__O piesa desantata__ – un dezmat comic

In acest weekend a avut avanpremiera O piesa desantata, ultimul spectacol de teatru al Liei Bugnar (autoarea piesei) si al Dorinei Chiriac (regizoarea spectacolului). Piesa se joaca la Teatrul Luni de la barul Green Hours. Cele doua actrite au facut din nou echipa in formula dramaturg-regizor, dupa spectacolul Noi patru. In piesa joaca, pe langa Lia Bugnar si Dorina Chiriac: Marius Manole, Radu Iacoban si Andrei Hutuleac.

Ca si Noi patru, O piesa desantata exceleaza in umor. Nu cred ca a ramas specatator care sa nu fi ras pe infundate, daca nu in hohote. S-a jucat natural si fara pretentii, ceea ce ar putea fi un dezavantaj pentru cei care apreciaza formula de spectacol a Teatrului National. In acelasi timp, nici piesa si nici spectacolul nu sunt capodopere, dar probabil e tot ce poti vedea mai bun in materie de comedie in teatrele bucurestene: dialog reusit si interpretare nuantata, fara tipete si exagerari. Pe de alta parte, despre piesa in sine nu se pot spune multe, pentru ca e fara miza. Din punctul asta de vedere Noi patru mi s-a parut mai puternica, pentru ca avea doua dimensiuni interesante: o structura si un discurs metadramatice, plus autoironie actoriceasca.

In O piesa desantata e vorba despre doua cupluri care se vor swingers si se intalnesc pentru o noapte nebuna de sex in patru. Experientele sexuale de swingers sau de cuplu urmeaza sa fie disecate minutios in ideea de a mai relaxa sau chiar incinge atmosfera premergatoare sexului in patru. Mai mult nu spun, ca sa nu trec in spoiler. Spre final piesa isi pierde din intensitate si ultimul monolog al spectacolului care vrea sa taie nodul gordian al intrigii si sa impinga spre rezolvare inclestarea dintre personaje nu e foarte convingator din punctul de vedere al dramaturgiei.

Piesa e jucata in acelasi timp si foarte bine, dar si slab. Nu am putut alege un actor ca pionul cel mai tare al interpretarii, pentru ca fiecare dintre cei cinci are momente excelente, dar si parti mai putin bune. Avand in vedere ca se poate foarte bine, probabil ca regizoral ar mai fi de lucrat. Daca totusi trebuie sa aleg dintre cei cinci, as spune ca Dorina Chiriac a avut cea mai buna interpretare. In schimb, Marius Manole a jucat mult mai bine decat in ultima piesa in care l-am vazut, Misterul Sebastian de la Odeon. Lia Bugnar a jucat sub potential, un pic cu manusi si prea controlat, iar Radu Iacoban a jucat bine, totusi sub performanta din Nils' Fucked Up Day/Ziua fututa a lui Nils.

Ar trebui spuse si cateva cuvinte legate de organizare, pentru ca sunt aspecte care nu incanta la Green Hours, ca de exemplu rezervari pierdute si supraincarcarea cu spectatori a barului. Desi am stat la jumatatea "camerei" in care s-a desfasurat spectacolul, nu am vazut mare lucru, dar am stat chirciti si intepeniti, din lipsa spatiului.

Misterul Sebastian – despre piesa documentar de la Odeon cu Radu Beligan si Marius Manole

Dupa ce am vazut piesa biografica de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian, am continuat cu un alt spectacol despre dramaturgul interbelic, Bucuresti strict secret: Misterul lui Sebastian.

Piesa de la Odeon, dupa textul omului de televiziune Stelian Tanase si in regia lui Felix Alexa, este un studiu al personalitatii lui Mihail Sebastian si al ultimilor lui ani de viata (Sebastian a murit la 38 de ani strivit de un camion rusesc la cateva saptamani de la terminarea razboiului, in 1945). Piesa este un pretext pentru a ni-l imagina pe Sebastian dincolo de paginile Jurnalului sau intim, ramasa cea mai actuala opera a lui, dar si de a-l vedea jucand pe Radu Beligan.

Totusi ideea si distributia (Radu Beligan jucandu-se pe sine, Marius Manole ca Mihail Sebastian, Rodica Mandache in rolul iubitei lui Sebastian, actrita Leni Caler), ambele promitatoare, creeaza o discrepanta neplacuta cu realitatea spectacolului. Jocul si textul sunt slabe, iar structura piesei e inexistenta, fiind o amalgamare de scene parca alese doar pentru a umple 1 ora si 20 de minute. Probabil Mihail Sebastian, cel mai acid si frust critic de teatru din perioada interbelica, ar fi desfiintat spectacolul fara sa il crute in vreun fel, chiar daca a fost creat din pasiune sau, cel putin, interes pentru viata lui.

Nimic nu convinge in spectacol. In primul rand Marius Manole, pe care l-am vazut regizat admirabil in Ivanov de Andrei Serban, il joaca pe Sebastian mult prea apasat, cu o intensitate care nu convinge, parand mai degraba artificiala. Vocea lui Sebastian nu suna in Jurnal disperat la modul vulgar, adica asteptand mila. Are accente deprimate dar nicioadata atingand tonul lui Marius Manole. Sebastian era prea lucid pentru asta.

Radu Beligan joaca retinut, fara accente dramatice in genul lui Marius Manole, in schimb textele pe care se presupune ca le-a scris pentru piesa nu sunt stralucite. Radu Beligan apare in Misterul Sebastian pentru ca subiectul istoric este montarea piesei dramaturgului, Steaua fara nume, in timpul razboiului cu insusi Radu Beligan in rolul principal. (In plin stigmat contra evreilor, Sebastian nu a aparut pe afisul piesei ca autor din cauza faptului ca era evreu.) Textele nu sunt stralucite pentru ca Beligan vorbeste didactic despre primirea piesei Steaua fara nume in termeni de succes imens si delir. Nu rateaza sa faca si o mica digresiune moralista pe definitia vedetei, plecand de la el in piesa Steaua fara nume si avand ca referinta cele doua perioade: interbelica si contemporana.

La un moment dat apare in piesa si Rodica Mandache in rolul lui Leni Caler, actrita pentru care Sebastian facuse o pasiune. Pentru cateva minute bune am avut senzatia ca am platit pentru a revedea piesa de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian. Asta pentru ca sunt preluate fragmente intregi din aceasta, plus muzica. Includerea istoriei de dragoste in piesa nu are niciun sens, stricand si asa coerenta fragila a piesei. Sebastian nu mai era indragostit de Leni Caler la momentul istoric al piesei.

Apropo de lipsa de coerenta, din cand in cand apar in spectacol interstitii cu reportaje de prost gust proiectate pe un ecran (de exemplu unul care anunta moartea lui Sebastian, ca si cum am vedea acum stirea la televizor). Sau scurte interventii istorice din partea lui Stelian Tanase, una din ele construind o controversa in jurul mortii lui Sebastian: a fost sau nu un accident.

Peste toate neajunsurile, lumina din spectacol cade prost, alungind spectral si sinistru umbrele de pe fizionomiile actorilor.

Noi patru, piesa Liei Bugnar, provocatoare de rasete copioase

Piesa actritei si dramaturgului Liei Bugnar, Noi patru, este regizata de Dorina Chiriac (Terminus Paradis, Niki si Flo) si jucata de cele doua plus Maria Obretin (care e distribuita acum si in Lear si Ivanov, piesele puse in scena de Andrei Serban la Bulandra) si Ilinca Manolache (joaca si ea in Lear si in piesa lui Peca Stefan, Ziua fututa a lui Nils).

Noi patru este o mostra cinstita de isterie feminina care in cazul de fata e delicioasa. Doua prietene bune se intalnesc pentru a o ajuta pe una din ele (Maria Obretin) sa depaseasca un moment delicat emotional: a aflat ca sotul o inseala si s-a hotarat sa se intalneasca cu femeia care i-a luat mintile consortului (jucat de Dorina Chiriac). Ca sa fie spumoasa pana la capat intr-un stil tele-novelistic asumat ironic, vechea prietena este si ea amanta sotului personajului Mariei Obretin. Sper ca nu v-am pierdut. Dezvaluire dupa dezvaluire, gluma dupa ironie si tot asa, piesa se sustine impecabil cam o ora, dupa care tensiunea incepe sa scada si solutiile regizorale devin repetitive.

Dar pana acolo, Maria Obretin este incredibil de buna. Plange fara oprire in timp ce incearca melodramatic sa faca fata situatei de femeie incornorata, a carei intreaga viata a fost spulberata de confesiunile sotului. Lamentarile ei, spuse pe un ton care se vrea conciliant si rational, nu au cum sa te lase rece. Razi sperand sa nu faci implozie.

Celelalte actrite sunt si ele bune, Lia Bugnar in rolul unei femei-boschetar, Dorina Chiriac prin conventie in rolul unui sot cu chelie, pirpiriu si cu burta si Ilinca Manolache, prietena superficiala a incornoratei.

Interesante in piesa sunt nu doar comicul situatiilor si de limbaj, ci si dialogurile meta-teatrale. Actritele au aparteuri in care comenteaza pentru public jocul celorlalte actrite, faptul ca piesa are buget mic si nu exista o actrita care sa interpreteze rolul chelneritei, ca rolul lor nu are suficiente scene sau ca e ingrat etc.

Ce mi s-a parut un pic fortat doar de dragul rasetelor spectatorilor este alegerea personajului Liei Bugnar, acela de boschetar. Desi jucat foarte bine, alegerea mi s-a parut un pic facila.

Echipa celor patru functioneaza foarte bine, bazandu-se pe un text care isi va pierde din actualitate in timp (dialogul este referential la situatia actuala, inclusiv politica) dar care deocamdata are toate resorturile care sa provoace aplauze sincere la final.

Piesa se joaca la Teatrul Luni de la Green Hours si la cafeneaua teatrala Godot.

Snowtown

Filmul Snowtown este prima creatie a regizorului Justin Kurzel si povesteste unele din cele mai macabre omoruri ale unui ucigas in serie din zona Snowtown (Australia). Snowtown e cu totul diferit de orice film de acest gen, de la Seven la Tacerea mieilor.

Este mult mai brut, fara stilizari si mitizari care sa lege povestea intr-un film thrillingconform canoanelor filmelor de gen comerciale.

Povestea curge lent, cu atat mai mult scenele dure sunt mai dificil de urmarit. Una dintre cele mai dificile este cea in care ucigasul si un complice ii smulg unghiile unei victime si apoi o stranguleaza in mod repetat, calculand rece de cat timp e nevoie ca victima sa fie asfixiata fara sa moara. In felul acesta, este strangulat din nou si din nou, pana cand fratele victimei, exasperat, il ucide cu mainile lui pentru a pune capat torturii.

Ucigasul este un pater familia dintr-o suburbie din sudul Australiei. Dupa ce acesta devoaleaza unei mame care isi creste singura baietii ca acestia au fost victimele abuzurilor sexuale ale vecinului de vis a vis, ucigasul devine persoana de incredere a familiei. Extrem de conservator si cu idei putine dar fixe, John Bunting continua ca inainte de aceasta intamplare sa faca felul diversilor oameni pe care ii considera niste ratati.

Isi alege cu grija victimele, numai oameni fara prieteni si familie, care dupa disparitie nu vor fi cautati. In raidurile ucigase, il implica din ce in ce mai mult pe Jamie, unul dintre fratii abuzati. Acesta este de o pasivitate inmarmuritoare, si atunci cand e vorba de abuzurile asupra lui (e abuzat sexual inclusiv de unii din frati) si atunci cand este martorul unor crime mai mult decat crancene. John Bunting incearca sa il faca pe Jamie complicele lui si sa il introduca in abecedarul violentei, in timp ce acesta urmareste aproape fara reactie cum prietenii si fratii ii sunt ucisi. Aflam la un moment dat ca explicatia acestei pasivitati morbide este schizofrenia de care sufera.

Daca ai rabdarea sa ii acorzi doua ore, vei descoperi in Snowtown un film reusit din genul crime, in plus cu o estetica noua si imagine foarte buna, semnata de Adam Arkapaw.

God Is An Astronaut – sau cum poti tinde spre infinit in Silver Church

Ca in orice indragostire, dupa ce emotional si ideatic obiectul dorintei este construit intens in imaginatie, urmeaza o mica sau mai mare dezamagire dupa primul moment de intimitate si apropiere reala. Muzica sferelor a irlandezilor de la God Is An Astronaut nu e tocmai muzica sferelor in concert, nu e asa de impalpabila si eterala ca muzica de pe albume, ci un pic mai comerciala si zgomotoasa, alegand solutii mai batatorite si nereusind pe alocuri sa contruiasca vraja la care te-ai astepta. Infinitul nu e asa albastru cum ti-l imaginezi.

Melodiile au fost visatoare si psihedelice, dar un pic facile. Ca o fabula, aveau la final o intorsatura de condei geniala cu care se incheiau brusc, ca un artificiu analog scoatererii iepurelui din palarie. Oricum, am apreciat incheierile bruste, care nu se dadeau lalaierilor tipice unor melodii pop-rock, care la final o tin intr-un solo de chitara sau un instrument oarecare pana ti se lungesc urechile, ca sa se incheie apoteotic intr-o reunire auditiva a intregii trupe. 

Nu sunt consumatoare de post-rock, dar auzisem Suicide by Star si ramasesem blocata cateva zile in playlist pe melodie. Cam asta a fost mobilul pentru care am ajuns la concertul celor de la God Is An Astronaut din Silver Church. Apropo de performance, nu doar de muzica in sine, trupa live mi s-a parut un pic deconectata si pe alocuri placida si neinspirata. Mi-au dat senzatia ca sunt la serviciu, intr-un mod mai discret decat domnul Lenny Kravitz in concert la Bucuresti acum cativa ani. 

Suicide by Star s-a aflat in playlist, altfel venirea in Silver Church ar fi fost doar de dragul oamenilor, care, ca la toate concertele rock, sunt mai autentici si mai in acord cu propriile gusturi si idei decat la orice alt tip de concert. 

Ziua fututa a lui Nils (Nils’ Fucked Up Day) – o aberatie teatrala de incercat

Daca vrei sa vezi o piesa cu adevarat diferita de cuminteniile de la Teatrul National dar si de spectacolele teatrelor alternative, diferita de categoriile teatrale obisnuite, inclusiv teatrul absurd, mergi la Ziua fututa a lui Nils. Este cel mai dement, in contratimp si ireverentios spectacol de teatru posibil. Este genul de piesa care iti reseteaza asteptarile de la minut la minut si de la care nu pleci nici incantat, nici oripilat, la care nici nu razi, nici nu plangi. Este un act cultural fara catharsis (nici nu-si propune), fiind mai degraba o punere intre paranteze, o suspendare intr-o stare diferita, noua.

Piesa este scrisa si regizata de Peca Stefan, iar actorii sunt Radu Iacoban, Catalin Babliuc, Madalina Ghitescu, Ilinca Manolache si Tudor Aaron Istodor. Video design-ul (premiat la festivalul teatrului alternativ de la New York FringeNYC) a fost semnat de VJ Cinty Ionescu.

Piesa este intr-un amestec de romana si engleza, cam in stilul deformat in care vorbesc romanii din generatia tanara. Dar in primul rand trebuie spus ca piesa are o densitate greu de imaginat de injuraturi, cuvantul fucked (dar si multe altele din aceeasi categorie) fiind aruncat in conversatie mai mult intr-un delir asumat decat in cursul unei injuraturi "normale". Nils si prietenul lui, Hans, sunt niste drogati ratati si pierde-vara, care-si defuleaza frustrarile in injuraturi filigranate. Nu poti spune ca te fac sa razi (decat pe alocuri), ci urmaresti desfasurarea cu o stare nesigura, nu stii daca sa iti placa sau sa declari spectacolul o tampenie.

Cei doi sunt voit falsi, ca niste coji ale unor personaje de seriale americane/filme de categoria B, pentru ca vor sa arate cu degetul stupizenia vietilor noastre si lipsa noastra de autenticitate.  Nimic nou. Sunt multe acte artistice care denunta cultura consumerista, golul existential si alienarea din civilizatia contemporana, dar Ziua fututa a lui Nils gaseste un mod nou de a spune povestea asta veche. In plus, denuntul vine la pachet cu asumarea lipsei de solutii si a inutilitatii totale a gestului. Dar cand incepi sa asezi intr-o categorie spectacolul, apare personajul Peca Stefan (jucat de VJ-ista piesei) care injura pe toata lumea. Este reflexul piesei sau un vot de blam inclusiv la discursul de pana atunci?

La final Nils isi pune "hainele de duminica", adica alura de corporatist, si ne sfatuieste sa vedem totul cu o privire noua si naiva, sa fim mai buni si sa credem in fericire. Nu-ti dai seama daca este sincer sau ironic. Citeaza din nou sarcastic din cultura pop cu care ne identificam, adica happy-endul moralizator, sau este din nou o rasturnare a asteptarilor noastre apropo de "statement"-ul piesei?

La capitolul fara rost, intra proiectiile video de la inceput, in care se infiereaza cultura pop-consumerista si alegerile americane in materie de politica. Mi s-au parut niste tuse groase, inutile, si mult prea demonstrative, la fel ca si discursurile crainicilor TV din piesa care anuntau asa-zise breaking news aberante.

Versiunea piesei care se joaca acum a fost adaptata pentru a fi prezentata in fata publicului american, astfel Ziua fututa a lui Nils s-a transformat in Nils' Fucked Up Day in vara lui 2011, cand a fost selectata la FringeNYC, un festival new yorkez de teatru alternativ. Teatrul LUNI de la Green Hours a fost prezent pentru a doua oară la FringeNYC in 2011, după ce în 2007 i-au fost selectate piesele The Sunshine Play şi Bucharest Calling.

Biletele costa 25 lei si se rezerva la tel. 0788 452 485 (Luni- Vineri: 11:00-18:00).

Marea iubire a lui Sebastian – teaser pentru opera lui

Da, afisul este horror, dar nu e reprezentativ.

Marea iubire a lui Sebastian este un spectacol care se joaca la Cafeneaua Godot, cu actorii Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria si Istvan Teglas. Piesa este povestea iubirii dintre actrita Leny Caler si dramaturgul-criticul-scriitorul Mihail Sebastian. Leny Caler, ajunsa la batranete, rememoreaza cu nostalgie scene de viata petrecute cu Sebastian, in timp ce Mihail Sebastian trece in piesa prin toate starile indragostitului, mai ales ale unuia caruia dragostea nu ii este cu adevarat impartasita.

Desi admirativa la adresa scrisului lui ironic si lucid, Leny este usor dezamagita cand intalneste in realitate un Sebastian timid si nu foarte aratos. Dialogul dintre Mihail si Leny este in general caustic si incisiv, mai ales din partea lui Mihail Sebastian care isi diseca usturator propriile senzatii amoroase in discrepanta cu nepasarea si superficialitatea lui Leny. Dar piesa trece sub tacere fragmente mai putin "indragostite" ale lui Sebastian dezvaluite in "Jurnal-ul" lui, din care reiese un Sebastian mai meschin. Vezi mai jos fragmentul trecut sub tacere.

Piesa este slaba ca text, marsand pe idei de genul "teatrul este ceva misterios si copilaresc", "falia dintre generatii este din ce in ce mai adanca" si alte locuri comune. Monoloagele lui Leny (Rodica Mandache) in reflectie libera sunt intr-o anumita masura obositoare. Cele mai bune texte sunt fragmentele din piesa lui Sebastian, Jocul de-a vacanta, pe care a scris-o pentru Leny (rolul Corina) si care a avut premiera in anul 1938. 

De fapt piesa de la Cafeneaua Godot este un teaser pentru opera lui Mihail Sebastian. Te inspira sa il (re)descoperi pe Sebastian ca scriitor ("Accidentul"), publicist, dramaturg ("Steaua fara nume", "Ultima ora"), si memorialist ("Jurnalul"). Este principalul impuls cu care pleci de la "Marea iubire a lui Sebastian". Pe cand asteptarea mea era sa primesc reflectii inteligente asupra iubirii ca sentiment si proces.

Apropo de acest impuls spre opera lui Sebastian, poti asculta piesa "Jocul de-a vacanta" mai jos – teatru radiofonic cu Radu Beligan in rolul principal:

Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanta

Asculta mai multe audio diverse

La 69 de ani, Rodica Mandache are aceleasi triluri si cochetarii pe care le stim, fiind destul de credibila in rolul frivolei si prea-iubitei Leny Caler. Doar ca mai degraba la o varsta mai tanara a lui Leny, nu la batranete. Actorul Marius Manole, in rolul lui Sebastian, este serios si absorbit (asa cum il descoperim in orice rol), cum ni l-am imagina si pe Sebastian. Dar dincolo de aceste observatii, nici Rodica Mandache, nici Marius Manole nu fac saltul fara plasa de siguranta, "leap of faith" in textul piesei si in profunzimea personajelor. Il vad pe Sebastian ca pe o persoana nevrotica, care se consuma intens in gandurile si textele lui, ca si in iubire. In piesa, Sebastian este doar serios dar nu dispera existential pentru asa-zisa "marea lui iubire". 

Piesa este pusa in scena ca si cum ar fi un spectacol-lectura. Fiecare dintre cei patru actori isi declama replicile stand pe scaun si tinand in maini textul. "Marea iubire a lui Sebastian" s-a nascut din intalnirea actritei Rodica Mandache cu memoriile lui Leny Caler, textul fiind un mozaic format din corespondenta dintre Leny Caler si Mihail Sebastian, "Jurnalul" lui Mihail Sebastian si piesa lui "Jocul de-a vacanta". Dupa cum spuneam insa, anumite fragmente sunt trecute sub tacere: 

"E o "fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat – poveştile ei despre foşti amanţi din trecut? Dacă da, va fi perfect.
E şi asta o forma de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit.
[…]
– Dă-te la ea – mergi la sigur -, se regulează cu oricine."

Cam toti stim povestea lui Mihail Sebastian, dramaturg nascut in 1907 si persecutat de antisemiti in perioada razboiului. Destinul lui Sebastian s-a incheiat tragic la 37 de ani intr-un accident in care este strivit de un camion. Nazistii tocmai se retrasesera din Bucuresti, iar Sebastian era in plina perioada de verva creativa…

Povestea lui Leny Caler e mai putin cunoscuta. Actrita devenita co-asociata in compania Luciei Sturdza Bulandra, Leny a fost muza multor barbati interesanti ai epocii: Camil Petrescu, scriitorul Tudor Muşatescu, regizorul Sică Alexandrescu, Tudor Arghezi şi compozitorul Elly Roman. Camil Petrescu este printre primii ce o remarca pe Leny Caler si cel care o rafineaza si ii deschide gustul pentru lectura. Dupa unii, Camil Petrescu o are ca inspiratie pentru Doamna T si Emilia, personaje feminine din "Patul lui Procust". Leny Caler se autoexileaza incepand cu sfarsitul anilor '50 la Berlin, unde moare in anul 1992, la 47 de ani dupa disparitia lui Sebastian.

Biletele costa 30lei. Rezervari la telefon: 021 31 61 682 / 0736 414 244.

Happy, Happy

Happy, Happy este o comedie-drama europeana ce satirizeaza senina societate norvegiana, acoperita de zapada si ipocrizii. Mutarea unui nou cuplu, Elisabeth si Sigve, vis-a-vis de casa sotilor Kaja si Eirik duce la implozia echilibrului fragil din ambele relatii.

Kaja este mereu zambitoare si deschisa, dar dincolo de suprafata sufera din cauza lipsei sexului. Sotul Eirik o dispretuieste si, presat de confesiunile nevestei la masa pe care cele doua cupluri o iau impreuna, ii spune in public ca nu o doreste din cauza ca are o boala cu transmitere sexuala.

Celalalt cuplu, desi pare mai mult decat model: au adoptat un copil etiopian, amandoi canta in cor, iar Elisabeth, in ciuda racelii de bloc de gheata, este un avocat de succes. Din pacate comunicarea lipseste cu desavarsire intre cei doi.

Filmul iti da senzatia ca actiunea se petrece undeva la capatul lumii, intr-o provincie izolata. Cele doua familii incep sa socializeze mai mult din cauza singuratatii impuse de contextul natural. Copiii celor doi se joaca de-a stapanul si sclavul (joaca inspirata de faptul ca Noa este negru), iar cuplurile incearca o rocada de parteneri.

Din pacate, filmul are un final cuminte.

Happy, Happy poate fi vizionat online.

Turn me on, dammit!

Turn me on, dammit! este o comedie norvegiana despre adolescenti care a rulat mai mult pe la festivaluri internationale de film (dar poate fi urmarit online) decat in cinematografe, in ciuda faptului ca este o comedie simpatica si accesibila. Scenariul a fost premiat la Festivalul de Film de la Tribeca.

Alma, o tanara de 15 ani, care traieste intr-un orasel norvegian linistit, descopera liniile hot de telefon si sexul. Asa ca in timpul liber asculta fanteziile de la o linie fierbinte si i se confeseaza lui Stig, foarte intelegatoarea voce de la linia "Wild Wet Dreams". In rest, visele ei sunt ocupate ca la orice adolescent de ideea de a pleca din orasul in care a crescut pentru a locui intr-un oras cu un ritm al vietii mai alert, precum Oslo.

Pana sa ajunga la facultate insa si sa se desprinda de locul natal, trebuie sa invete ce poate impartasi si ce nu prietenilor din inceputurile vietii ei sexuale si  cum sa isi controleze fixatia adolescentina pentru sex. Artur, baiatul pe care il place, ii ofera prima experienta sexuala (una surprinzatoare), iar Alma ajunge o paria printre colegi pentru ca nimeni nu ii crede relatarea. In paralel, mama ei devine nelinistita vazand cum preocuparea pentru sex a fiicei ei creste.

Filmul nu trebuie luat mot-a-mot, ca in orice comedie nu actiunea conteaza ci cum este spusa. Modul haios dus spre absurd cu care Alma isi descopera sexualitatea ne ofera o comedie fresh, ca alternativa la obositele comedii hollywoodiene.

Singurul impediment real pentru a te bucura de film este limba norvegiana, destul de dificila ca melodicitate pentru ureche.

Este debutul regizoral al lui Jannicke Systad Jabobsen.

Beginners

Beginners este un film care bifeaza doua reusite: incheaga bine povestea si are actori buni (Ewan McGreggor, Christopher Plummer – nominalizat pentru rol la Oscar in acest an, Melanie Laurent – pe care o stii din filmul lui Tarantino, Inglorious Basterds). 

Beginners este un film autobiografic (tatal regizorului Mike Mills si-a recunoscut homosexualitatea la batranete), dar in primul rand este un film candid si umanist despre doua inceputuri.

Oliver (Ewan McGreggor) intalneste iar dragostea, impreuna cu toate dubiile si anxietatile ce vin la pachet cu ea. In paralel, tatal lui de 75 de ani, un homosexual reprimat jucat de Christopher Plummer, gaseste si el iubirea alaturi de un barbat mult mai tanar decat el. Hal, tatal lui Oliver, nu traieste decat cativa ani curajul de a-si fi exprimat natura sexuala, pentru ca este diagnosticat cu cancer.

Relatiile dintre tata si fiu si dintre cei doi iubiti (McGreggor si Laurent) sunt inchegate nu doar cu seriozitate, ci si cu umor si detasare, in ciuda prezentei bolii si a altor dificultati.

Regizorul Mike Mills este la al doilea lungmetraj, dupa Thumbsucker din 2005.

Poate fi vazut online.

Ultimele articole