenţa este un motiv recurent în expunere, fie că este vorba de florile metalice şi tăioase, de tensiunea crescândă din proiectul Deeparture sau de Fishing Fly (2011), un avion de vânătoare construit din butoaie de benzină reciclate căruia îi este ataşat un cârlig supradimensionat de pescuit. Abordată din perspectiva conflictelor armate, dar şi din cea a sursei primare a acestora, respectiv agresivitatea ca efect al relaţionării defectuoase dintre ego şi ceilalţi, violenţa este surprinsă ca o stare de fapt, investigată, cercetată, esenţializată cu o clarviziune de factură zen, trecând dincolo de orice blamare pătimaşă.

Impactul cel mai puternic îl are replica după o casă tradiţională, reprodusă la scară, cu acoperişul nefinisat, un ecou simbolic al înseşi Casei Poporului. Construcţia impresionează prin dimensiuni şi frustrează prin inaccesibilitatea ei, rămânând ermetică, impenetrabilă şi la fel de intangibilă ca înscrisul care o veghează: Cer variabil.

Expoziţia, o reţea complexă de simboluri şi concepte materializate în spaţii care comunică şi decurg firesc unele din altele, va fi deschisă un an, fiind printre cele mai lungi perioade dedicate vreodată unui eveniment de gen în spaţiul autohton şi prima expunere a lucrărilor artistului în România. Detaşându-se vehement de orice discurs mediatic care încearcă să-i raporteze munca la originile sale, Cantor afirmă fără drept de apel "Ţara mea este arta."