Imediat ce păşeşti în sala de spectacol te simţi precum un voyeur ce îşi spionează vecina din clădirea de vis-à-vis în timp ce se pregăteste pentru o ieşire nocturnă în oraş. Este îmbrăcată sumar, dar suficient încât să ţină privitorii clandestini la distanţă, adoptă gesturi de felină în expectativă în timp ce prelungeşte ritualul machiajului, al părului aranjat impecabil şi al mesajelor trimise de pe smarthphone către un El indisponibil.
Lângă femeia tânără apare în camera de hotel o prezenţă cu trupul uscăţiv, reprezentând o femeie trecută prin viaţă, nesigură, timidă, ezitantă şi reţinută când face acele gesturi ce însoţesc schimbarea ţinutei, cumpănind îndelungat înainte de alegerea unei rochii de seară. Împart aceeaşi cameră, dar nu îşi vorbesc. Nu ţi se dă de înţeles că s-ar observa, că una dintre ale ar fi conştientă de prezenţa celeilalte. La un moment dat, li se va alătura un personaj la fel de tăcut, având o indentitate ambiguă.
Prin spectacolul Hotel, Eugen Jebeleanu te invită la o felie de viaţă din spaţiul de tranzit al unei camere decorate în stilul curat al minimalismului japonez subliniat de un mobilier scandinav. Este genul de punere în scenă care îţi stârneşte curiozitatea imediat ce ai aflat despre ea, mai ales dacă eşti un spectator ce preferă experimentele unui teatru independent. Elementul care intrigă este intepretarea bazată exclusiv pe comunicarea nonverbală şi pe folosirea decorului şi a sunetelor care transmit sentimentele greu de ghicit ale personajelor în lipsa unor dialoguri. Şi pentru a mări miza provocării, comunicarea prin semne a fost îngreunată de alegerea unor personaje introvertite, care se mişcă de parcă s-ar evita unele pe celelalte, aşadar semnele şi gesturile nu alcătuiesc un schimb interuman, ci un dialog cu sine, în care fiecare pare să ia nişte decizii sau pur şi simplu să îşi privească viaţa simbolizată de un schimb de ţinute în timp ce aşteaptă să se întâmple ceva nedefinit…poate o întâlnire amoroasă, o ultimă cină, o rememorare a unui eveniment din trecut.
Deşi este o punere în scenă bazată exclusiv pe limbajul gesturilor şi pe simbolurile transmise de obiecte şi de sunetele venite dintr-un laptop, tăcerea este suficientă pentru a-ţi menţine atenţia trează pe toată durata spectacolului. Modul în care Eugen Jebeleanu a folosit ambiguitatea unei pauze de cuvinte şi lumina decorului ce redă liniştea stranie a unei camere de hotel perfect improvizate într-o sală foarte mică transformă tăcerea personajelor într-un gol pe care fiecare spectator îl poate umple cu propriile amintiri, senzaţii şi impresii. Asemenea unui test psihologic proiectiv, în care nişte pete de cerneală reprezentând forme indefinibile, dar interpretabile, tăcerea dintr-un spaţiu de tranzit unde femeia tânăra îşi pregăteşte ţinuta de o simplitate cochetă, urmând să renunţe la dezinvoltura unei aşteptări entuziaste pentru afişarea unei mimici specifice dezamăgirii care ii da toate planurile peste cap, ispiteşte diferit imaginaţia fiecărui spectator. Sunetele unei compoziţii ambientale ce umple decorul şi însoţeşte ritualul machiajului te poate face să-ţi închipui o cameră de hotel amenajată pentru occidentalii ajunşi într-o metropolă asiatică, iar preocuparea pentru mesajele urmărite de ochii ce scanează ecranul telefonului mobil şi nevoia de a derula iar şi iar mesajul video primit pe laptop te fac să-ţi imaginezi o singurătate pe care tânăra femeie o tranchilizează prin iluzia unei viitoare întâlniri după nişte scuze tardive din partea bărbatului absent.
Pentru a umple şi mai mult golul format de tăcerea ambiguă, regizorul introduce în scenă o femeie total opusă tinerei în aşteptare. Noua protagonistă este o siluetă fantomatică, un chip aparent şters, indicând o resemnare ce poate fi interpretată ca semn al unei depresii. Gesturile sumare şi meticulozitatea specifică unui flegmatic adâncesc acest contrast dintre ea şi prezenţa expasivă a protagonistei mai tinere. Nu o vede, sau cel puţin aşa pretinde prin gesturile sale, deşi începe să imite gesturile tinerei, dar având o intensitate diferită. Între cele două se naşte un joc al simetriei ce implică gesturile şi folosirea spaţiului, ca într-o coregrafie perfectă a sincronizării mute. Când una foloseşte laptopul, cealalaltă reintră în posesia spaţiului dintre pat şi oglindă, iar când obiectele stricate o irită pe femeia matură, tânăra deja le-a dat de cap.
Acest joc al evitării, întreţinut abil de actriţele Emilia Dobrin şi Camelia Pintilie împarte spaţiul în două tablouri separate, încât fiecare spectator poate alege să le alăture sau să le urmărescă alternativ, în funcţie de identificarea cu una dintre protagoniste. La un moment dat, vei fi surprins de schimbarea rolurilor, de parcă fiecare ar intra în pielea celeilalte, stârnind şi râsete în rândul spectatorilor. Tânăra sigură pe ea devine brusc neajutorată, posacă, iar femeia trecută şi tristă capătă gesturile şi mimica entuziasmului în timp ce îşi probează rochia de seară, iar noul schimb de trăiri ajunge să fie amuzant când melodiile nostalgice salvate în laptonul tinerei sunt bruiate de hiturile comerciale stridente ieşite din radioul femeii mature, care suferă brusc o schimbare a dispoziţiei, de parcă i-ar fi absorbit sfidător energia vecinei mai tinere.
Jocul mut dintre cele două femei care se comportă de parcă ar fi singure în camera de hotel este o altă sursă ce atâţă imaginaţia. Ar putea fi rivale. Ar putea face parte din coregrafia malefică a unei femei stafidite ce devine persecutorul din umbră a celei mai tinere. Ar putea fi o mamă şi o fiică incapabile să reînnoade o relaţie distrusă. Ar putea fi două femei ce împart aceeaşi dramă sau două arhetipuri nimerite într-o societate în care tăcerea este ultimul refugiu. Şi interpretările pot curge nestingherite în mintea fiecărui spectator. De aici vine şi atracţia pentru această piesă de teatru montată într-un spaţiu mic, dar care, pe lângă iluzia intimităţii dintre public şi actori, îţi da impresia unei distanţări specifice unei camere desparţite de un geam de sticlă pus între scenă şi spectator, exact ca într-un muzeu, doar că ai în faţă nişte exponate vii, ce alcătuiesc tablourile cotidiene desprinse din viaţa fiecărui vizitator, dându-i impresia că tot ceea ce a trăit este unic.
Hoteleste o piesă pe care o receptezi exclusiv la nivelul emoţiilor, invitându-te să renunţi la căutarea unei poveşti coerente. Decorurile, lumina şi interpretarea nonverbala recurg la trăirile greu de tradus în cuvinte. Poţi trece foarte uşor de la nostalgie la angoasa declanşata de sunetele deformate de boxa defectă ataşată laptopului, încât nu vei şti dacă este o parte a scenariului sau o defecţiune reală. Camera de hotel simbolizează acel spaţiu în care fiinţele se adăpostesc în propria intimitate, departe de lumea cunoscută, un spaţiu care nu le permite o ancorare, ci doar un monolog în care îşi spun în gând tot ceea ce nu au putut exprima în prezenţa unor persoane semnificative din viaţa lor. Este un spaţiu suspendat între două emoţii opuse, o cameră straină, care amplifică toate ecourile unor trăiri care însoţesc trecerea spre o nouă etapă, spre o nouă decizie radicală sau o singurătate apăsătoare după un fiasco dublat de răsturnarea dezolantă a unei asteptări prea mari. Camera de hotel este locul în care înstrăinarea personajelor poate fi dublată de flasback-urile spectatorului, ce umplu tăcerea.
