Unde iesim

The magistrate înseamnă două ore şi jumătate de râs. Încurcături, comic de situaţie, secrete, toate îmbinate într-o comedie beningă, în care râzi fără să te simți vinovat, pentru că nu apelează profunzimi cu potențial tensionat.  Tânărul regizor Timothy Sheader semnează punerea în scenă, aproape fidelă, a farsei scrise de către Arthur Ying Pinero în 1885, când s-a bucurat de un succes fantastic.

Suntem în Londra victoriană. Agatha Posket (interpretată magistral de către Nancy Caroll) este o femeie de treizeci şi şase de ani, căsătorită nu de mult cu magistratul Aeneas Posket. Domnul Posket este interpretat de John Lithgow – actorul american venit pe scena londoneză special pentru The Magistrate de la Hollywood (l-aţi putea recunoaşte din A treia planetă de la soare sau Dexter). Deși Posket are cincizeci de ani, Agatha a simţit nevoia să scadă cinci ani din vârsta ei şi, implicit, din cea a fiului ei, Cis (Joshua McGuire). Toată lumea e uimită cum de Cis, un băiat de doar paisprezece ani, se comportă ca un om mare: fumează, bea, iese în oraş în locuri rău famate.

Bineînțeles, atunci când cineva care ar putea dezvălui adevărul apare în viaţa soţilor Posket, Agatha trebuie să acționeze. De aici încurcăturile se ţin lanţ. Fiecare spune celuilalt o minciună, nimeni nu se află în locul în care ar trebui să se afle, aşa că noaptea se încheie apoteotic: Agatha, sora ei şi încă doi domni ajung la închisoare. Punctul culminant îl constituie procesul arestaţilor, când judecătorul, nimeni altul decât magistratul Posket, îşi condamnă soţia la o săptămână de închisoare. 

Dincolo de umorul creat de încurcături, trebuie remarcat jocul actorilor, în mare parte extraordinar, pe alocuri exagerat, dar per total o distribuţie de excepţie.

Şi dacă jocul actorilor poate absorbi pe spectator, antractele sunt momentul când putem aprecia punerea în scenă la adevărata sa valoare. Prezenţa unui grup de „animatori” (dandies), întroduşi de către regizorul Timothy Sheader pentru a delimita cele trei acte, pune în evidenţă scena foarte spectaculoasă în stil pop-up book, care se pliază şi se depliază ca un evantai.

Nu trebuie uitat nici faptul că vizionarea piesei e în sine o experienţă interesantă. Dacă nu eşti londonez, spectacolul ajunge la tine prin broadcast, ceea ce crează un amestec de teatru şi cinema interesant: o piesă de teatru în care în loc de scenă ai un ecran şi, în acelaţi timp, ideea de cinema live.

Iar la final, cel mai probabil îţi vei spune: n-a fost chiar Shakespeare dar a meritat. 

Prin seria Dezastrelorexpusă la Muzeul Naţional de Artă al României, Goya devine cronicarul dureros de lucid al tuturor războaielor. Cele 82 de gravuri în acvaforte trasează harta universală a unuia dintre cele mai corozive fenomene sociale, războiul. Deşi este vizat un conflict anume, respectiv Războiul spaniol de Independenţă, căruia artistul îi va alcătui cronica vizuală prin lucrările din seria Dezastrelor(1810-1820), absurdul, violenţa, abuzul surprinse în imagini sunt lugubrul numitor comun al tuturor bătăliilor care marchează istoria umanităţii.

Goya nu exclude nimic, nu se menajează nici măcar pe sine, înregistrând absorbit fiecare fragment abrutizant de pe front. Statutul său îl obligă la imparţialitate. Umanitatea sa îl determină să condamne, să aratetot, dincolo de echivoc şi să asocieze impactului imaginii cuvântul care limpezeşte sau întăreşte impresiile.

Expoziţia se deschide premonitoriu cu gravura Triste presimţiri a ceea ce va să vină, înfăţişând un bărbat într-un precar veşmânt alb, cu ochii deschişi spre revelaţia roiului de himere din jur.

Iar revelaţia este fatidică. Lucrările ce urmează îi tălmăcesc viziunile, compunând o lume a haosului, a inumanului, a sacrificiului, dar şi a curajului. Structura expoziţiei trasează vizitatorului un itinerar imagistic uşor de parcurs, dar necruţător prin realismul scenelor. Ravagiile războiului, printre care şi exodurile, jafurile care nu exclud nici măcar ordinele religioase, sunt elemente care construiesc diformul schelet al unui univers răsturnat. Lucrurile se întorc la haosul primar, cel care ameninţă să anuleze tot firescul lumii.

Trupul uman, celebrat de artă, este profanat de război, de pulsiunile violente ale căror manifestări triumfă în faţa oricăror alte trăiri umane. Părţi ale corpurilor soldaţilor populează întinderile monocrome ale frontului ca fragmente de statui antice într-un muzeu al groazei.

Identitatea celor sacrificaţi se pierde într-un cadru cu paturi albe, acoperită tăcut de pânza cearşafurilor trase peste siluetele fără suflu ale victimelor. Toate ipostazele durerii şi umilinţei îşi găsesc expresia în aceste gravuri.

Dar există şi un element pozitiv în toată etalarea de forţe brute: femeia, cea care dă dovadă de un curaj pur, ce trece dincolo de orice limitare. Cea care nu ezită să lupte pentru a proteja sau să îşi asume rolul de spion pentru un scop aflat mai presus de binele propriu.

Interesantă este viziunea asupra rostului războiului, plasată în centrul spaţiului expoziţional ca un nucleu care ar trebui să justifice sacrificiul. Dar Goya nu este încrezător în scopul suprem al aşa-zisei victorii: îndoielile sale cu privire la schimbările pe care le va aduce cu sine regimul absolutist instaurat după război vor fi exprimate caustic şi dureros-ironic în seria Capriciilor emfatice. Legiuitorii, conducătorii sunt reprezentaţi ca o adunătură de fiinţe groteşti, cu chipuri de animale sălbatice, care scriu o istorie indiferentă la sacrificiile ce îi stau la temelie.

Fotografiile din timpul Războiului civil spaniol (1936-1939) fac pandant cu unele dintre gravurile lui Goya. Juxtapunerea inspirată îşi propune să aducă denunţul artistului până în prezent şi să identifice în lucrările fotoreporterilor de război ecoul atitudinii lui Goya faţă de violenţa frontului.

Expoziţia, compactă, atent structurată, impresionantă, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente culturale din perioada actuală, fiind deschisă până pe 27 ianuarie.