O bucătărie modestă, cu un aragaz aşezat în faţa unei mese pe care zac o cutie de iaurt, o sticlă de Metaxa şi alte câteva obiecte aruncate în dezordine. În paralel, o fâşie neagră presărată din loc în loc cu urme de nisip şi scoici. Cam aşa arată decorul în care se joacă Dumnezeul de a doua zi, piesa lui Mimi Brănescu pusă în scenă de Claudiu Goga la Teatrul Act.
Pe parcurs descoperi că dispunerea elementelor nu este deloc întâmplătoare, fiind vorba despre o împărţire a spaţiului scenic în două, în care actorii (Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor) îşi joacă rolurile în paralel, fără a se intersecta. Lucru uşor de înţeles, mai ales dacă luăm în considerare finalul, când realizezi că ea aparţine de fapt lumii de dincolo.
Rememorând povestea de dragoste pe care au trăit-o cândva, fiecare îşi spune monologul, diferenţele de perspectivă stârnind de multe ori hazul. Trecerile de la un plan la altul se fac prin intermediul luminii, iar în ciuda frecvenţei lor destul de mare, piesa reuşeşte să rămână unitară, perfect coerentă.
Şi dacă tot vorbim de atuuri, mai putem identifica unul: firescul. Totul se petrece dezarmant de simplu, de natural. În timp ce pregăteşte cartofi prăjiţi în bucătărie (la propriu), Vlad Zamfirescu (Martin, după cum lasă să se înţeleagă piesa) ne povesteşte relaţia pe care a avut-o cu femeia de care, într-o zi de vară, s-a îndrăgostit la prima vedere. Dată fiind latura dramatică a evenimentelor prin care trece protagonista (iniţial, fusese părăsită de bărbatul cu care era însărcinată; pierde copilul, după ce îl cunoaşte pe Martin; și moare, în final, de cancer), te-ai fi aşteptat, poate, ca piesa să alunece în melodramatic. Interpretarea Mirelei Oprişor este însă echilibrată. Pe de altă parte, Dumnezeul de a doua zi nu are nici încărcătura gravă, apăsătoare, de poveste tragică, piesa alternând momentele comice cu cele dramatice. Chiar şi cuvintele colorate (recurente şi în principiu aceleaşi) sunt “de acolo”, lipsind senzaţia, pe care o am frecvent, că apar aşa, doar de dragul de.
Dincolo de tema iubirii, piesa exploatează şi o altă latură: relaţia dintre părinţi şi copii. Şi aici scenografia (semnată Ştefan Caragiu) joacă un rol important, căci părinţii protagoniştilor sunt prezentaţi sub forma unor tablouri agăţate pe peretele din fundal. Dar, ca într-un tablou de Magritte, ei sunt fotografiaţi cu spatele.
De oriunde ai privi, concluzia e cam aceeaşi: nu îţi poţi alege părinţii, după cum în faţa morţii nu ai altă soluţie, decât să o accepţi: Dumnezeu are felul său ciudat de a aranja lucrurile, iar Moartea nu trebuie privită cu frică. De când ne naştem ştim că vom muri. Dar parcă toate astea se mai nuanţează, dacă pe fundal se aude “Non, je ne regrette rien” a lui Edith Piaf.
Pe lângă teatrul bun, la final ai parte de o surpriză culinară: cartofi prăjiţi, serviţi de Vlad Zamfirescu.
