Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 16

Editor's pick

Ultimele

Recenzie – Povestea unei familii perfecte – Un film italian in proza

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Povestea unei familii perfecte – Un film italian in proza

Nu poţi scrie o recenzie despre cartea Povestea unei familii perfecte fără să începi prin a le-o recomanda cinefililor pasionaţi de neorealism. Aceștia vor găsi în romanul scris de Rosa Ventrella toată forfota cartierelor din Italia meridională. Romanul este precum un film în care pulsează deopotrivă bucuria de a trăi și dramele apăsătoare, pasiunea și cruzimea. Nu lipsesc nici personajele temperamentale, sentimentale, expresive, pline de contraste.

Povestea unei familii perfecte este genul de roman pe care îl vei citi pe nerăsuflate dacă te atașezi de personajele principale. Acestea sunt Maria, poreclita Soirău, și Michele. Maria este fiica unui pescar din partea veche a orașului Bari. Trăiește într-un cartier pitoresc de pe malul mării, devenit o mahala rău famată. Michele este fiul cuminte al unei familii temute, având o reputaţie proastă. Ai lui își câștigă traiul din afaceri necurate.

În anii copilăriei, relaţia dintre Maria și Michele devine o prietenie securizantă. Însă, în anii adolescenţei, cei doi descoperă atracţia ce ajunge să acapareze relaţia de prietenie. Legătura lor este interzisă de tatăl Mariei, poreclit în cartier Tony Curtis (datorită asemănării). El este impulsiv și incapabil să-și înfraneze mania. Tatăl protagonistei urăște familia lui Michele. Unul dintre motive este legat de afacerile necurate derulate de capul acestei familii, dar și de fratele mai mare al lui Michele.

Relatia dintre Maria și Michele se va înfiripa clandestin. Va fi marcată de confuzie, apropieri și îndepărtări, de temeri și de emoţii dezlănţuite. Schimbările aduse de atracţia erotică sunt explorate din perspectiva Mariei. Ea devine și naratorul acestui roman.

Vei aprecia modul în care personajul feminin își analizeaza stările. Evoluţia sentimentelor ei se va suprapune peste maturizarea emoţională. Maturizarea va duce la descoperirea, apoi la asumarea feminităţii. Totodată, o va face să conștientizeze segregarea marcată de graniţele orașului. Această segregare socială perpetuează dureros niște prejudecăţi moștenite de la generaţie la alta. Maria își da seama că nu poate depăși graniţele inegalităţii fără a profita de oportunităţile care pot apărea odată cu educaţia.

 

Imaginea plină de culoare a orașului Bari

Asemenea multor autori italieni, Rosa Ventrella te invită să descoperi spiritul unui oraș, frenezia lui. Există un fir invizibil, dar extrem de viguros, ce leagă universul afectiv al personajelor de freamătul orașului. Schimbările din viaţa Mariei o vor purta din vechiul Bari, al cartierelor sărace, până pe străzile elegante, moderne.

Povestea unei familii perfecte vorbește despre niște personaje ale căror ipostaze sunt influenţate de chipurile orașului în care trăiesc. Existenţele și dramele oglindesc exuberanţa și transformările sociale din sudul Italiei. De fapt, romanul este și un portret sincer și empatic al celui de-al treilea personaj central: orașul Bari.

Povestea de iubire va reflecta ritmul vieţii din mahalaua în care trăiesc Maria și Michele. Este intensă, tumultuoasă, dar și candidă. Ameninţată de brutalitatea mediului, relaţia are la bază o mare nevoie de afecţiune, de evadare din mediul sufocant.

Ai putea afirma că Rosa Ventrella este pentru Bari ceea ce este Elena Ferrante pentru cititorii fascinaţi de acel Napoli frust, necosmetizat și mai ales neîmblânzit. Asemenea romanelor din Tetralogia Napolitană, Povestea unei familii perfecte are un ritm fluid, antrenant și bransat la furnicarul unui cartier meridional. Paginile precum scenele unui film abundă vibrant de personaje secundare energice și guralive. Prin autenticitate, ele reflectă atmosfera devenită amprenta lăsată de loc asupra celor două personaje centrale.

Descrierea orașului, zarva, trecerea de la străzile elegante la cele în care sunt înghesuite casele vechi, derăpănate, dar cu farmec aparte, și furnicarul mahalalei devin fundalul perfect pentru stările personajelor. Aceste descrieri ale personajelor și ale cartierelor îi oferă poveștii consistenţă și mai ales acea forţă de a pătrunde în conștiinţa unui cititor dornic de a explora un oraș dezvăluit în toate ipostazele sale.

Orașul și formarea identităţii

Personajele încep să-și exploreze sentimentele pe măsură ce își analizează legătura afectivă cu propriul oraș. Relaţia lor se dezvoltă în paralel cu legătura de iubire și ură pe care o au cu mediul din care provin.

Revelaţia propriilor sentimente este dublată de revelaţia despre amprenta pusă de cartier asupra dezvoltării lor. Pe măsură ce te vei apropia de paginile ce redau momentele decisive pentru evoluţia relatiei, vei analiza la rândul tău legătura ombilicală dintre partea veche a orașului Bari, și formarea identăţii acestora.

Maria știe că poate fi înghiţită de marasmul străzilor acaparate rapid de găștile delincvenţilor. La rândul său, Michele știe că la un moment dat va simţi presiunea complicităţii pasive la afacerile necurate derulate de familia lui. Conștientizarea sentimentelor va coincide așadar cu acrobaţia riscantă pe linia subţire dintre candoare și decădere, dintre salvare și coruperea sinonimă cu dezumanizarea.

Orașul, prin cartierele sale multistratificate, reflectă diferenţele sociale. Tot harta nevăzută a orașului, dar cunoscută de toata lumea, decide cât de grea va fi lupta pentru demnitate și libertate. Această luptă este mult mai dificilă pentru femeile din mahala.

Partea veche a orașului Bari nu cunoaște emanciparea. Îi condamnă pe bărbaţi la frustrăile provocate de eșuarea visurilor. Femeile sunt în schimb condamnate la ipostaza de victimă supusă. Protagonista va asista revoltată și neputincioasă la relaţia inegală dintre părinţii săi. Este genul de relaţie în care femeia este mereu temătoare, iar masculinitatea înseamnă dominare.

Pentru a se îndepărta de modelul oferit de mana ei și de capcanele unui mediu periculos, Maria va merge la una dintre cele mai bune școli din Bari. Devine o eleva apreciată. Însă laudele profesorilor sunt mereu însoţite de remarci pesimiste legate de cartierul din care aceasta provine.

Maria conștientizează rapid că locul nașterii poate predispune la ratarea moștenită din generaţie în generaţie. A te naște în partea săracă a unui oraș meridional, unde oamenii vorbesc (doar) în dialect, nestăpânind aproape deloc limba oficială, vorbită în partea civilizată a orașului, devine o grea condamnare, pronunţată cu mult înainte de momentul nașterii și al primelor decizii.

Ar fi greșit să te astepţi la un roman care să te copleșească prin dramele personajelor. În ciuda modului dezolant în care își descrie cartierul, Mari este capabilă să vadă și licărul de bunătate răspândit de vecinele solidare ori de rudele ei. Mahalaua nu înseamnă doar acea degradare morală inevitabilă. Nu toate persoanejele erau condamnate la brutalitate și afundare în mocirlă. Vei găsi printre ele și femei puternice, având o istorie de viaţă adusă la graniţa realismului magic. Acestea sunt cele capabile să aline, să amuze prin remarcile colorate, dar înţelepte.

Rosa Ventrella are talentul scriitorilor care, deși nu se sfiesc să îţi arate o lume pestriţă, de multe ori dură până la insuportabil, te fac să te atașezi de orașul despre care scriu. Mulţi vor dori să viziteze Bari mai ales după citirea acestui roman. Așa cum apare în Povestea unei familii perfecte, Bari este o lume ispititoare tocmai datorită imaginilor sincere, sub care pulsează multe istorii de viaţă precum un mozaic.

Dacă ţi-a plăcut recenzia despre Povestea unei familii perfecte, poţi comanda cartea de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

Citește și articolul cu subiect apropiat – 6 filme actuale care te invită la o hoinareală prin orașe

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Recenzie – The Lydia Steptoe Stories – Redescoperirea unui star al perioadei interbelice

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – The Lydia Steptoe Stories – Redescoperirea unui star al perioadei interbelice

Interbelicul nu și-a epuizat înca vraja aruncată asupra cititorilor din ziua de azi. După o sută de ani de la deceniul ce a marcat lumea artei și a dus la emanciparea fără precendent a femeilor, încurajând apariţia unor scriitoare și personaje deschizătoare de noi drumuri, cele trei proze scurte din volumul ales pentru recenzie The Lydia Steptoe Stories vor fi primite cu entuziasmul asociat unei revelaţii.

Cine e Djuna Barnes?

Djuna Barnes, autoarea povestirilor din volumul The Lydia Steptoe Stories, a fost considerată unul dintre starurile feminine din literatura anilor ’20-‘30. Descoperită de publicul român datorită romanului Pădurea nopţii, Djuna Barnes atrage printr-un stil ce include misterul, erotismul feminin ce depășește normele și mai ales acea senzualitate plasată între incandescent și evaziv.

Scrise în perioada în care Djuna Barnes împrumutase pseudonimul Lydia Steptoe, povestirile te vor impresiona în primul rând prin modernitatea stilului. Prospeţimea lor inteligent-provocatoare și-a păstrat savoarea, sfidând capriciile modei literare. Nu ar mira pe nimeni dacă (măcar) una dintre ele ar deveni scenariul unui film psihologic de artă. Un astfel de film ar explora nonșalant și picant-sofisticat zorii sexualităţii feminine.

Lumea feminina fara tabuuri explorata in The Lydia Steptoe Stories

Toate cele trei povestiri dezvăluie o lume feminină debarasată de tabuuri, extrem de nonconformistă, chiar și pentru dezinhibaţii ani interbelici. Personajele feminine surprindeau mai ales prin asumarea propriului erotism. Acest erotism era considerat precoce, inclusiv prin dorinţa de a sfida regulile vechi de sute de ani.

Cel mai mult vei fi surprins de personajul feminin din prima povestire – The Diary of a Dangerous Child. În ziua în care împlinește 14 ani, acest personaj alege între destinul unei femei care urmează modelul unei vieţi conformiste, domestice, sub protecţia (și dominaţia) unui soţ, și cel blamabil, de femeie care scandalizează prin îndrăzneala de a nu urma legile decenţei sinonime cu supunerea. Alegerea o va determina să-și descopere o viaţă interioară secretă, în care zace dorinţa de a-și confirma feminitatea, încercând să-l seducă pe bărbatul devenit pretendentul surorii sale mai mari.

Pe cât de impetuos plonjează personajele feminine în adâncul propriului erotism, pe atât de reticente par la început personajele masculine. Având aceeși vârstă (14 ani) cu a personajului feminin ce vrea să-l impresioneze pe iubitul surorii mai mari, personajul masculin din povestirea The Diary of a Small Boy rămâne confuz și ușor copleșit în faţa tentativelor de seducţie exercitate de nimeni alta decât amanta propriului său tată.

Volumul se încheie cu povestirea ce amintește de marea problemă a multor femei: teama de îmbătrânire, tradusă prin pierderea capacităţii de a seduce. Madame Grows Older: A Journal at the Dangerous Age explorează reacţiile contradictorii și emoţiile ce asaltează lumea unei femei trecute de patruzeci de ani, care descoperă că este atrasă de un bărbat mai tânăr.

După cum reflectă și titlurile, cele trei povestiri iau forma unor confesiuni de o francheţe surprinzătoare. Pentru Djuna Barnes, francheţea nu este altceva decât o consecinţă eliberatoare a capacităţii de autoanaliză precoce de care dau dovadă protagonistele. Scriitura la persoana I dezvăluie oscilaţia derutantă (dar pe atât de plină de voluptate) între nevoia de a expune cât mai exact și curajos acele gânduri interzise în anii trecerii de la societatea conservatoare la cea progresistă și ambiguitatea ce învăluie enigmatic anumite stări.

Tocmai prin oscilaţia între această dezvăluire exuberant-scandaloasă a gândurilor secrete și tendinţa de a le învălui în pâcla ambiguităţii languroase impresionează Djuna Barnes. De fapt, vei regăsi în scriitura ei talentul unui regizor ce include, în cadre irezistibile, gesturi și obiecte încărcate de simboluri. Acestea spun, prin forţa aluziilor vizuale, cât o mie de cuvinte, anunţând erupţia iminentă a unei sexualităţi acaparante.

Folosindu-se de monologurile personajelor și de anumite detalii ce reflectă aluzii erotice, Djuna Barnes reușește să redea aceeași zvâcnire a erotismului pe care o regăsești în paginile explicite scrise de Anais Nin sau de Henry Miller. De fapt, ajungi să o apreciezi datorită modului prin care obţine același efect scandalos-torid, fără a include scenele necenzurate, însă provocând în imaginaţia cititorului o defilare de imagini la fel de intense.

The Lydia Steptoe Stories îi va atrage mai ales pe cei fascinaţi de psihanaliză. Toate personajele feminine ale cărţii își expun sexualitatea apelând la simboluri, la jocuri pline de sugestii, pe cât de clare, pe atât de învâluite în eleganţa insinuantă a subtilităţii incitante. Djuna Barnes a captat în câteva pagini ceea ce alţii scriitori ar fi reușit în sute: metamorfoza feminităţii din perioada adolescenţei și neliniștea femeii burgheze mature asaltate de sentimente și fantezii pe care le asocia unor vârste anterioare, despre care avea certidudinea că nu se mai întorc pentru a o tulbura.

The Lydia Steptoe Stories ar putea fi citit și în registrul unui manifest, al unei pledoarii pentru dreptul femeii la o autonomie a propriei lumi, a propriilor gânduri subversive. Personajele aleg tentaţia îndepărtării de modelul impus în societatea conservatoare, guvernată de bărbaţi. Pentru multe femei ce au trăit în acea perioadă, descoperirea propriului erotism era fie inexistentă, fie tardivă și aproape mereu însoţită de culpabilitatea opresivă.

Asemenea lui Anais Nin (doar ca printr-un stil mult mai elegant și încărcat de subtilitate), Djuna Barnes dezvăluie o lume feminină de sine stătatoare, ascunsă. Povestirile ei obligau cititorii din anii emancipării să accepte această autonomie sexual-afectivă a protagonistelor ei.

Aceste povestiri au fost publicate într-o perioadă în care se considera naiv că femeile ce purtau eticheta decenţei își reprimau orice gând sau fantezie ce devia de la regulile ce încurajau tocmai scindarea feminităţii abia descoperite. Personajele din prozele incluse în The Lydia Steptoe Stories reflectă unul dintre marile idealuri ale femeii emancipate: anularea prăpastiei dintre partea validată social de societatea masculină, validare devenită o dovadă a supunerii, și partea condamnabilă, ce putea distruge o reputaţie, dar pe care bărbaţii puneau mare preţ atunci când se implicau în relaţii clandestine.

Citește și recenzia filmului cu subiect apropiat Portrait of a Lady on Fire – Mesajul ascuns într-un film de epocă

Poti citi aici mai multe recenzii de carti bune.

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

It Must Be Heaven – Umorul, adevaratul cetatean al lumii

Adriana Gionea
-
0
It Must Be Heaven – Umorul, adevaratul cetatean al lumii

It Must Be Heaven este cadoul facut de multipremiatul Elia Suleiman celor ce tânjesc după comedii originale și inteligente, în care scenele să devină o voluptate pentru cinefilii dependenţi de acel farmec găsit în filmele lui Sorrentino sau în marile capitale văzute prin ochii lui Woody Allen.

Sub pretextul unei călătorii lămuritoare peste mări și ţări, Elia Suleiman face un portret al lumii noastre. Acest portret nu ia forma unui diagnostic. Devine mai degrabă o defilare de scene alegorice prin care micile ritualuri ce alcătuiesc rutina cotidiană capătă un haz dublat de un puternic mesaj umanist.

image: Carole Bethuel/Independenta Film

It Must Be Heaven este o călătorie pe mai multe continente. Începe din Palestina, continuă bonom și trândav sub vraja Parisului și își dezvăluie sensul în agitatul New York. Prin acest periplu cinematografic, Elia Suleiman strecoară zeci de minute de încredere în forţa umorului de a combate dezumanizarea și ura alimentată adesea de nedreptate. Vei savura o înlănţuire de scene ingenioase (una mai spumoasă decât cealaltă!), pline de aluzii sofisticate ce poartă masca lejerităţii agreabile și a unui stil de o naturalete cald-sentimentală.

Umorul este atracţia și elementul-cheie al acestei pelicule. Umorul regizorului are o mie de chipuri. Unele întreţin luminozitatea specifică unui film estival semnat de un cineast venit dintr-un spaţiu meridional. În alte scene, umorul devine o coregrafie năstrușnic-aberantă, care fie este luată ca atare, fie solicită intervenţia reflecţiei pentru a fi descifrată.

image: Carole Bethuel/Independenta Film

Profunzimea comicului va crește gradat. De la hilarul accesibil (dar nu facil) se va trece abrupt la consistenţa tăioasă a unei alegorii ale cărei semnificaţii cunosc numeroase metamorfoze, în funcţie de apartenenţa cultural-geografică a spectatorului. Gradarea umorului de la tonul lejer la aluziile incomode strecurate nemilos în anumite scene are ecouri contraductorii în rândul spectatorilor.

Asemenea oricărui cineast ce își impune o amprentă proprie și un stil insolit, Elia Suleiman apelează la umorul care pune spectatorul pe gânduri, pe măsură ce îi promite că-l va decupla tocmai de la obsesia pentru găsirea explicaţiilor. Vei depista, pe măsură ce periplul protagonistului se apropie de final, o linie fină între comicul senin și abisul pesimismului – un pesimism care nu se dezlănţuie ci va coexista pașnic și manierat cu luminozitatea sentimental-estivală a scenelor.

Umorul indispensabil capătă în mâinile lui Elia Suleiman savoarea plină de contraste a unui fruct având miezul zemos, dar învelit într-o coajă ce permite infiltrarea unei miresme ușor amare printre dulcegele nuanţe revigorante. De fapt, ai putea compara filmul cu fructele ce atârnă îmbietor în micuţa livadă cu lămâi din curtea unei pitorești case palestiniene, din balconul căreia privește lumea personajul central interpretat memorabil chiar de regizor.

Genul aparte de umor din film – în care s-au întrepătruns acel spirit mucalit-satiric al unui scriitor evreu și apetitul pentru alegorie a unui povestitor arab – avea nevoie de un personaj pe măsură. Rar ţi-a fost dat să vezi un asemenea personaj adorabil, a cărui mimică expresivă să facă inutil orice cuvânt rostit.

image: Independenta Film

Dacă s-ar alcătui un top dedicat celor mai expresive personaje apărute în ultimii ani pe marele ecran, capabile să te farmece încă de la prima scenă, protagonistul filmului ar ocupa un loc important. Privirea lui armonizează un amalgam de sentimente, gânduri si emoţii disonante, care de obicei se războiesc de zor în conștiinţa unui om ce vrea să înţeleagă lumea în care trăiește. De fapt, mimicile personajului tăcut, dar a cărui privire spune mii de cuvinte, reflectă perfect tipul de umor din film.

Vezi scene hilare în care mimicile reflectă absurdul înzestrat cu zâmbet pișicher. În altele, apăsătoarea luciditate capătă blândeţea candorii, iar sarcasmul devine sentimental. Totuși, în mai toate scenele, hohotele de râs nasc profunzimea inundată de acea frumuseţe vizuală pe care doar însoritele ţărmuri mediteraneene o mai păstrează.

Există, așadar, mult soare în raiul căutat de personajul călător al filmului. Este un soare ce inundă poetic ecranul transformând livezile Palestinei într-un tărâm de vis. Un soare care însoţește reveriile din cafenelele după-amiezilor pariziene sau care dezvăluie caustic distanţa alienantă dintre oamenii aduși împreună de uriașele metropole ale prosperităţii occidentale.

image: Independenta Film

Privind It Must Be Heaven, vei admira impecabila echilibristică între elementele unui film realizat pentru a încânta, pentru a descreţi frunţile și pentru a-i bucura astfel pe cei ajunși în sala de cinema împinși de nevoia de a se deconecta de la propriile apăsări, și calităţile unui film care te invite, paradoxal, tocmai la inevitabila reflecţie asupra unei realităţi apăsătoare. Asemenea unui regizor uns cu toate alifiile, Elia Suleiman știe când să introduca aspectele profunde astfel încât să îi dea spectatorului dreptul de a regla intensitatea implicării emoţionale în drama personajului-călător (o dramă doar sugerată, nicidecum spusă răspicat) dar și proporţia dintre implicarea emoţională și raţională.

Anumiţi spectatori vor analiza trimiterile evidente la drama colectivă a palestinienilor. Alţii vor descoperi o meditaţie asupra degringoladei social-politice în care se zbate azi omenirea. Unii vor aprecia spectacolul hibrid în care se îmbină elementele unui film actual cu tendinţa de a revizita și de a revigora elementele estetice de la începutul cinematografiei. De altfel, nu puţini vor fi aceia care vor considera acest film un omagiu adus actorilor talentaţi din filmele mute sau o reinterpretare postmodernă ce îmbină elementele autobiografice, satira politică puternic îmbibată în alegorie, meditaţia asupra destinului unui cineast și reciclarea cu sens a unor genuri cinematografice adesea considerate demodate ori incompatibile cu filmele având mesaje profunde.

It Must Be Heaven mai are o calitate: acel dinamism bine dozat al scenelor eferverscente, care le va plăcea și celor dependenţi de filmele de acţiune. Chiar dacă nu există un fir narativ ce duce spre închegarea unei povești clare, filmul nu plictisește. Frumuseţea și dinamismul filmului se datoarează modului în care Elia Suleiman construiește satira și găsește imagini care să facă sala să explodeze în hohote de râs, găsind un comic aparte acolo unde alţii ar vedea mai degrabă scene banale.

image: Independenta Film

Filmul lui Elia Suleiman demonstrează că destinul de călător al fiinţei umane este de fapt o întâlnire cu neprevăzutul din cotidian. Neprevăzutul nu trebuie să-i sară în ochi. El se dezlănţuie comic, absurd și plin de revelaţii doar pentru cel ce poate găsi unghiul potrivit prin care să privească banala trecere a unei patrule de poliţie, mișcările repetitive făcute de o femeie ce lustruiește de zor vitrina unui magazin de lux parizian ori atitudinea unui șofer de taxi în faţa unui pasager exotic, venit din ţinuturi biblice.

În filmul său, Elia Suleiman arată o realitate devenită mai degrabă un alibi al straniului cu accente comice integrate într-o coregrafie impecabilă pentru o scenă de teatru absurd. Vei aprecia mai ales cadrele fotografice în care, pentru a camufla suprarealismul în real, este suficientă distanţarea siluetei umane de un anumit obiectiv turistic monumental sau o anumită încadrare a unei clădiri/cafenele pentru a încuraja sarcasmul, observaţia satirică deghizată în imagini poetice ori aluziile pline de acel umor ascuţit. De fapt, Elia Suleiman vede un spectacol fără sens, un haos ce abia așteaptă sa se manifeste exuberant și deloc lipsit de tâlcul spiritual tocmai în imaginile urbane de o frumuseţe-clișeu, ce inspiră ordine și eleganţă. Își obligă astfel spectatorul să detecteze infiltrarea absurdului în ritualurile cotidiene devenite automatisme.

Prin modul în care asamblează contemplativ scenele cotidiene privite prin lentila absurdului, cu multă melancolie, uimire la graniţa cu stupefactia și empatie de către personajul său, Elia Suleiman face un salt dintr-un secol în altul. Regăsești în filmul său ecouri ale burlescului avangardist de la începuturile cinematografiei, comicul savuros al filmelor mute și acel insolit alegoric, greu de pătruns, al peliculelor neconvenţioanele semnate de cineaști actuali precum Roy Andersson. De fapt, o unele scene ale filmului, ce descriu hilarul trist al banalităţii din zilele noastre și irosirea într-o existenţă acaparată de iluzia confortului, apoi debarasată de metafizic, amintesc de succesiunea de vignete specifice filmelor lui Roy Andersson, doar că mesajul existenţialist, dezolant-perturbator, este scufundat generos în caldele și vindecătoarele nuanţe ale ţărmurilor din partea îndepărtată a Meditaranei.

It Must Be Heaven va rămâne multă vreme un film de referinţă pentru generaţiile de cinefili ce preferă umorul ca formă de complicitate spirituala între spectatorul iniţiat și regizor, o complicitate întreţinută pentru a transmite clandestin un mesaj perturbator în timp ce multi alţii se lasă în voia hohotelor de râs.


LYTE video

Citește și 10 filme de la Cannes despre care vor povesti și generaţiile viitoare

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Povestea asta este despre Sarah – Pasiunea care devoreaza

Adriana Gionea
-
0
Povestea asta este despre Sarah – Pasiunea care devoreaza

Pasiune. Din latinescul patior, a simţi, a îndura, a suferi (…) Exprima lipsa de măsură, exagerarea, intensitatea: iubirea considerată o atracţie irezistibilă și violentă spre un singur obiect, degenerând uneori în obsesie, ducând la pierderea sensului moral, a spiritului critic care poate să provoace o ruptură a echilibrului psihic. În filozofia scolastică, ceea ce o persoană îndură, prin ceea ce este legată și supusă. Această definiţie găsită de unul dintre personajele centrale condensează povestea de iubire (una pentru care adjectivul răvășitoare nu este de ajuns) din romanul Povestea asta este despre Sarah.

Alegerea juriului din România pentru Premiul Goncourt din 2018, Povestea asta este despre Sarah poate fi considerat un roman al cărui stil va declanșa reacţii contradictorii. Fie te va face să-l respingi, fie să-l apreciezi, să-l citești pe nerăsuflate, lăsându-l să te asalteze așa cum se lasă cuprinsă de fiorii pasiunii devastatoare și protagonista romanului – o profesoară dintr-un liceu parizian. Această profesoară devenită și naratoare se îndrăgostește de Sarah, o tânără violonistă. Imaginaţia febrilă a celei mistuite de propria pasiune îi va atribui celei numite Sarah multe ipostaze contrastante: Sarah necunoscuta, Sarah fata cinstită, Sarah doamna precaută, Sarah femeia capricioasă, Sarah femeia ciudată, Sarah femeia singură.

Stilul folosit de Pauline Delabroy-Allard amintește de romanul ce ia forma unei confesiuni. Această confesiune se derulează într-un ritm precipitat, ce îi oferă scriiturii la persoana I forţa irezistibilă a poveștii de iubire capabile de a produce un seism în existenţa personajului care se autoanalizează. Relaţia dintre protagonista-narator și muziciana Sarah ia o turnură devastatoare. Regăsești captivat (și uneori stupefiat) acea desfășurare emoţională ce apropie pasiunea de autodistrugere și (re)descoperirea de sine prin sexualitate de anularea tuturor certitudinilor de dinaintea întâlnirii cu persoana adorată.

Deși poate părea obositor pentru cititorii dornici de a găsi mai multă acţiune, romanul Povestea asta este despre Sarah va fi savurat de cei ce se regăsesc în poveștile de iubire tumultuoase, ce unesc senzualitatea dezlănţuită cu voluptatea introspecţiei. Aparent un roman de nișă, Povestea asta este despre Sarah are de fapt un mesaj universal. Acest mesaj va fi receptat de cei fascinaţi de metamorfozele prin care trece fiinţa umană prinsă în avalanșa propriilor trăiri după ce întâlnește acea persoană capabilă să o facă să simtă euforia pasiunii cu acea intensitate de care nu se credea până atunci capabilă.

Povestea din roman se desfășoară pe fundalul unui oraș adesea asociat iubirilor memorabile – Parisul. Din clipa în care violonista Sarah îi mărturisește profesoareu devenite și narator că s-a îndragostit nebunește de ea, ai impresia că începi, alături de cele două, o plimbare seducătoare, când lină, când abrupt-furtunoasă, prin acel Paris la care visează toţi boemii, în special boemii cinefili, dependenţi de muzică.

Parcurgând romanul, îţi dai seama că asiști de fapt la derularea a două povești de iubire. În paralel cu povestea de iubire dintre profesoara de liceu și violonista imprevizibilă se mai derulează una. Este vorba despre cea dintre scriitoarea Pauline Delabroy-Allard și Paris. Autoarea își transformă personajele în ghidul perfect pentru acel periplu boem parizian la care tânjesc în special nostalgicii.

Protagonistele își trăiesc povestea ce le duce de la extaz la agonie în cafenele, ceainării, epoziţii dedicate lui Marguerite Duras, săli de concerte și mai ales cinematografe unde rulează filmele-cult ale regizorilor din epoca Nouvelle Vague. Când nu cutreieră Parisul îmbătate de propriile emoţii ce le asaltează simţul măsurii, anesteziindu-le teama de consecinţe, personajele feminine se scaldă sub soarele Marsiliei, apoi una dintre ele se refugiază în Trieste.

După miticul Paris, Trieste este al doilea oraș ale cărui străzi și cafenele reflectă iubirea trepidantă a profesoarei devenite personajul-narator. Acestui oras italian îi sunt dedicate cele mai frumoase (dar și tulburatoare) pasaje ale romanului, încât îl vei trece pe lista viitoarelor destinaţii.

Trimiterile cinefile nu sunt întâmplătoare. Acest roman are farmecul și tensiunea unui film franţuzesc. Regăsești acea senzualitate ce apropie languros prospeţimea sentimentală de intensitatea erotic-imprevizibilă. Pasajele sunt precum niște cadre urbane rafinate, îmbibate de intimitatea în care explicaţiile sunt din ce în ce mai evazive pe măsură ce apropierile carnale devin mai explicite. Nu lipsește nici acel model de feminitate celebrată până la transformarea ei în mit de către mai toţi regizorii francezi. Vei regăsi așadar feminitatea ce unește versatilitatea unei femme fatale pline de mister si farmecul efervescent adolescentin al celei având o vârstă emoţională incertă, amintind de femeia-amantă ce disimulează abil regresul la vârsta primelor vulnerabilităţi pentru a spori farmecul senzual.

Asemenea multor filme clasice, romanul include și acea iubire imposibil de împlinit. Sarah dispare fără prea multe explicaţii din viaţa iubitei ei, după o serie de certuri și împăcări ce amintesc de impetuoasele relaţii din adolescenţă. Legătura dintre cele două este una inconstantă, fragmentară, ce refuză orice formă de maturizare emoţională, deși unul dintre personaje a trecut de vârsta adolescenţei.

În locul dialogurilor ludice, atât de drage francofonilor, vei găsi frânturi de amintiri ce descriu episoadele întâlnirilor sexuale. Replicile persoanajelor sunt mai degrabă înlocuite de comunicarea prin senzaţiile de la nivelul epidermei și de impresiile rămase după ce au văzut un film împreună. Când nu se abandonează în plăcerea erotică, protagonistele își construiesc amintirile apelând la muzică. Pentru a intra în lumea lor, vei fi tentat să asculţi compoziţiile clasice atât de frecvent amintite în roman.

Succesul pe care l-a avut acest roman printre cititorii avizi de povești de iubire intense este legat mai ales de talentul scriitoarei Pauline Delabroy-Allard în stabilirea unui ritm potrivit. Asemenea unui muzician capabil de a transpune ceea ce scapă cuvintelor, autoarea găsește ritmul și acele variaţii ale intensităţii capabile de a capta vârtejul de trăiri în care se întâlnesc inocenţa sentimentală, îndrăzneala senzuală, alternanţa dintre exuberanţă și apatie, analiza lucidă și asumată a slăbiciunilor și căderea (însoţită de plăcere), în abis.

Povestea asta este despre Sarah poate fi considerat un roman bazat mai mult pe descrierea unor stări, a unor sentimente. Ritmul îi va face pe mulţi cititori dependenţi de muzică să asocieze pasajele romanului cu niște compoziţii pline de schimbări imprevizibile din zona muzicii clasice ori a jazz-ului plin de sincope. În toate aceste pasaje, Pauline Delabroy-Allard te face să-i atribui curajul unui scriitor experimentat de a sfida vechile reguli ale punctuaţiei. Limitele dintre fraze și coerenţa temporală sunt de cele mai multe ori suspendate pentru a permite sentimentelor să se verse una într-alta, să se ia cu asalt, să creeze armonii sentimentale și disonanţe copleșitoare pentru echilibrul afectiv al personajelor, însă extrem de fertile pentru acea plăcere de a plonja în propriile adâncimi. Poţi cumpăra acest roman de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

Citește și Top 10 filme despre iubiri imposibile

https://postmodern.ro/articol/top-10-filme-despre-iubiri-imposibile/

Copilul lui Noe – Salvarea diversitatii

Adriana Gionea
-
0
Copilul lui Noe – Salvarea diversitatii

Multe dintre cǎrţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt devin un pansament pentru cei ce percep istoria sau prezentul sub forma unei defilări de atrocităţi comise împotriva semenilor, de traume personale sau transgeneraţionale nedepășite (încă) în totalitate. Mizând pe niște personaje inventive, ghidușe, înzestrate cu duioșia molipsitoare ce pare ireală, Eric-Emmanuel Schmitt picură speranţă și în lumea celor ce aleg să descopere povestea din Copilul lui Noe.

Noe impresionează prin dorinţa de a salva lumea urcând pe arca lui câte o pereche din fiecare specie. Un copil evreu pe nume Joseph este salvat în timpul Holocaustului de un preot care dorea să împiedice dispariţia unui popor, a unei culturi. De câte ori afla despre persecutarea unui popor, părintele Pons începea să colecţioneze obiecte reprezentative pentru cultura acelui popor.

Arca preotului din Copilul lui Noe era Vila Galbenă. Aici erau adapostiţi zeci de copii evrei ce obţinuseră acte false pentru a scăpa de naziști. La rândul său, Joseph ajunge să locuiască în Vila Galbenă în timpul războilui, pentru a nu fi trimis în lagărele exterminării.

Deși timp de mai mulţi ani este despărţit de părinţii săi, lumea lui Joseph devine mai bogată, lǎrgindu-și perspectivele tocmai în vremuri claustrofobe. El câștigă un prieten pe viaţă si un al doilea tată, nimeni altul decât părintele Pons, îngerul salvator al multor copii evrei. Întâlnirea cu el va schimba traiectoria lui Joseph, dar mai ales mintea lui. Părintele Pons îl va încuraja să-și pună întrebări despre cei diferiti de el, despre identitatea lui, despre cultura ebraică, despre motivele invocate de antisemiţi pentru a-și justifica ura.

Personajul salvator din roman corespunde imaginii ideale a unui preot deschis la minte. Este dornic de a înţelege alte culturi, chiar și pe cele etichetate drept păgâne. Consideră că păstrarea unei credinţe străvechi este mai importantă pentru salvarea omenirii decât preocuparea pentru convertirea la religia cea dreaptă. Așadar, înlocuiește dogma cu dialogurile captivante despre diferenţele și asemănările dintre anumite religii.

Discuţiile dintre Joseph și preotul din Rezistenţă te vor atrage cel mai mult la acest roman, determinându-te să-l recomanzi și altora. Printr-o infinită curiozitate dublată de umor și vorbe cu tâlc devenite un adevărat balsam, părintele Pons răspunde înţelept și mângâietor la multe întrebări dureroase referitoare la prigonirea evreilor în anii ’40.

Te va impresiona modul în care Schmitt îl construiește pe Joseph. Personajul său este conturat astfel încât să reflecte gândurile unui copil atras de mai multe culturi, la vârsta primelor descoperiri și întrebări despre lume și viaţă.

Joseph trece printr-un amalgam bulversant de stări și emoţii. Simte frica de moarte, dar și entuziasmul venit odată cu descoperirea unor prieteni noi, a unor persoane necontaminate de ură. Mai simte și o mare sete de cunoaștere, de a se aventura într-o lume diferită când ajunge să descopere universul clandestin din Vila Galbenă, locul unde s-au conservat atașamentul, loialitatea asociată prieteniei, compasiunea. Totuși, Joseph nu este ocolit de ura de sine a celui respins, transformat într-un cetăţean indezirabil.

Eric-Emmanuel Schmitt surprinde realist și incomod de sincer capcana ce îl pândește pe cel prigonit. Această capcană este reprezentată de încercarea de a tăia legăturile cu propria identitate, de a-și distruge unicitatea, așa cum nici măcar cei ce-l prigonesc nu reușesc să facă. Joseph se urăște pe sine, se teme de propria identitate evreiască. Ura lui reflectă ura naziștilor, ce amplificau miturile înfricoșătoare despre evreii transformaţi în dușmanii lumii de către propaganda hitleristă. Joseph este scos din capcana înstrăinării faţă de sine de către părintele catolic fascinat de alte culturi, mai ales de Iudaism.

Joseph ajunge să poarte dialogurile deschizătoare de minţi chiar în anii în care se ivesc mugurii cunoașterii de sine. Răspunsurile preotului inteligent și tolerant îl vor ajuta să își salveze identitatea, pe măsură ce descoperă legătura dintre Iudaism și Creștinism (pe care fanaticii și ignoranţii le-au vrut despărţite de prăpastia intoleranţei și a fricii).

Copilul lui Noe poartă un mesaj pacifist bazat pe sprijinirea diversităţii. Nimeni nu încearcă să covertească pe altcineva considerat diferit, ci mai degrabă să înţeleagă. Preotul catolic îl ajută pe Joseph să își cunoască mai bine religia (Iudaismul) și rădăcinile. La rândul său, Joseph își urmează fascinaţia pentru spiritualitatea asociată unei religii diferite de cea a părinţilor săi.

Copilul lui Noe promovează un pacifism pe care pesimiștii l-ar considera nerealist, naiv. Totuși, discuţiile dintre Joseph și părintele Pons îi domolesc până și pe cinici. Schmitt nu crede nici el în pacea precum un tablou idilic în care oamenii din rase, ţări sau culturi diferite se îmbrăţișează. Pledează în schimb pentru vitala reîntoarcere la dialog, la întrebările incomode, dar care nasc răspunsuri ce alină. Preotul din roman evită răspunsurile categorice, lăsând loc unei breșe ce permite infiltrarea unor interpretări multiple, a unei confuzii ce poate duce la conflictul cu sine, de o mie de ori mai sănătos decât nevoia de certitudini iluzorii și monstruoase încurajate în epocile dictaturii, ale fanatismului. Poţi cumpăra acest roman de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

Citește și Răzbunarea iertării – Tandră și răscolitoare

Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata – Intelepciunea mincinosilor

Evguenie Sokolov – Serge Gainsbourg in ipostaza unui scriitor obraznic

Adriana Gionea
-
0
Evguenie Sokolov – Serge Gainsbourg in ipostaza unui scriitor obraznic

Unii cântăreţi adulaţi ar fi putut fi și niște scriitori de succes. Datorită romanului Evguénie Sokolov, fanii lui Serge Gainsbourg – un zeu al muzicii franceze care a sedus datorită versurilor provocatoare – îl vor (re)descoperi uimiţi. De data aceasta, în ipostaza unui scriitor obraznic, de o inventivitate excentric-hilară.

Publicat în anii ’80, romanul Evguénie Sokolov este un amestec subversiv între o satiră memorabilă precum un gest de frondă lipsit de pudoare și o multifaţetată parabolă contemporană.

Scris la persoana I, Evguénie Sokolov devine confesiunea intensă a unui pictor adulat de colecţionarii dornici de a investi în creaţiile abstracte ale unor artiști neconvenţionali. Un astfel de artist rebel este și protagonistul Sokolov. Ce-l face unic? Ideea de a picta folosindu-se de o problemă gastro-intestinală stânjenitoare, ce îl face să-și numească picturile gazogrammes.

Mulţi vor spune că s-au întâlnit apetitul pentru alegoria comic-bizară din romanele avangardiștilor interbelici (din grupul suprarealiștilor și al dadaiștilor) cu stilul insolent al unor autori actuali precum Beigbeder. Deși a fost publicat cu aproape patru decenii în urmă, romanul Evguénie Sokolov are un mesaj extrem de actual. Acest mesaj atacă inteligent nevoia omului modern de a fi șocat, fie și cu preţul renunţării la firesc, printr-un umor iconoclast convulsiv, adus la frantiera cu grotescul.

Citind Evguénie Sokolov mulţi vor jubila ca-n faţa unei comedii inteligente și originale. Mai bine zis, ai impresia că vezi acel gen de film satiric greu de povestit, dar pe care îl savurezi în ciuda umbrei unui grotesc gata să devoreze nihilist comicul spumos.

Autoironic, de o spiritualitate ireverenţioasă, dublată de o privire supărător de lucidă asupra epocii sale, Sokolov pare un personaj de acel film-cult împănat cu aluzii cinice având un dublu sens. Aluziile vizează în primul rând lumea artei contemporane. Faţă de această artă vei simţi în sarcasmul irezistibil al lui Serge Gainsbourg o pendulare derutantă între omagiu și dezgust.

Prin confesiunea de o francheţe autoironică străpungătoare a protagonistului, Serge Gainsbourg face o reverenţă în faţa creativităţii fără limite a excentricilor ce au deschis uși către noi forme de expresie, împrospătând o artă anchilozată de obsesia pentru frumuseţea convenţioanală, bună de atârnat în saloanele demodate. Însă, asemenea unui artist inovator, nu ezită să arate degetul mijlociu spre cei ce au deturnat creativitatea de pe scena artei contemporane în direcţia pur comercială, punând specula, impostura, snobismul și mediocritatea pe aceeași treaptă cu talentul, de multe ori eclipsându-l.

Să nu uităm că Evguénie Sokolov a fost scris în anii ’80, niște ani extrem de fertili și efervescenţi pentru artiștii ce doreau să caute noi modalităţi de expresie și noi forme de a hibridiza stilurile din trecut, apelând fie la materiale nemaifolosite până atunci, fie la forme inedite de a realiza și expune operele de artă. Fiecare debutant visa (cu mari șanse de reușită) să ajungă peste noapte un star, un influencer ce șochează. Acei ani îi dădeau posibilitatea de a deveni bogat peste noapte dacă asculta de sfaturile unui agent care știa să speculeze dorinţa unui burghez de a se da drept progresist prin colecţionarea unor opere de artă ce sfidau regulile estetice vechi de sute de ani.

Deși abia depășește 100 de pagini (în format poche), romanul deschide perspective ample pentru interpretările ce urmează după lectură. Nu vizează doar lumea artei contemporane. Descrie și transformările unei societăţi occidentale ale cărei slăbiciuni sunt reprezentate de pofta pentru faimă a generaţiei dintr-un deceniu în care hedonismul și autodistrugerea făceau parte din același spectacol. De fapt, însăși viaţa pictorului din acest roman devine un spectacol, unul absurd, în decorurile grandioase ale unei reședinţe extravagante pe care trebuie să o decoreze (descrierea acestei reședinţe ar putea inspira orice regizor ce vrea să prezinte suprarealist opulenţa magnaţilor din zilele noastre).

Prin Evguénie Sokolov, cântăreţul adulat de generaţia buncilor și a părinţilor noștri a demonstrat că stăpânea talentul unui scriitor ce poate da un roman care să nu se demodeze. Considerat la început un exces teribilist de vulgaritate livrată sub pretextul scriiturii avangardiste, romanul se dovedește a fi unul mult mai complex. Poate fi citit în cheie postmodernă sau considerat un atac la adresa turnurii pe care au luat-o idealurile vizionare în artele plastice.

Alţii îl vor citi sub forma unei profeţii despre sociatatea spectacolului din zilele noastre, comparându-l cu scenele memorabile reprezentând arta contemporană în filmul The Square, distins cu Palme d’Or în 2017. În spatele comicului dublat de un grotesc al descrierilor anatomice detaliate, ce iau o formă halucinantă, mulţi vor descoperi două mesaje percutante. Primul devine o trimitere spre imaginea artistului excentric adesea curtat de dictatorii gata să polueze arta prin obsesia pentru monumentalism. Celălalt mesaj ia forma unei imagini alegorice aparte (deghizate în demitizare) a sacrificiului sau a compromisului pe care trebuie să îl facă un artist pentru a deveni vizibil, pentru a se face auzit într-o societate ce pare să le fi văzut și trăit deja pe toate, acaparată de pofta pentru spectacolul șocant care să poată combate blazarea.

Citește și Iubirea nebună – Reîntoarcerea la arta interbelică

Iubirea nebuna – Reintoarcerea la arta interbelica

 

 

O dimineata de iubire pura – Japonia fara masca pudorii

Adriana Gionea
-
0
O dimineata de iubire pura – Japonia fara masca pudorii

Incredibil de moderne și totodată bine ancorate în tradiţia japoneză. Astfel pot fi descrise cele șapte povestiri din volumul O dimineaţă de iubire pură. Îndrăzneţe pentru anii publicării lor, șocante sau delicate, pline de mister subtil sau de trăiri exteriorizate impulsiv, aceste proze scurte vor fi o revelaţie pentru cititorii din România ai lui Yukio Mishima.

Vei fi tentat să afirmi că Mishima a intuit, precum un vizionar cu fler, modul în care vor evolua relaţiile interumane, mai ales cele de cuplu. A prezis cu decenii înainte subiectele care vor încinge dialogurile despre cuplu, despre limitele plăcerii, despre ceea ce este permis ori interzis. Cel mai bine a intuit însă metamorfozele sexualităţii feminine și expunerea ei dincolo de paravanul pudorii asociat idealului de frumusete japonez, în care erotismul incandescent era mascat de gesturi delicate și de straturile chimonourilor splendide.

În Japonia din povestirile lui Mishima, femeile nu își refuză nici o plăcere, sfidând legile morale conservatoare. Adolescenţii sau tinerii sunt copleșiţi de universul feminin pe care nu îl pot înţelege. Dorinţa ia cu asalt, apoi se preface bizar în jocurile psihologice din care nu lipsește amestecul dintre voluptate, dependenţă, trădare și cruzime.

Portretul psihologic al personajelor este dublat de cel social. Vei descoperi astfel o Japonie care își revine după alegerile politice nefaste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este acea Japonie unde oamenii sunt prinși între plăcerea scufundării contemplative într-un peisaj liniștitor și plonjarea fără pic de remușcare într-un vârtej al emoţiilor ce pot chema deopotrivă fiorii plăcerii și ai sinistrului.

Povestirile din cartea O dimineaţă de iubire pură vor fi primite cu admiraţie, stupefacţie și curiozitate. Vor fi apreciate mai ales de cititorii pentru care literatura japoneză, mai ales cea scrisă de Yukio Mishima, era asociată unui trecut de nepătruns de către inovaţie sau de către mentalităţile ce anunţau emanciparea erotică de la finalul anilor ‘40. Deși au fost scrise într-o Japonie pe care mulţi occidentali o credeau încă sufocată de tabuuri, cel puţin în exteriorizarea sentimentelor mai puţin acceptabile ce sunt adesea împinse în zona obscură a psihicului, aceste povestiri sunt pline de personaje ce debordează de nonșalanţă și de acea decadenţă sofisticată în expunerea fără cenzură a unui erotism plin de umbre, de fantezii obscure.

Cei care au mai citit despre schimbările ce au urmat și în lumea artei după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial vor compara aceste povestiri cu filmele avangardiste ale unui regizor devenit iconic datorită priceperii în a depăși graniţe și a jongla provocator cu tabuuri. Proza lui Mishima anunţa revoluţia sexuală din anii ’60, simbiotic legată de cea din artele vizuale. Povestirile Haruko și O dimineaţă de iubire pură ar fi putut deveni scenariile unor filme psihologice gata să-i ia prin surprindere până și pe cei mai insolenţi cineaști din Vest, azi veneraţi precum niște mari deschizători de drumuri.

Scrise acum câteva decenii, povestirile lui Yukio Mishima sunt cât se poate de actuale, mai ales cele în care nu se sfiește să exploreze fanteziile erotice feminine. Mishima nu se ezită să dezvăluie franc și perturbator (dar nu lipsit de farmecul vizual) o lume afectivă ţinută sub tăcere până în anii ’60. Introducerea unui al treilea partener pentru a resuscita plăcerea într-un cuplu, relaţiile dintre o femeie matură și un tânăr abia ieșit din adolescenţă sau asumarea propriei sexualităţi considerate deviante în sociatatea tradiţională îl vor uimi pe cititorul actual nu neapărat datorită subiectelor abordate, care azi nu mai stârnesc aceeași stupefacţie, ci datorită stilului vizionar prin care Mishima le-a expus înaintea multor scriitori sau regizori occidentali consideraţi niște regi ai controverselor și ai creaţiilor scandaloase ce au schimbat traiectoria în lumea artei.

Mishima dezvoltase un atașament puternic faţă de vechea Japonie a samurailor. Totuși, a reușit să înţeleagă noua Japonie ca nimeni altul. O Japonie a contrastelor, de nerecunoscut. Acea Japonie traumatizată, dar și pregătită să accepte sincronizarea (imposibil de evitat) cu schimbările din Occident. Nu doar de schimbările sociale era preocupat Mishima când a scris aceste proze scurte din O dimineaţă de iubire pură. Schimbările sunt reflectate de noua ordine amoroasă din lumea personajelor. Valorile si regulile devin mai elastice. Idealurile se redefinesc, la fel și percepţia asupra infidelităţii și erotismului feminin.

Cel mai mult vor surprinde personajele feminine. De fapt, Mishima propune un portret al noii femei japoneze care le-ar fi dat lecţii emancipatelor din filmele regizorilor francezi sau americani. Noua femeie japoneză de după Război își ia viaţa sexuală în propriile mâini. Nu se teme de ceea ce simte. Cutreieră barurile de jazz în căutarea unui partener mai tânăr, pentru a-l atrage într-un joc menit să îi condimenteze viaţa conjugală. Fuge de acasă, Provoacă scandaluri și înfierbântă imaginaţia printr-o dezlănţuire ce lasă în urmă imaginile cu femeile nipone a căror pasiune ardea mocnit, era inhibată de presiunea socială sau era exprimată mai degrabă prin metafore pline de ambiguitate, astfel încât să nu declanșeze furtuni în dinamica legăturilor familiale.

O dimineaţă de iubire pură le va da dreptate celor ce afirmă că tocmai romanele și povestirile centrate pe niște personaje feminine scot tot ce are marele autor japonez mai creativ și profund. În ciuda faimei aduse de romanele ce abordează teme legate de universul masculin, vei avea impresia că-l poţi aprecia cu adevărat pe Mishima abia atunci când alege personaje centrale feminine.

Așa cum a dovedit în romane precum Sete de iubire și După banchet, Mishima a putut desluși, apoi transpune curajos, o feminitate nebănuită în spaţiul nipon. Această feminitate nu exclude o autonomie afectivă și mai ales erotică, gata de a spulbera legile unui Orient asupritor cu exuberanţa sexuală, mai ales dacă este asumată.

Povestirile din volumul O dimineaţă de iubire pură nu prezintă o ruptură între dou lumi – Japonia veche și cea modernă. Asemenea marilor autori niponi din secolul XX, Mishima a preferat să vadă o continuitate prin adaptare, o metamorfoză fascinantă, nicidecum o prăpastie. Subiectele alese de el și personajele sunt moderne, dar păstrează ecourile miturilor și vechilor scrieri ce au modelat conștiinţa colectivă a japonezilor.

În povestirile Circul, Fluturle și Poveste pe un promontoriu regăsești vechea temă a iubirii neîmplinite, considerată de japonezi singura care poate rezista dincolo de timp. Cei pasionaţi de literatura clasică, mai ales de textele pe care se bezează teatrul Kabuki, vor descoperi o revizitare a poveștilor dramatice despre tentativa nereușită a unor amanţi de a fugi împreună pentru a scăpa din captivitatea impusă de un personaj masculin dominator, ce își revendică legitimitatea invocând o serie de norme tradiţionale ce îngrădesc libertatea amoroasă, dreptul de alegere a partenerului.

Asemenea multor autori ce au modernizat literatura niponă, Mishima își conduce personajele foarte aproape de abis, de buza prăpastiei, nu înainte de a le plasa în decoruri sau peisaje de o picturalitate delicată, cum doar în Japonia mai poţi găsi. Însă personajele din aceste povestiri nu se tem de abis, mai ales de abisul straniu, adesea înfricoșător, al propriului inconștient, al dorinţelor interzise.

Datorită acestor personaje pregătite să se scufunde în propriile adâncimi bulversante, Mishima poate sta pe același raft cu autori precum Arthur Schnitzler. Trezite într-o Japonie confruntată cu schimbările aduse de occidentali, personajele create de Mishima păstrează misterul și labirintul întortocheat al emoţiilor greu de tradus în cuvinte, dar în același timp se apropie de tornada adesea declanșată de propriile dorinţe descătușate de parcă ar aparţine spaţiului occidental. Volumul poate fi comandat și de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

Citește și Viaţă de vânzare – Palpitant și original

Amurgul marinarului – Frumusete si cruzime in Japonia lui Yukio Mishima

23 de carti noi, de citit in decembrie (2019)

Adriana Gionea
-
0
23 de carti noi, de citit in decembrie (2019)

Decembrie este luna marilor liste cu dorinţe. Lista noastră include 23 de cărţi despre cuplu, visători, prietenii, femei care să te inspire și emoţii puternice exprimate în versuri.

Cărţi pentru visători

Prietenul 

Distins cu National Book Award în 2018, Prietenul este un roman plin de emaptie în care se regăsesc toti cei ce au un animal de companie devenit cea mai devotată fiinţă din viaţa lor. Protagoniștii romanului sunt o scriitoare și un un dog german pe nume Apollo. Câinele îi aparţinuse celui mai bun prieten al scriitoarei, care s-a sinucis. Alături de Apollo, ea va trebui să lupte împotriva depresiei și a vecinilor ce vor să o evacueze din apartament din cauza prezenţei noului ei prieten patruped. 

 

Strania viaţă a unui poștaș singuratic 

Strania viaţă a unui poștaș singuratic este o poveste duioasă despre întâlniri nesperate și despre cei aflaţi în căutarea bucuriilor mărunte. Romanul prezintă încercarea unui tânăr poștaș de a se apropia de o femeie captivantă. Va afla despre existenţa ei deschizând indiscret o scrisoare. 

 

Scrisori de lângă tine 

Fanii lui Iv cel naiv se vor cuibări în paginile volumului ilustrat de Vali Petridean, intitulat Scrisori de lângă tine. Îmbinând prospeţimea și inocenţa, Iv cel naiv te va invita într-o lume unde vei redescoperi o candoare menită să te inspire să le-o transmiţi și celorlalţi, oricât de neprietenoși ar părea în prezenţa visătorilor. Volumul poate fi comandat și de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

 

Romane despre cuplu și infidelitate

 

Fidelitate 

Distins cu Premiul Strega Giovani în 2019 și în curs de ecranizare pentru Netflix, romanul Fidelitate explorează universul relaţiilor de cuplu atacând vechile tabuuri și mituri despre sufletul-pereche. Cuplul din roman este format din Carlo, un profesor de creative writing, și Margherita, o arhitectă devenită agentă imobiliară. Deși cei doi se iubesc, nu cred în fidelitatea absolută. Fiecare se lasă tentat de o altă persoană. Ispitele îi vor invita să își reanalizeze ideile despre secretele ce pot salva sau nu un cuplu. Romanul poate fi comandat și de pe Libris

 

Rămâi cu mine

Rămâi cu mine este un roman despre dragoste și gelozie. Vei asista la încercarea unei femei considerate infertile de a-și păstra căsnicia după ce soţul ei decide să îsi mai ia o nevastă, una care să îi ofere un copil. Povestea cuplului se împletește cu trepidaţiile sociale din Nigeria anilor ’80.

 

Cărţi despre feminitate și femei curajoase

 

Lăptarul 

Câștigător al Man Booker Prize în 2018, Lăptarul îmbină drama și umorul inteligent în povestea unei femei ce asistă la conflictul dintre catolici și protestanţi din Irlanda de Nord. În centrul romanului se află o adolescentă care încearcă să se ferească de avansurile unui bărbat matur, implicat în mișcarea separatistă catolică din Irlanda de Nord.

 

Fata cu Leica

Robert Capa este un zeu pentru cei pasionaţi de fotografie. Alături de el a stat o altă deschizătoare de drumuri în fotografia modernă – Gerda Taro. Romanul Fata cu Leica (Premiul Strega 2018) ne reamintește de femeile ce au influenţat secolul XX. Fotografiile Gerdei Taro devin adevărate mărturii ale vieţii în Spania zguduită de Războiul Civil. Povestea Gerdei este spusă din perspectiva a trei personaje – cea mai bună prietenă, un student la Medicină și un activist înrolat în Brigăzile Internaţionale din Spania. Așadar, povestea ei este de fapt oglinda unor decenii tensionate, în care avangarda și războiul se întâlneau derutant.

 

O suflare de viaţă 

Literatura braziliană a cucerit milioane de cititori și datorită scriitoarei avangardiste Clarice Lispector. În romanul Suflare de viaţă, autoarea își imaginează un dialog între o scriitoare și personajul feminin creat de aceasta.

 

Neliniște

Cinefilii fascinaţi de lumea lui Bergman vor dori să citească Neliniște. Romanul este scris chiar de fiica avută de acesta cu muza lui, actriţa Liv Ullmann. Romanul cu tentă autobiografică descrie adolescenţa și maturizarea în preajma unui zeu al cinematografiei. Din amintirile lui Linn Ullmann nu lipsesc frustrările și duioșia.

 

Idioata 

Idioata prezintă întâmplările din viaţa unei femei turce dornice de a se adapta cât mai bine la schimbările apărute odată cu anii petrecuţi în campusul universităţii Harvard. O vei urmări făcându-și prieteni, mergând la petreceri, rezistând în faţa dezamăgirilor și provocarilor apărute odată cu descoperirea unui nou stil de viaţă. Romanul poate fi comandat și de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

 

Tăcerea femeilor 

Tăcerea femeilor este o revizitare în cheie feminină a miturilor din Grecia antică. Vei descoperi vocile femeilor din Iliada, cărora li se permite să își povestească dramele. Întâmplările sunt redate de data aceasta de personajele devenite o pradă sau un trofeu râvnit în Războiul Troian. Romanul poate fi comandat și de pe Libris sau Cărturești 

 

Fabrica de păpuși 

Cei pasionaţi de pictură vor fi atrași de romanul Fabrica de păpuși. Vor descoperi povestea lui Iris, o nonconformistă din Anglia victoriană. Ea fuge din casa unei familii conservatoare pentru a deveni pictoriţă. Ajunge astfel în cercurile artiștilor prerafaeliţi. Unul dintre ei se oferă sa o înveţe tot ce știe. Pentru a-și plăti lecţiile, Iris pozează ca model pentru tablourile acestuia. În povestea ei se vor împleti curajul, lupta pentru afirmare într-o lume a bărbaţilor și capcanele unui oraș efervescent.

 

Micuţele doamne 

Micuţele doamne este un roman care nu se demodează. Cele patru personaje feminine vor dechide mereu discuţii despre libertate și urmările conflictelor transformate în războaie. Acţiunea se petrece în America Războiului Civil. Protagonistele amintesc de femeile care începeau să înţeleagă importanţa autonomiei în lupta pentru supravieţuire. Romanul poate fi comandat și de pe Libris sau Cărturești 

 

Volume de poezie

 

Rapoarte confidenţiale

Cei îndrăgostiţi de Malta vor avea ocazia de a citi versurile unuia dintre cei mai importanţi artiști ai insulei mediteraneene – Immanuel Mifsud, redecoperit de cititorii din Romania și datorită romanului Necunoscuta din Berlinul de Est. Versurile scrise de Mifsud în Rapoarte confidenţiale îmbină melancolia, invitaţia la călătorie, erotismul și trăirile mistuitoare.

 

minunata lume disney

Cei interesaţi de poezia contemporană pot citi și minunata lume disney. Considerat un poem performativ, în care sunt explorate copilăria, adolescenţa, sexualitatea, abandonul, temerile, iubirea, intimitatea și crizele, minunata lume Disney promite o lectură intensă precum o imersiune răvășitoare.

 

Titluri care invită la explorarea orașelor

 

Dicţionar de locuri literare bucureștene 

Cei pentru care Micul Paris nu și-a epuizat miturile și poveștile vor alege Dicţionar de locuri literare bucureștene. Vor fi invitaţi să exploreze străzile și cartierele, cinematografele și anticariatele, cârciumile și cafenelele intrate în legendă. Volumul poate fi comandat și de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

 

Nebuni și muritori 

Nebuni și muritori este un roman despre Shakespeare, dar nu despre marele William, ci despre fratele acestuia, Richard. Vei cutreiera prin Londra elisabetană pe urmele acestui Richard care vrea să recupereze niște manuscrise preţioase. Recuperera lor îi va permite să-și urmeze visul- acela de a urca pe scenă.

 

Teoria apropierii

Doi buni prieteni – un jurnalist și un preot – se reîntâlnesc în Veneţia, într-un city break. Veneţia devine, pentru ei, un pretext pentru a discuta despre lumea contemporană, despre clișee (mai ales despre nevoia de confirmare și validare a lor), dar și despre nevoia de celălalt. Romanul poate fi comandat și de pe Libris, Cărturești sau Elefant.ro

 

Eseurile unor autori ce au schimbat literatura

 

Prăbușirea 

Volumul Prăbușirea le este dedicat celor fascinaţi de Fitzgerald și de lumea artiștilor în care s-a format. Reunește scrieri cu tentă autobiografică, dar și eseuri sau amintiri despre literatura interbelică. Prăbușirea va deveni o voluptate pentru cei dornici de a se reîntoarce, măcar imaginar, în perioada în care literatura a cunoscut marile schimbări curajoase.

 

Prea multe lucruri la care să te gândești 

O selecţie din eseurile unuia dintre cei mai mari autori ai secolului XX – Saul Bellow – a fost publicată sub titlul Prea multe lucruri la care să te gândești. Amintirile despre Paris, Chicago, Spania, Israel, dar și gândurile despre mari scriitori precum Philip Roth ori Salinger devin un periplu prin istoria unui secol hotărâtor pentru omenire.

 

Povești și romane stranii

 

Părul contează enorm 

Amatorii de proză scurtă pot alege volumul Părul contează enorm, scris de unul dintre cei mai citiţi autori din România, Dan Lungu. Povestirile vor fi apreciate mai ales de cei ce preferă un stil frust și nonconformist în redarea situaţiilor de viaţă.

 

Iarna 

Unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani din spaţiul scandinav – Karl Ove Knausgard – revine cu un nou ciclu de romane, intitulat Anotimpuri. Romanul Iarna este al doilea dintre ele. Cvartetul Anotimpuri reflectă gândurile unui tată despre fiica nenăscută.

 

Trecerea poetului. Dragostea de lume 

Cele două romane din acest volum – Trecerea poetului și Dragostea de lume te invită să-l descoperi pe unul dintre cei mai mari autori elveţieni. În Trecerea poetului vei descoperi povestea unor săteni a căror viaţă este schimbată de un artist misterios. Dragostea de lume este un omagiu adus cinematografului.

 

Zavera – Secretele celui mai bun prieten

Adriana Gionea
-
0
Zavera – Secretele celui mai bun prieten

Cuvântul Zavera se traduce și prin gălăgie, agitaţie. Este cuvântul perfect ce ar fi putut descrie furtuna prin care ar fi trecut existenţa lui Ştefan, un arhitect ce descoperă niște secrete murdare după moartea celui mai bun prieten, alături de care a pornit o afacere.

Totuși, Zavera, noul film al lui Andrei Gruzsniczki, i se adresează mai degrabă unui spectator înzestrat cu darul răbdării necesare urmăririi un film în care tumultul interior nu produce explozii, ci mai degrabă implozii dozate într-o lentoare vecină cu apatia. Toate aceste implozii se manifestă prin gesturi și reacţii evazive, spectatorul având rolul de a proiecta asupra lor propriile scenarii, emoţii și interpretări.

Zavera este genul de film psihologic static din punct de vedere narativ, ce se sprijină mai degrabă pe calităţile actorului distribuit în rolul principal. Dorian Boguţă este credibil și impresionează când intră în rolul lui Ştefan, tipologia bărbatului de vârstă mijlocie, din middle class-ul autohton ce ţintește către succesul financiar confirmat. Stabilitatea lui – profesională și afectivă – este dată peste cap de secretele celui mai bun prieten, Nic (Şerban Pavlu), a cărui moarte vine din senin, în timpul unei drumeţii pe bicicletă.

image: ROLLERCOASTER PR

Odată cu moartea lui Nic, Ştefan descoperă nu doar secrete financiare ce ar putea compromite reputaţia lui și a firmei înfiinţate alături de prietenul său. Marele secret (și cel mai dureros) este legat de o posibilă relaţie secretă dintre Nic și partenera de viaţă a lui Ştefan.

Indiciul descoperit întâmplător de Ştefan, prin care poate fi dată în vileag relaţia extraconjugală și trădarea prietenului, nu duce la trepidaţii zgomotoase, la confruntări în cuplu. Ştefan preferă să facă propriile investigaţii. Bănuielile sale rămân suspendate într-o taciturnă izolare interioară, din care mai izbucnesc din când în când semnalele unei agonii refulate.

Investigaţiile făcute de Ştefan, care vizează trecutul prietenului său, înlocuiesc replicile tranșante cu semnale non-verbale diluate în sugestii vagi. Aceste investigaţii despre trecutul lui Nic sunt abandonate însă destul de rapid, iar soţia lui Ştefan este lipsită de vlagă și prea evitantă pentru a face faţă unei confruntări directe. Ea afișeazǎ gesturile și apatia unei persoane care trece printr-un puternic episod despresiv. De fapt, întreaga succesiune a scenelor din film se deruleazǎ într-un ritm anemic, monoton, ce aplatizează până la anihilare orice urmă de vitalitate a personajelor.

Zavera te determină să-l însoţești pe Ştefan, personajul central, în timp ce urmeazǎ sensul inversat parcurs de furia celui trǎdat: de la exterior spre interior. Furia nu este revǎrsatǎ, ci absorbitǎ în lumea interioară a lui Ştefan. Nu duce la confruntări sau la dialoguri lămuritoare, ci la o serie de ritualuri zilnice banale, cenușii, îngheţate în tacerile ce transformǎ ritmul cotidian în expresia dezolării.

Asistând la interiorizarea acestei furii, spectatorii vor spune că văd un film despre un personaj atipic, ireal, foarte puţin credibil, în ciuda jocului actoricesc reușit al lui Dorian Boguţǎ. Pasionaţii de psihologie vor interpreta însă comportamentul și calmul ireal dovedit de cel înșelat drept o ultimǎ încercare de a salva singurul pilon ce mai poate susţine o existenţă așa cum fusese până atunci. Acest pilon este relaţia cu familia, Ştefan având și două fiice împreună cu soșia despre care bănuiește că l-ar fi înșelat cu prietenul său cel mai bun.

Atipic în acest film este nu doar comportamentul bărbatului înșelat, care va continua rutina zilnică prin care își despovărează soţia apatică de sarcinile esenţiale atribuite (doar) ei de societatea noastră (dusul copiilor la școală, făcutul cumpărăturilor). Zavera se distinge și prin tipologia personajelor. Acestea sunt mutate din apartamentul socialist claustrofob în cel din cartierele burgheze.

Prin alegerea unui decor demn de noii îmbogăţiţi în varianta lor mai stilată, poţi depista o replică dată filmelor autohtone în care abundă scene lente dedicate ritualurilor cotidiene plictisitoare, asociate Noului val. Cinefilii atenţi la evoluţia estetică a filmului românesc actual vor considera Zavera o transpunere în lumea noilor îmbogăţiţi a temelor și comportamentelor pe care le-ar fi găsit de obicei în filmele semnate de Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu.

Spaţiul claustrofob-sufocant al apartamentului socialist de la periferie este înlocuit de un spaţiu interior mai vast, dar în care personajele se închid în propria lume. Personajele din Zavera trăiesc în apartamente din vile interbelice având un aer cochet, potrivite unor intelectuali din alte vremuri. Totuși, au parte de aceeași captivitate într-o viaţă care le scapă de sub control, doar că nu-și permit să se lase în voia reacţiilor vulcanice, precum un personaj de la mahala, căruia nu prea îi pasă de imaginea pe care o are în plan social.

Problemele expuse in Zavera vizează o categorie insuficient explorată în filmele autohtone: cea a clasei de mijloc avand aspiraţii de high class. Fără a dori să transmită mesaje denunţătoare evidente, regizorul folosește încercările ambigue ale personajului central de a-și păstra echilibrul pentru a expune (cât se poate de subtil) o posibilă aplatizare emoţională. Aplatizarea este dublată de ritualurile cotidiene atribuite de obicei tututor celor ce au cunoscut acel tip de bunăstare ce îi plasează într-o zonă încă nedefinită a stratificării autohtone – acea zonă de la graniţa dintre clasa de mijloc și înalta societate a noilor îmbogăţiţi.

Zavera este o captare a luptei pentru supravieţuirea psihică prin adâncirea în rutină. La un moment dat nu vei mai ști dacă obsesia regizorului pentru activităţile de rutină ale personajului central are la bază exclusiv dorinţa de a explora încercările acestuia de a-și reprima furia și trăirile bulversante asociate primei etape a doliului, sau urmărește de fapt să contureze un portret al unui middle class autohton – cu trăsături încă incerte și cameleonice – pornind tocmai de la un singur personaj devenit reprezentativ.

În ciuda unei naraţiuni minimaliste, statice, Zavera este un film solicitant pentru spectatorul empatic. Atenţia acordată gesturilor cotidiene repetitive și mimica deposedată de expresivitate a personajului central închis în sine branșează spectatorul receptiv la oscilaţia între epuizare și revoltă (fie ea și una reprimată). Este o branșare subtilă, aproape imposibil de detectat, însă își face efectul prin ecourile greu de exprimat în cuvinte, îmbibate în starea incomodă și greu de explicat, rămasă în spectator la finalul proiecţiei.

Zavera poate fi considerat mai degrabă un film în care nu monotonia scenelor lente este sursa disconfortului resimţit de unii spectatori. Obosela spectatorului nu se trage de la faptul că i se pun la încercare limitele răbdării în timp ce urmărește mai degrabă succesiunea unor evenimente simple din viaţa de zi cu zi a unor personaje frustrant de tăcute pentru cei ce vor un film psihologic bazat pe dialoguri tulburătoare. Scenele, culorile terne ale cadrelor și jocul actoricesc te pot epuiza deoarece transmit de fapt chinul nemărturisit al personajelor ce par a se lăsa absorbite de propria tristeţe ce le paralizează orice acţiune.

Personajele aleg îngheţul atunci când emoţiile dau în clocot, obligând mai degrabă la reacţii aprinse. Soţia devine aproape mută precum o fantomă sau un mort viu. Soţul preferă să-și descarce tensiune lustruind meticulous o pușcă sau făcându-le câteva observaţii celor două fete ale sale, care se ciondănesc încontinuu. Desfășurarea mai este animată din când în când prin câteva replici ușor amuzante, dintre protagonist și pensionara care avea grijă de mama lui în calitate de vecină devotată care ochise deja un obiect valoros pe care să pună mâna după moartea acesteia.

Zavera este genul de film care va rămâne în memoria spectatorului mai degrabă datorită unui dialog pe care îl poate iniţia. Este un dialog despre direcţiile estetice în cinematografia autohtonă, mai ales în raport cu modul (credibil) de reprezentare a umanităţii, a modelului masculin și a crizei personale.


LYTE video

Citește și Happy End – Te vei bucura că nu ai moștenit o mare avere

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

 

 

 

Trei femei – Starneste curiozitatea asociata unui serial despre emanciparea sexuala

Adriana Gionea
-
0
Trei femei – Starneste curiozitatea asociata unui serial despre emanciparea sexuala

Devorezi Trei femei cu apetitul adictiv trezit de obicei de un nou serial marca Netflix sau HBO, despre care se vorbește cu patimă, admiraţie, indignare, curiozitate sau (o mai mare sau mai mică) stupefacţie.

După o investigaţie ce a durat opt ani, jurnalista Lisa Taddeo a scris această carte așa cum scrie un scenarist niște episoade irezistibile dintr-un serial despre sexualitatea feminină: curajos, empatic, frust, convingător și fără tabuuri. Şi-a calibrat stilul precum un regizor capabil de a stârni acel vârtej de emoţii în spectatorul fidelizat. Pentru a obţine angajamentul afectiv al cititorului, Lisa Taddeo alege trei tipologii feminine ce nasc fie nevoia de identificare cu ele, fie respingerea, complicitatea sau atașamentul unui cititor solidar. Aceste trei femei provin din medii sociale și generaţii diferite. Au totuși în comun lupta inegală cu obtuzitatea semenilor atunci când vine vorba despre libertatea sexuală sau dorinţa feminină.

Lina, Sloane și Maggie sunt niște femei pe care orice om echilibrat și cu experienţă de viaţă le-ar aprecia sau, dacă nu, le-ar considera măcar normale/inofensive. Au aceleași probleme pe care le întâmpină orice adolescent, soţie neglijată ce vrea să se simtă dezirabilă sau o femeie independentă ce dorește să se bucure de propriul corp. Însă toate trei au avut ghinionul de a se naște în orașe mici sau în medii burgheze unde mentalitatea conservatoare le consideră niște deviante pe femeile ce au fantezii picante și își doresc pasiune, pe lângă devotamentul unui soţ cu poziţie social de invidiat și un job stabil.

Lina se mulează pe tipologia casnicei nefericite, dar care până la urmă iese dintr-o căsnicie sufocantă, în care nevoile ei sexuale nevinovate sunt considerate inutile atâta vreme cât există un confort material și o stabilitate data de un act. Lina își va redescoperi sexualitatea după ce va reînnoda legătura fierbinte cu marea iubire din liceu, pe care a pierdut-o după ce drogul violului a transformat-o din victimă în adolescenta considerată de toţi o depravată.

Nici Maggie nu scapă de etichetările colective. După ce își dă în judecată profesorul preferat, atrage blamul întregii comunităţi. Profesorul admirat de majoritatea elevilor a profitat de încrederea ei în perioada în care Maggie era debusolată și implicit vulnerabilă. I-a exploatat precum un psihopat nevoia de a se simţi apreciată și protejată, pentru a o seduce. Totuși, Maggie nu este crezută de cei din jur. Considerat profesorul anului și având o căsnicie perfectă în ochii celor din jur, acesta nu putea fi ispitit de o adolescentă. Maggie întruchipa în ochii majorităţii pericolul ce se năpustește precum un animal de pradă asupra tihnei în care plutește idilic orice familie respectabilă. A i se face dreptate lui Maggie însemna o ameninţare la adresa comunităţii și a valorilor devenite iluzia siguranţei ce valida scenariul de viaţă al celor ce visau la familia perfectă.

Mai norocoasă decât Lina și Maggie pare să fie Sloane. Provine din upper class-ul asociat privilegiilor de nezdruncinat. Își poate permite orice fantezie deoarece apartenenţa ei la înalta societate o ţine departe de mocirla în care sunt adesea târâte femeile care își permit să își dezvăluie problemele, ieșind astfel din tiparele conformismului. Sloane are la rândul ei un secret considerat murdar. Acceptă fanteziile soţului ei fidel. Acesta se excită când știe că ea are aventuri cu alţi bărbaţi. Deși viaţa ei sexuală ar conduce-o direct în zona femeilor marginalizate, care acceptă sexul în trei, Sloane are cea mai sigură viaţă dintre cele trei femei.

Spre deosebire de Maggie și Lina, Sloane și-a îndeplinit visul – acela de a deșine un restaurant de lux. Este independentă financiar și nu a fost obligată să-și petreacă viaţa într-o comunitate având o mentalitate provincial-retrogradă. Are un partener ce îi susţine planurile și care îi alungă teama în faţa imaginii din oglinda ce îi spune că se îndreptă spre vârsta la care femeile ce și-au construit viaţa pe talentul de a se face dorite încep să nu se mai simtă dezirabile precum cele abia ieșite din adolescenţă.

Gândurile, atitudinile, fanteziile și dorinţa de libertate a celor trei femei trecute prin crize existenţiale îi va face pe mulţi cititori să exprime opinii contradictorii despre ele. Sunt pagini care îi vor face să le dea dreptate, altele să le spună cuvinte apăsătoare, care să fie precum un duș rece menit să le trezească la realitate, pentru a le determina să ia decizia pe care altcineva o consideră potrivită.

Evenimentele din trecutul celor trei femei sunt dense precum niște scene intense, care te ţin cu sufletul la gură. Autoarea alege să le prezinte în momente decisive ale vieţii lor, când acumularea unor tensiuni le face să își dezvăluie tot ce au mai dezordonat și totodată mai bun în ele. Multe cititoare se vor simţi securizate de modul în care Lisa Taddeo alege să expună vulnerabilităţile și resursele fiecăreia.

Cele trei femei sunt prinse într-un roller coaster al emoţiilor ce le poartă de la abis la extaz, de la tristeţea feroce la euforia dorinţei ce devine sinonimul emancipării, al trezirii dintr-o amorţire afectivă. Succesiunea evenimentelor amplifică satisfăcător ritmul lecturii, încât vei lăuda stilul autoarei, care alege să prezinte alternativ situaţiile din viaţa celor trei femei. Cartea este divizată în capitole bine dozate, care poartă chiar numele celor trei femei, amintindu-ţi astfel de un serial în care fiecare episod este așteptat cu sufletul la gură, după ce anteriorul a incitat la discuţii îndrăzneţe cu prietenii sau partenerul de viaţă.

Alegând abil succesiunea detaliilor, Lisa Taddeo pare să exploreze mărturisirile intime ale acestor femei pentru a da glas tuturor femeilor din comunităţile americane retrograde, izolate în propria închistare ce duce la irosire și ratare. Probabil că vieţile acestor femei ar fi fost total diferite dacă s-ar fi născut într-o ţară europeană, unde scriitorii precum Catherine Millet și oamenii vorbesc provocator și degajat despre triunghiuri amoroase, escapade ori dreptul femeii de a fi ceea ce vrea să fie.

Probabil că mulţi cititori europeni vor încerca să înţeleagă de ce Trei femei este considerată o carte fierbinte, care a provocat un seism în mentalitatea colectivă din Statele Unite. Pentru cititorul european (mai ales pentru cel din Vest), fanteziile și aventurile celor trei femei nu mai sunt deloc spectaculoase, controversate, șocante. Mai bine zis, șocante sunt atitudinile celor din jur faţă de nevoia lor de a se bucura de propria sexualitate, de a se lăsa în voia dorinţei și a fanteziilor, de a se elibera din relaţii sau căsnicii plictisitoare, în care partenerii lor le împiedică să experimenteze plăcerea. Așadar, nu este de mirare că mulţi vor compara această carte de non-ficţiune cu multe romane actuale în care este demitizată societatea americană chiar de cei ce au trăit în interiorul ei. Trei femei denunţă ipocrizia, puritanismul de faţadă și meschinăria comunităţilor din așa-zisa America profundă, moralistă și moralizatoare.

Vei descoperi o sincronizare inteligentă între poveștile individuale ce au ca punct comun feminitatea și emanciparea sexuală și observaţiile necruţătoare asupra societăţii americane. Dramele celor trei femei prezintă un tablou pesimist al unei Americii subjugate de mentalităţi învechite, amintind mai ales de cele din satele mioritice în care femeia este blamată când are curajul de a denunţa o nedreptate sau un abuz de putere. Prin cazul adolescentei Maggie – sedusă, apoi abandonată de profesorul idealizat – Lisa Taddeo demonstrează că sistemul de valori ce stabilește cine este victima și cine este abuzatorul este unul revoltator de inegal. Femeile având trăsături fizice și de personalitate ce nu se încadrează în standarde nu vor fi niciodată credibile atunci când raportează un abuz, așa cum au demonstrat-o și reacţiile polarizate stârnite de curajoasele dezvăluiri din campania #meetoo.

Datorită modului în care îmbină poveștile individuale cu observaţiile referitoare la societate, Lisa Taddeo reușește să atragă mai multe categorii de cititori. Vor citi paginile din Trei femei și citorii dornici de a înţelege mai multe despre sexualitatea feminină, și vânătorii de picanterii, dar și femeile ce se simţeau vinovate, acum susţinute de acest demers al Lisei Taddeo de a le face dreptate celor blamate. Nu sunt uitaţi nici acei cititori sceptici în faţa unui bestseller american, gata să afirme că anumite pagini plasează cartea în facila categorie a lecturilor softporn. Pentru aceștia din urmă, Lisa Taddeo a pregătit niște pagini care intrigă. Este vorba despre paginile cu amintiri despre mama ei, ce a trăit în Italia postbelică – aflată între mentalitatea machistă și revoluţia sexuală. Mărturisirile despre mama ei te fac să-ţi imaginezi un cocktail între scrierile unui psihanalist și romanele Elenei Ferrante (cele din afara Tetralogiei napolitane). Volumul poate fi comandat și de pe Libris sau Cărturești

Citește și Femeile anului în 8 filme de neuitat

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026