Unde iesim

In acest weekend a avut avanpremiera O piesa desantata, ultimul spectacol de teatru al Liei Bugnar (autoarea piesei) si al Dorinei Chiriac (regizoarea spectacolului). Piesa se joaca la Teatrul Luni de la barul Green Hours. Cele doua actrite au facut din nou echipa in formula dramaturg-regizor, dupa spectacolul Noi patru. In piesa joaca, pe langa Lia Bugnar si Dorina Chiriac: Marius Manole, Radu Iacoban si Andrei Hutuleac.

Ca si Noi patru, O piesa desantata exceleaza in umor. Nu cred ca a ramas specatator care sa nu fi ras pe infundate, daca nu in hohote. S-a jucat natural si fara pretentii, ceea ce ar putea fi un dezavantaj pentru cei care apreciaza formula de spectacol a Teatrului National. In acelasi timp, nici piesa si nici spectacolul nu sunt capodopere, dar probabil e tot ce poti vedea mai bun in materie de comedie in teatrele bucurestene: dialog reusit si interpretare nuantata, fara tipete si exagerari. Pe de alta parte, despre piesa in sine nu se pot spune multe, pentru ca e fara miza. Din punctul asta de vedere Noi patru mi s-a parut mai puternica, pentru ca avea doua dimensiuni interesante: o structura si un discurs metadramatice, plus autoironie actoriceasca.

In O piesa desantata e vorba despre doua cupluri care se vor swingers si se intalnesc pentru o noapte nebuna de sex in patru. Experientele sexuale de swingers sau de cuplu urmeaza sa fie disecate minutios in ideea de a mai relaxa sau chiar incinge atmosfera premergatoare sexului in patru. Mai mult nu spun, ca sa nu trec in spoiler. Spre final piesa isi pierde din intensitate si ultimul monolog al spectacolului care vrea sa taie nodul gordian al intrigii si sa impinga spre rezolvare inclestarea dintre personaje nu e foarte convingator din punctul de vedere al dramaturgiei.

Piesa e jucata in acelasi timp si foarte bine, dar si slab. Nu am putut alege un actor ca pionul cel mai tare al interpretarii, pentru ca fiecare dintre cei cinci are momente excelente, dar si parti mai putin bune. Avand in vedere ca se poate foarte bine, probabil ca regizoral ar mai fi de lucrat. Daca totusi trebuie sa aleg dintre cei cinci, as spune ca Dorina Chiriac a avut cea mai buna interpretare. In schimb, Marius Manole a jucat mult mai bine decat in ultima piesa in care l-am vazut, Misterul Sebastian de la Odeon. Lia Bugnar a jucat sub potential, un pic cu manusi si prea controlat, iar Radu Iacoban a jucat bine, totusi sub performanta din Nils' Fucked Up Day/Ziua fututa a lui Nils.

Ar trebui spuse si cateva cuvinte legate de organizare, pentru ca sunt aspecte care nu incanta la Green Hours, ca de exemplu rezervari pierdute si supraincarcarea cu spectatori a barului. Desi am stat la jumatatea "camerei" in care s-a desfasurat spectacolul, nu am vazut mare lucru, dar am stat chirciti si intepeniti, din lipsa spatiului.

Dupa ce am vazut piesa biografica de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian, am continuat cu un alt spectacol despre dramaturgul interbelic, Bucuresti strict secret: Misterul lui Sebastian.

Piesa de la Odeon, dupa textul omului de televiziune Stelian Tanase si in regia lui Felix Alexa, este un studiu al personalitatii lui Mihail Sebastian si al ultimilor lui ani de viata (Sebastian a murit la 38 de ani strivit de un camion rusesc la cateva saptamani de la terminarea razboiului, in 1945). Piesa este un pretext pentru a ni-l imagina pe Sebastian dincolo de paginile Jurnalului sau intim, ramasa cea mai actuala opera a lui, dar si de a-l vedea jucand pe Radu Beligan.

Totusi ideea si distributia (Radu Beligan jucandu-se pe sine, Marius Manole ca Mihail Sebastian, Rodica Mandache in rolul iubitei lui Sebastian, actrita Leni Caler), ambele promitatoare, creeaza o discrepanta neplacuta cu realitatea spectacolului. Jocul si textul sunt slabe, iar structura piesei e inexistenta, fiind o amalgamare de scene parca alese doar pentru a umple 1 ora si 20 de minute. Probabil Mihail Sebastian, cel mai acid si frust critic de teatru din perioada interbelica, ar fi desfiintat spectacolul fara sa il crute in vreun fel, chiar daca a fost creat din pasiune sau, cel putin, interes pentru viata lui.

Nimic nu convinge in spectacol. In primul rand Marius Manole, pe care l-am vazut regizat admirabil in Ivanov de Andrei Serban, il joaca pe Sebastian mult prea apasat, cu o intensitate care nu convinge, parand mai degraba artificiala. Vocea lui Sebastian nu suna in Jurnal disperat la modul vulgar, adica asteptand mila. Are accente deprimate dar nicioadata atingand tonul lui Marius Manole. Sebastian era prea lucid pentru asta.

Radu Beligan joaca retinut, fara accente dramatice in genul lui Marius Manole, in schimb textele pe care se presupune ca le-a scris pentru piesa nu sunt stralucite. Radu Beligan apare in Misterul Sebastian pentru ca subiectul istoric este montarea piesei dramaturgului, Steaua fara nume, in timpul razboiului cu insusi Radu Beligan in rolul principal. (In plin stigmat contra evreilor, Sebastian nu a aparut pe afisul piesei ca autor din cauza faptului ca era evreu.) Textele nu sunt stralucite pentru ca Beligan vorbeste didactic despre primirea piesei Steaua fara nume in termeni de succes imens si delir. Nu rateaza sa faca si o mica digresiune moralista pe definitia vedetei, plecand de la el in piesa Steaua fara nume si avand ca referinta cele doua perioade: interbelica si contemporana.

La un moment dat apare in piesa si Rodica Mandache in rolul lui Leni Caler, actrita pentru care Sebastian facuse o pasiune. Pentru cateva minute bune am avut senzatia ca am platit pentru a revedea piesa de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian. Asta pentru ca sunt preluate fragmente intregi din aceasta, plus muzica. Includerea istoriei de dragoste in piesa nu are niciun sens, stricand si asa coerenta fragila a piesei. Sebastian nu mai era indragostit de Leni Caler la momentul istoric al piesei.

Apropo de lipsa de coerenta, din cand in cand apar in spectacol interstitii cu reportaje de prost gust proiectate pe un ecran (de exemplu unul care anunta moartea lui Sebastian, ca si cum am vedea acum stirea la televizor). Sau scurte interventii istorice din partea lui Stelian Tanase, una din ele construind o controversa in jurul mortii lui Sebastian: a fost sau nu un accident.

Peste toate neajunsurile, lumina din spectacol cade prost, alungind spectral si sinistru umbrele de pe fizionomiile actorilor.

Piesa actritei si dramaturgului Liei Bugnar, Noi patru, este regizata de Dorina Chiriac (Terminus Paradis, Niki si Flo) si jucata de cele doua plus Maria Obretin (care e distribuita acum si in Lear si Ivanov, piesele puse in scena de Andrei Serban la Bulandra) si Ilinca Manolache (joaca si ea in Lear si in piesa lui Peca Stefan, Ziua fututa a lui Nils).

Noi patru este o mostra cinstita de isterie feminina care in cazul de fata e delicioasa. Doua prietene bune se intalnesc pentru a o ajuta pe una din ele (Maria Obretin) sa depaseasca un moment delicat emotional: a aflat ca sotul o inseala si s-a hotarat sa se intalneasca cu femeia care i-a luat mintile consortului (jucat de Dorina Chiriac). Ca sa fie spumoasa pana la capat intr-un stil tele-novelistic asumat ironic, vechea prietena este si ea amanta sotului personajului Mariei Obretin. Sper ca nu v-am pierdut. Dezvaluire dupa dezvaluire, gluma dupa ironie si tot asa, piesa se sustine impecabil cam o ora, dupa care tensiunea incepe sa scada si solutiile regizorale devin repetitive.

Dar pana acolo, Maria Obretin este incredibil de buna. Plange fara oprire in timp ce incearca melodramatic sa faca fata situatei de femeie incornorata, a carei intreaga viata a fost spulberata de confesiunile sotului. Lamentarile ei, spuse pe un ton care se vrea conciliant si rational, nu au cum sa te lase rece. Razi sperand sa nu faci implozie.

Celelalte actrite sunt si ele bune, Lia Bugnar in rolul unei femei-boschetar, Dorina Chiriac prin conventie in rolul unui sot cu chelie, pirpiriu si cu burta si Ilinca Manolache, prietena superficiala a incornoratei.

Interesante in piesa sunt nu doar comicul situatiilor si de limbaj, ci si dialogurile meta-teatrale. Actritele au aparteuri in care comenteaza pentru public jocul celorlalte actrite, faptul ca piesa are buget mic si nu exista o actrita care sa interpreteze rolul chelneritei, ca rolul lor nu are suficiente scene sau ca e ingrat etc.

Ce mi s-a parut un pic fortat doar de dragul rasetelor spectatorilor este alegerea personajului Liei Bugnar, acela de boschetar. Desi jucat foarte bine, alegerea mi s-a parut un pic facila.

Echipa celor patru functioneaza foarte bine, bazandu-se pe un text care isi va pierde din actualitate in timp (dialogul este referential la situatia actuala, inclusiv politica) dar care deocamdata are toate resorturile care sa provoace aplauze sincere la final.

Piesa se joaca la Teatrul Luni de la Green Hours si la cafeneaua teatrala Godot.