Facebook
Acasă Articole Editor's pick Pagină 18

Editor's pick

Ultimele

Dolor y Gloria – Intre primele semne ale dorintei si arta salvatoare de la maturitate

Adriana Gionea
-
1
Dolor y Gloria – Intre primele semne ale dorintei si arta salvatoare de la maturitate

O tentativă reuşită de a infiltra o doză de frumos în cotidianul spectatorului. O voluptuoasă, dar şi răvăşitoare întâlnire cu trecutul. O retrospectivă a imaginilor ce marchează o evoluţie afectivă, de la calda lumină din verile copilăriei până la senzualele tonuri şi nuanţe ale erotismului asociat diferitelor vârste – un erotism senin-molcom, tandru, melancolic şi vindecător, care provoacă mirare, apoi devine o nesecată sursă de inspiraţie artistică, până şi în clipele ce nu anunţau decât apropierea sfârşitului. O declaraţie de iubire adusă artelor vizuale şi cinematografiei în special, care poate domoli teama de moarte şi tentaţia autodistrugerii. O descriere seducătoare, din punct de vedere cromatic, a unei agonii interioare ce însoţeşte lipsa inspiraţiei artistice. Un strigăt de regret după o iubire pierdută, transformat în artă. Un omagiu adus primei prezenţe feminine hotărâtoare pentru destinul unui băiat sărac, devenit apoi un cineast vizionar. Şi nu în ultimul rând, o promisiune şi o reverenţă adresate de Almodovar cinefililor ce i-au privit şi adorat lacom filmele: aceea de a pune dependenţa de cinematografie mai presus de orice tentaţie de a se lăsa pradă unui abis ce ameninţă la un moment dat fiecare mare creator. La toate acestea ajungi să te gândeşti când vezi Dolor y Gloria.

Ceea ce vei trăi şi vedea în timpul filmului este sintetizat şi anticipat perfect în primele imagini. Aceste imagini par nişte picturi poetic-hipnotice în nuanţe puternice, incandescente. Îţi dau iluzia că pot lichefia ecranul precum nişte compoziţii psihedelice deturnate într-o direcţie mult mai profundă, care apasă nişte pedale abisale, menite să trezească mai ales acea memorie ce se preface adormită.

Memoria personajului principal, Salvador Mallo – un cineast zeificat, interpretat convingător şi fascinant de Antonio Banderas – este precum nuanţele din aceste imagini de început. Datorită amintirilor pe care începe să le deruleze precum cadrele unui film cu acţiune fragmentată, personajul îi oferă spectatorului acel amestec irezistibil şi evaziv-enigmatic de stări greu de explicat. Sunt acele stări şi emoţii năucitoare, ambigue, stimulante şi uneori copleşitoare, în care ne place mai degrabă să ne scufundăm total decât să ni le explicăm.

La farmecul vizual din Dolor y Gloria contribuie şi forţa culorilor. Îl vei regăsi pe acelaşi Almodovar care potriveşte culorile într-un mod care te provoacă să le reinterpretezi sensurile. Roşul aprins, precum şi alte culori primare sau nuante supra-expuse în istoria cinematografiei ajung să creeze în acest film (ca-n toate filmele lui Almodovar) efecte neaşteptate, coagulate în acea stranietate melancolic-senzuală ce străpunge cotidianul. De fapt, Almodovar poate aduce stranietatea captivantă şi într-o austeră şi angoasantă scenă de spital.

Deşi multi au spus că Dolor y Gloria este un film în care temele şi obsesiile lui Almodovar devin mult mai terne, dezamăgind anumiţi fani, vei continua să admiri acelaşi talent în a găsi adâncimi difuze chiar şi în culori primare folosite de obicei pentru a exprima stări evidente, pentru a demasca, nicidecum pentru a învălui în mister. Aşa cum se întâmplă în filmele-cult ale lui Almodovar, culorile pop, ţipătoare sau electrizante îşi pierd fixitatea şi alunecă spre sensuri ori stări mult mai volatile.

Dolor y Gloria devine o derulare a trecutului, în care şuvoiul amintirilor este declanşat de la anumite detalii din prezent, expuse uneori prin imagini metaforice sau prin traversări vizuale poetice de la o perioadă la alta. O scufundare a personajului central într-o piscină (ce pare mai degrabă o tehnică de meditaţie subacvatică) inundă ecranul printr-un albastru ce va tulbura abisurile memoriei. Se trece apoi brusc la scene din copilărie.

O vei revedea pe actriţa Penelope Cruz în scene rurale picturale, spălând rufele pe malul râului, arătând apetisant precum femeile interpretate de actriţele italiene alese de neaorealiştii anilor ’60. Penelope Cruz intra expresiv în rolul mamei latine aprige şi descurcăreţe. Ea va deveni aici simbolul forţei feminine din Spania săracă a deceniilor trecute, în care mamele ţineau casa, erau adevăratul stâlp al familiei şi luau deciziile vitale pentru viitorul copiilor. Unele îşi trimiteau copiii să fie instruiţi de preoţimea obtuză la minte când nu îşi permiteau să îi dea la alte şcoli.

Copilăria plină de lipsuri a regizorului-personaj Salvador Mallo este salvată de imaginaţia puternică şi de iubirea pentru filme şi muzică. Amintirile despre verile copilăriei, petrecute în faţa cinematografului improvizat în aer liber, care mirosea a iasomie, urină şi a briză se întorc obsesiv şi revigorant în memoria cineastului adult.

Aflat în plină criză existenţială şi artistică, Salvador începe să scrie o povestire despre marea lui iubire din tinereţe – un bărbat dependent de heroină. Povestirea va fi transformată într-o piesă de teatru de tip one-man-show în care protagonistul – iubitul din trecut – va fi interpretat de un alt bărbat ce i-a marcat existenţa şi pe care Salvador l-a distribuit în filmul ce i-a adus gloria şi foarte mulţi admiratori.

Filmul este construit sub forma unei permanente şi fascinante suprapuneri a trecutului peste prezent. Prezentul este acaparat de oscilaţia lui Salvador între apatie, izolarea dezolantă cauzată de un episod despresiv şi trepidaţiile provocate de reapropierea uşor conflictuală de bărbatul care devenise actorul din filmul ce i-a adus consacrarea. În schimb, trecutul devine pentru Salvador Mallo o fertilă scufundare în imagini luminate de primele forme ale unei dorinţe interzise, dar mai ales de pasiunea pentru film. Pasiunea pentru cinematografie şi pentru muzica subversivă nu este deloc strivită de ignoranţa promovată în scolile strice ale preoţimii devotate lui Franco (scenele cu preoţi sunt mai degrabă amuzant-parodice în acest film).

Înzestrat cu o putere a imaginaţiei cum doar la viitorii artişti crescuţi în medii foarte sărace mai găseşti, cineastul din film îşi transformă copilăria dintr-o sursă de frustrări, ce pot alimenta viitoarele resentimente, într-o perioadă a marilor descoperiri. Una dintre ele este vitală pentru autenticitatea în relaţia cu sine, de care are nevoie un artist inovator. Această revelaţie este legată de identitatea sexuală.

Într-o eră a stricteţii, cineastul aflat cândva la graniţa dintre copilărie şi pubertate descoperă atracţia faţă de corpul masculin atunci când ajunge să-l alfabetizeze pe un vecin cu talent de pictor naiv, care promite să zugravească amărâta casă a mamei sale. Nu te aştepta la o desfăşurare excentric-dezlănţuită a primilor fiori erotici. În Dolor y Gloria, primele conştientizări ale erotismului rămân doar la nivelul admirării unui trup. Nu este nimic pătimaş, ci mai degrabă o ultimă urmă de inocenţă şi de seninătate, care va deveni refugiul şi alinarea din memoria unui adult căruia trecerea anilor nu i-au adus doar împlinirea în lumea filmului, ci şi multe boli ale trupului.

Există multe trimiteri la trup în acest film. Însă carnalul este înlocuit de reflecţie, de o pendulare între amintirea plăcerilor şi decăderea fizică. Este genul de pendulare epuizantă şi totodată stimulantă din perspectiva aristică. Îl revei vedea pe Antonio Banderas cum îşi asumă cu multă pricepere un rol ce îi contrazice imaginea de sex-symbol, reamintindu-i publicului că poate gestiona un rol demn de fineţea sofisticată cerută de filmele de autor. Banderas împrumută autentic şi profund mimicile unui chip obosit şi gesturile atribuite unui artist de succes ce ar vrea liniştea sinistră pe care o caută de obicei vieţuitoarele în agonie, ce se apropie de fundul unei ape adânci pentru a întrerupe orice legătură cu viaţa.

Regizorul interpretat de Banderas se zbate între capitularea în faţa sfârşitului şi legăturile umane ce îi mai resuscitează statutul de mare inovator în lumea cinematografiei –  are nişte reacţii (auto)ironice atunci când este invitat la proiecţia care aniversează treizeci de ani de la premiera unuia dintre filmele sale ce au făcut furori. Dar această zbatere interioară a lui Salvador nu devine agonizantă şi pentru spectator. Dimpotrivă, Almodovar redă înotarea în depresia tratată din când în când şi cu heroină printr-o succesiune de imagini vibrante, intense.

Nimic nu devine tern odată cu prăbuşirea personajului în propriul abis, ci ajunge să capete o anumită langoare. Somnolenţa indusă de heroină face trecerea de la prezentul trist la amintirile despre energia din anii copilăriei. Ori de câte ori se lasă pe spate, păcălit de iluzia calmului indus de heroina oferită de actorul alături de care a trăit momente decisive din cariera lui de regizor, personajul central se abandonează de fapt amintirilor puternice din anii în care a redescoperit dorinţa sexuală şi forţa ei de a transforma lumea interioară, de a-l obliga pe un artist în devenire să îşi asume un stil aparte, să urmeze căi neurmate de nimeni, cu asumarea necesară unui iconoclast provocator.

Dolor y Gloria poate fi interpretat şi în registrul filmelor autobiografice, dar în care secvenţele ce transpun anumite realităţi intime ale regizorului nu sunt neapărat o mărturisire fermă, ci mai degrabă un joc al aluziilor. Filmul este o invitaţie la discuţii despre curaj, unicitate, legătura dintre asumarea de a fi considerat diferit şi inovaţie, despe graniţa dintre ficţiuni si autodezvăluire, despre rolul decisiv pe care îl au legăturile puternice din trecut asupra unui prezent mereu în schimbare, asupra forţei de regenerare împotriva bolii, ce îşi trage sevele din amintirile inundate de lumina primilor zori ai erotismului.

Filmul mai are şi un alt mesaj. Aceste mesaj este legat de modul în care lumea interioară şi intenţiile unui artist ajung să fie receptate de publicul avid să transforme anumite creaţii în fetişuri. Almodovar aduce în discuţie (mai degrabă caustic-demitizant) modul în care filmele contemporane devin unele cult după ce sunt receptate ca provocatoare, şocante, cu efecte puternice asupra vechilor şabloane (în film se face referire mereu la filmul prin care personajul central ajunge să fie adulat de public).

După ce au văzut Dolor y Gloria, fanii lui Almodovar s-au împărţit în două tabere. Unii au început să îi pună la îndoiala vitalitatea artistică, devenind nişte contestatari ai stilului mult mai liniştit de a prezenta legăturile umane, fiindu-le dor de acea excentricitate provocatoare şi iconoclastă din filmele sale cult. Alţii, dimpotrivă, apreciază această nouă direcţie, începută odată cu filmul precedent – Julieta – în care toate sentimentele răvăşitoare capătă un ton elegant, mai subtil şi mai lent, dar cara păstrează acelaşi mesaj liniştitor pentru fani: Almodovar nu va renunţa la insolitul dat de culoarea intensă, devenită un personaj în sine, ce susţine şi potenţează forţa protagoniştilor, acoperind cu mister intenţiile lor şi adăugând magie chiar şi într-un film cu scenariu deloc palpitant.

Chiar şi potolit, Almodovar îşi păstrează talentul de a te ţine captiv în sala de cinema, de a crea filme care să se înfigă în memoria ta, să te farmece într-un mod adesea intraductibil şi indescifrabil. Dolor y Gloria nu mai este neapărat despre patima revărsată original, uneori bizar-exploziv ori spumos-amuzant în filmele sale, ci mai degrabă despre frumuseţea candid-sentimentală, nealterată, care îşi face loc până şi în cotloanele inaccesibile ale disperării, ale declinului.

Filmul va rămâne în primul rând un răsfăţ estetic pentru cei pasionaţi de artă, care nu pot respira fără a se lăsa vrăjiţi de imagine. Dacă te pasionează suprarealismul şi continuarea lui în arta contemporană, vei admira unele dintre cele mai frumoase decoruri de scene interioare văzute în ultimii ani. Arta este un personaj omniprezent în film, iar fiecare obiect – tablou, piesă de mobilier, sculptură – este aleasă pentru a vorbi în locul personajelor despre călătoria între prezentul cineastului sofisticat şi îndrăzneţ, şlefuit de alegerile radicale făcute, şi lumea veche pe care a lăsat-o în urmă, dominată de imaginea mamei şi a satului iberic arhaic. Modul în care Almodovar alege să exprime prin obiecte trecerea de la Spania veche la Madridul progresist, dezgheţat, electrizant-libertin şi efervescent al anilor ’80, de care aminteşte şi în prozele din Patty Diphusa, este unul care să te farmece, convingându-te să te bucuri până şi de scenele apăsătoare.

Dolor y Gloria a putut fi văzut în premieră, la Bucureşti, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2019.

Durere și Glorie | De Almodovar | 18 oct.

LYTE video

Citeşte şi Filme spaniole – Frumuseţea e peste tot

Filme Spaniole – Frumusetea e peste tot

 

Giacomo Casanova. Sonata inimilor frante – Un deliciu

Adriana Gionea
-
0
Giacomo Casanova. Sonata inimilor frante – Un deliciu

Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este un roman precum un festin delicios-abundent, din care eşti invitat să te înfrupţi lacom. Trebuie doar să treci de primul capitol pentru a ţi se deschide în faţă Veneţia, cu toată splendoarea şi încrengătura ei de intrigi şi ademeniri.

Puţini sunt cei ce rezistă în faţa unui amestec reuşit de ingrediente aparţinând unui roman istoric, unui roman de aventuri şi unui roman despre jocurile seducţiei. Dacă tot acest festin are loc în palatele veneţiene unde se strecura Casanova pentru a seduce atât o fecioară îndragostită de artă, cât şi o nobilă austriacă mult prea experimentată şi unsă cu toate alifiile, aşteaptă-te la un roman precum un film palpitant şi generos cu spectatorul care vrea scene ispititoare.

Povestea începe de la un joc devenit clasic în literatură şi reinventat în orice secol. Jocul este iniţiat de o irezistibilă, machiavelică şi ambiţioasă contesă, numită Margarethe von Steinberg. Ea vine din Austria cu planuri politice secrere. Aceste planuri vor lega interesele trădătorilor nobili veneţieni de interesele împărătesei austriece Maria Theresa.

Lui Casanova i se aprind imediat călcâiele după experimentata contesă. Ar dori-o pe lista cuceririlor sale, însă nici nu bănuieşte ce va trebui să îndure. Deliciul va trece prin supliciu. Pentru a o poseda pe contesa Margarethe, el trebuie să câştige un pariu. Dacă va reuşi rapid să o seducă, apoi să o dezonoreze pe Francesca, el va ajunge în patul contesei. Dar cine este Francesca? Ea este frumoasa fiică virgină a unui nobil veneţian respectabil.

Provocarea este cât se poate de tentantă pentru Casanova. O va cunoaşte şi pe mult râvnita adolescentă ce devine modelul pictorului Tiepolo, apoi se va alege şi cu marele trofeu: plăcerile oferite de contesa vestită datorită priceperii ei. Aşadar, pariul contesei promite o recompense dublă. Însă jocul va scăpa de sub control, iar dubla recompensă va deveni o dublă capcană. Pe Casanova îl aşteaptă nu doar o revelaţie legată de posibilitatea de a iubi cu adevărat. El va fi izbit aproapte fatal şi de urmările feroce ale intrigilor politice din Veneţia ameninţată de Inchiziţie.

Pariul lansat de contesa austriacă este de fapt mai mult decât o momeală pentru cititorul pasionat de jocurile psihologice greu de gestionat. Miza se dovedeşte a fi una mult mai sofisticată. Pariul devine pretextul folosit de autorul Matteo Strukul pentru a etala captivant Veneţia. Te va ancora vizual şi olfactiv în atmosfera ei, erotic-lejeră, dar şi tenebros-claustrofobă. Te va apropia de contextul politic al epocii. Vei înţelege ruptura dintre nobilimea vizionară şi libertină, mereu la curent cu marile scrieri subversive ale minţilor luminate (acţiunea se petrece în secolul Iluminismului) şi cei ce doreau scufundarea Veneţiei în bezna fanatismului şi a supunerii.

Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este de fapt al Veneţiei. Vei (re)descoperi o Veneţie care mirosea a parfumuri scumpe aduse de peste mări şi ţări, dar şi a moarte. Este Veneţia secolului al XVIII-lea, care devenise un muşuroi de spioni şi de trădători. O Veneţie precum o curtezană încântătoare, dar căreia îi place să-şi mai pună şi câte o mască hâdă, plină de cruzime faţă de amorezul căzut în plasa ei. O Veneţie a splendorii şi a mizeriei umane deopotrivă. A balurilor din grădinile generoase, dar şi a carcerei strâmte.

Matteo Strukul, unul dintre cei mai populari autori italieni, cunoaşte secretele celui hotărât să îşi ţină cititorul captiv. Mizează pe o dozare inteligentă a faptelor istorice. Alege tacticos elementele care te introduc în atmosfera oraşului plutitor. Manipulează la fel de bine sforile suspansului, care îţi accelereaza pulsul pe măsură ce te vei apropia de final. El ar putea scrie un scenariu pentru un film de epocă devenit rapid un hit.

Multe scene amintesc de genul acela de film care te răsfaţă vizual, te delectează, dar îţi şi deschide apetitul pentru a citi mai multe cărţi despre secolul al XVIII-lea. Totuşi, dincolo de scriitura acaparantă, vei aprecia abilitatea autorului de a i se adresa marelui public fără a cădea total in ispita senzaţionalismului erotic şi a pitorescului facil.

Imaginea lui Casanova îi va surprinde pe cei ce l-au considerat un simplu aventurier căruia îi plăcea să-i facă-n ciudă nobilului respectabil luându-i soţia, amanta sau fiica promisă unui alt aristocrat. Cei ce l-au considerat pe Casanova mai mult decât un afemeiat histrionic, îndrăgostit doar de propria faimă, vor aprecia la rândul lor acest roman. Vor considera, pe bună dreptate, că Matteo Strukul i-a făcut dreptate lui Casanova, prezentându-l aşa cum a fost de fapt: simbolul unui strigăt de libertate. Casanova simboliza nu doar Veneţia contrastelor şi a contradicţiilor. El era întruchiparea unui secol decisiv pentru umanitate. A fost secolul intelectualilor vizionari, în care seducţia şi manifestul erudit împotriva cenzurii deveniseră adevăraţii amanţi ce scandalizau clerul şi regii fanatici.

Talentul autorului de a împleti voluptuos istoria cu aventurile galante, raţiunrea cu abandonul anarhic în paradisul senzual-incandescent şi mai ales tentanta superficialitate emoţională cu nevoia de profunzime din secolul iluminiştilor îl ajută pe cititor să-l vadă pe Casanova drept un apărător al umanităţii eliberate, nu doar al Veneţiei terorizate de Inchiziţie. Prin modul în care urmăreşte faptele riscante şi neruşinate ale lui Casanova, autorul te ajuta să înţelegi de ce era venerat dar şi urât de cei din jur.

Casanova era adorat şi detestat datorită unor calităţi rare, ce treceau dincolo de seducţia imediată. El era precum oraşul său de suflet, Venetia: o aglomerare derutantă de contradicţii, splendori şi farse, de asumări şi de minciuni.

Casanova purta multe măşti seducătoare, aşa cum făcea şi Veneţia când îţi lua ochii prin varietatea palatelor ce dominau canalele, în spatele cărora mişunau intenţiile sumbre. Casanova din roman avea o frumuseţe ce dezvăluia ascunzişuri întortocheate. Stăpânea rara coregrafie a unui erotism adaptabil. Era un maestru al răsfaţului oferit femeii dorite, însă nu ezita să îşi arate latura impetuoasă, dezlanţuită, când întâlnea femei experimentate. Trecea de la răbdare la dominare. De la gesturile rafinate şi calculate la acţiuni ce îl transformau în duşmanul propriei libertăţi. La rândul lor, personajele feminine ies din corsetul unor tipologii previzibile şi îmbracă nişte deghizări care uimesc.

Pe Casanova l-a înţeles cel mai bine doamna de încredere a contesei autriece. Doamna de onoare nu ezita să se comporte precum cea mai docilă curtezană în braţele unui Casanova ieşit parcă din romanele Marchizului de Sade. Acestui personaj feminin îi atribuie autorul capacitatea de a vedea în interiorul lui Casanova, deconspirând astfel secretul farmecelor sale. El seducea prin amestecul acela de autodistrugere şi de romantism care îl faceau unic.

Exista în Casanova o aură de splendidă decadenţă, o urmă de infinit melancolic în privire. Tot ce facea era îmbinat de o lumină bolnavă, plină de farmec.

Acest amestec din personalitatea lui Casanova era legat simbolic de schimbările prin care trecea Veneţia în secolul al XVIII-lea. Oraşul avea puterea şubrezită şi arunca ultima văpaie de strălucire înaintea pierderii gloriei din cauza jocurilor politice. Impresiile trezite în cititor de Veneţia lui Casanova pot fi comparate cu trăirile ce amestecă voluptatea, agonia, regretul, nostalgia şi teama în faţa unui apus răpitor, despre care vei şti că poate fi ultimul în prezenţa unei lumi care va dispărea.

Romanul ar putea deveni scenariul unui regizor care strecoară lecţia istoriei într-un film accesibil, dar fără a renunţa la calitate. Matteo Strukul a calculat foarte bine fiecare element. Scenele sunt echilibrate şi antrenante. Imaginile şi decorurile strălucitoarei şi opulentei Veneţii nu sunt alese întâmplător, doar pentru a seduce retina. Fiecare imagine este descrisă pentru a oferi cadrele potrivite, cu tentă alegorică.

Nuanţele incandescente ale apusurilor, palatele decorate grandios, teatrul unde se pun în scenă comediile semnate de Goldoni, măştile, luminile reflectate în apa neagră pe care alunecă spionii şi forfota din piaţa San Marco nu sunt alese pentru a fi simple vederi în proză. Ele amplifică la timp ecourile strărilor, fiorii plăcerii şi ai groazei. Prevestesc victorii amoroase, dar şi tragedii.

Evenimentele scurse într-un şuvoi ameţitor precum fuga lui Casanova dintr-un loc în altul alternează cu pasaje care invită la reverie sub luminile unui apus de iulie, ce promite o noapte hotărâtoare pentru toate personajele. Peste toate acestea pluteşte acel copleşitor şi înfiorător amestec de frumuseţe şi putreziciune, după cum palatele extravagante se prelungeau spre apa canalelor uneori fetide.

Te vei bucura de un roman care îţi poate oferi exact ce îţi doreşti dacă visezi la Veneţia şi la ieşirea din cotidian: iluzia că te afli chiar acolo, alături de Casanova. Matteo Strukul ştie exact ce imagini să creeze. Veneţia din cartea lui este acea pictură mişcătoare şi abundentă, în care nuanţele şi contrastele se revarsă fără cenzură. Vei descoperi nobile şi curtezane desprinse din tablourile lui Tizian, inchizitori având chipuri hidoase, oameni politici fanatici sau, dimpotrivă, adepţi ai desfrâului promovat de Casanova.

Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte poate fi considerat şi o laudă adusă literaturii din secolul al XVIII-lea. Era secolul unei îndrăzneli fără precedent. Scriitorii doreau să deschidă porţi interzise, invitând la nesupunere şi la folosirea erotismului ca formă de protest împotriva oricărei cenzuri. Vei regăsi ecouri din romanele galante vândute pe sub mână de negustorii epoci, departe de ochii inchizitorilor. Imaginile şi intrigile senzuale din acest roman cochetează subtil cu trimiteri spre Marchizul de Sade şi spre clasicul roman Legături primejdioase (Liaisons dangereuses).

Vei compara priceperea personajului feminin uns cu toate alifiile cu stilul autorului. Contesa îl momeşte pe Casanova promiţându-i plăceri imediate. La fel şi Matteo Strukul îi promite cititorului o evadare din cotidian menită să provoace fantasmele senzuale. Totuşi, pe măsură ce înaintezi către final, îţi dai seama că ai acceptat de fapt invitaţia la ceva mult mai profund, cum ar fi reflecţia asupra unei epoci, asupra libertăţii supreme, cu scopul libertinajului răsunător. După cum parşiva contesă are planurile ei, şi autorul îşi urmăreşte scopul: acela de a vorbi despre istoria Veneţiei, despre spiritul ei, promiţându-i cititorului alte plăceri.

Romanul poate fi comandat şi de pe LibHumanitas, Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Citeşte şi Turneu la Bolzano – Casanova este victima unei farse

Dorinţă – Veneţia irezistibilă

Turneu la Bolzano – Casanova este victima unei farse

Dorinta – Venetia irezistibila

Dorinta – Venetia irezistibila

Adriana Gionea
-
0
Dorinta – Venetia irezistibila

Oraşele istorice devin adevărate mituri. Acestea fac tot ce vor din locuitorii lor şi din străinii amatori de aventuri sau pur şi simplu de iluzii. Veneţia este unul dintre aceste oraşe.

Din căutătorii de plăceri, Veneţia a făcut risipitori cum doar aici găseai. Din vicioşi a făcut pariori cu stil şi vestiţi protectori de curtezane. Din şarlatani a făcut purtători de măşti ce se prelingeau noaptea printre canale, spre locurile clandestine ale pierzaniei. Din oameni de joasă speţă a făcut spioni cu aspiraţii politice înalte.

Din Antonio şi Camilla, Veneţia a făcut nişte artişti. Cei doi sunt protagoniştii din Dorinţă, noul roman scris de Mathias Enard. Le vei descoperi povestea în pasaje precum o vrajă. Dorinţă poate fi considerat un refugiu în zilele care te storc nemilos de energie şi de timpul personal. Oferă binefacerile unei infuzii necesare de frumuseţe picurată graţios peste cotidian.

Antonio era ucenicul promiţător din atelierul unui renumit gravor. Acest gravor se îmbogăţise din comerţul înfloritor cu suveniruri sub forma unor imagini vibrante şi pitoreşti ale magnificului oraş plutitor. Pe Camilla, Veneţia o pregătea pentru a seduce nobilii prin vocea ei, şlefuită la Ospedale della Pieta, unul dintre orfelinatele de pe lagună.

Antonio se lasă fermecat de Camilla în momentul în care ea păşeşte alături de tânărul Amerigo în atelierul gravorului. Amerigo era supraveghetorul acesteia, dar şi prietenul ei cel mai bun. El venise pentru a comanda o imagine a celebrului orfelinat numit Ospedale della Pieta.

Antonio ignoră vigilenţa lui Amerigo. Nu ezită să arunce nişte priviri uşor neruşinate spre Camilla. Faptul că adolescenta voluptuoasă îşi păstrează atitudinea rezervată nu îl descurajează. El ştie că Veneţia îi dă castităţii feminine aura unei viitoare libertăţi trupeşti ce zace ascunsă până la întâlnirea potrivită.

Tinerele caste precum sfioasa Camilla aprindeau cel mai mult imaginaţia veneţienilor şi a călătorilor. La o partidă de cărţi sau între două vizite la stabilimentele plăcerilor, ei discutau despre fecioarele posesoare ale unor voci de aur. Ele erau orfanele învăţate să cânte sub ochii preoţilor. Din rândul lor făcea parte şi Camilla. Orfanele cu voci uimitoare erau singura sursă de sunete armonioase pentru urechile domnilor atunci când postul dinaintea marilor sărbatori sacre interziceau spectacolele.

În paralel cu descrierea obsesiei lui Antonio, care începe să străbată oraşul în cautarea frumoasei Camilla, vei urmări şi rătăcirile veneţiene ale maestrului său, marele gravor. Cum acţiunea se petrece în zilele carnavalului, maestrul îşi pune masca. La adăpostul deghizării se duce nestingherit în acele părţi ale Veneţiei devenite cuiburi somptuoase ale plăcerilor interzise.

Maestrul lui Antonio îi oferă cititorului unul dintre cele mai spumoase dialoguri despre Veneţia şi ale sale atracţii feminine. De fapt, acest personaj cu mască a fost ales de Mathias Enard pentru a îmbrăca povestea de dragoste din Dorinţă în faldurile strălucitoare ale unei epoci. Urmărind acest personaj care străbate canalele Veneţiei, te scufunzi languros în atmosfera oraşului din secolul al XVIII-lea.

Sub lumina apusurilor sau a zorilor în care aburii ceţii de ianuarie sunt comparaţi cu mişcările unui balaur deasupra canalelor, ajungi să cunoşti Veneţia din anul în care apărea opera Il Mondo della luna. Era Veneţia lui Goldoni, a lui Vivaldi şi a lui Canaletto. Veneţia deghizărilor şi a marilor înşelătorii. O Veneţie făcută pentru a putea aţâţa lacom toate simţurile. Nu întâmplator sunt pomeniţi muzicieni şi pictori în acest roman. Mathias Enard ştie cum să redea sincronizarea perfectă dintre culoare, sunet şi lumina pâcloasă ce învăluia legendara Veneţie descătuşată în secolul lui Casanova.

Sincronizarea vizual-auditivă este ademenitoare şi reconfortanta pentru cititor, mai ales că este dublată şi de sincronizarea dintre sunet, imagine şi trăirile personajelor. Antonio conştientizează dorinţa mistuitoare pentru Camilla privind arhitectura de o grandoare flamboaiantă a Veneţiei. Pluteşte în această Veneţie pentru a-şi satisface dorinţa trezită de cea care îşi transmite pasiunea abia mijită prin sunetele violei.

Nu este deloc exagerat să afirmi că Dorinţă este un roman precum un instrument enigmatic. Muzica lui te poartă hipnotizat de la o pagină la alta. Te face să uiţi de timp şi să pluteşti în imagini picturale aşa cum plutesc şi personajele în gondole, printre ceţurile iernii ce apără neruşinaţii de ochii vigilenţi ai inchizitorilor. Are foarte puţină acţiune. Ar putea fi o reverie picturală sau un vis. Traversezi genul acela de vis în care anumite fragmente nu au legătură între ele, însă îţi lasă impresii plăcute la trezire, de parcă te-ai fi întors dintr-o lume a splendorii. Splendoarea Veneţiei îi oferea inocenţei lumina seducţiei şi seducţiei o brumă de inocenţă sentimentală, ce învelea şi atracţia dintre Antonio şi Camilla.

În ciuda acţiunii sumare, acest roman te va lua prin surprindere, datorită personajului Amerigo, la rândul lui îndrăgostit de Camilla. Acest personaj îi va contrazice toate aşteptarile cititorului dornic să afirme naiv că toate cele 109 de pagini ale romanului se vor sfârşi fără ca măcar povestea să fi început cu adevărat.

Amerigo este personajul secundar ce ajunge să capete un rol vital. El asigură perfecţiunea tabloului făcut de Mathias Enard. Un tablou al dorinţei arzătoare, dar care ajunge să penduleze între consistenţa vizuală a opulenţei veneţiene, ce ascute simţurile, şi delicateţea luminii şi a pâclei ce înconjoară oraşul cu misterul asociat unui vis.

Mareţia tangibilă a Veneţiei şi ceţurile îmbrăcate în lumina volatilă, fugară, pot fi metafore ale celor două tipuri de erotism la care se tot gândesc personajele masculine ale cărţii. Unii aleg erotismul vizibil şi incandescent al curtezanelor. Alţii pândesc mai degrabă erotismul abia răsărit. Îl ghicesc în locurile austere unde învaţă să cânte fecioarele Veneţiei, departe de ochii lacomi. Amorezii din roman au cunoscut ambele tipuri de erotism. Preferă însă acea stare de ambiguitate de la graniţa dintre ele, poate cea mai ofertantă dintre toate. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Citeşte şi Veneţia – Top 10 lucruri de văzut şi de făcut

Venetia – Top 10 lucruri de vazut si facut cand esti la Venetia

 

Noduri – Capcanele din cuplul vechi de zeci de ani

Adriana Gionea
-
1
Noduri – Capcanele din cuplul vechi de zeci de ani

Domenico Starnone ar fi putut regiza cu succes un film despre cuplu. Genul acela de film inteligent şi înşelător precum o comedie având profunzimi nebănuite şi certitudini asemănătoare unor concluzii grave, transformate apoi în farse jucate personajelor.

Antrenant, fluid, agreabil (dar şi incomod), Noduri  aminteşte de stilul peliculelor italiene care ne plac atât de mult datorită modului în care îmbracă dramele în umor şi dialogurile profund-apăsătoare în iluzia lejerităţii. Nu lipseşte nici momentul care schimbă traiectoria scenariului prin introducerea suspansului demn de un thriller detectivist.

Asemenea oricărui roman pe care îţi vine să îl recomanzi şi celorlalţi, Noduri se bazează pe jocul bine întreţinut cu aşpteptările cititorului. La început, Domenico Starnone mizează pe tentaţia cititorului de a pune etichete. Îi oferă aşadar o poveste uşor de catalogat drept previzibilă. O poveste despre o femeie cu doi copii, devotată soţului şi părăsită de acesta în favoarea unei amante mai sofisticate, moderne şi cu deschideri mai largi asupra rolului unei femei în lume. O poveste plină de reproşuri mocnite şi de regrete (mai mult sau mai puţin) disimulate, despre un soţ care abandonează, apoi se căieşte şi alege o revenire surprinzătoare la traiul conjugal.

Cea părăsită respectă clasica tipologie a casnicei pe care emanciparea femeii a făcut-o să pară demodată. Bărbatul care părăseşte se încadrează în tipologia intelectualului însurat (mult prea devreme) într-o epocă nouă, care începe să condamne fidelitatea. În această nouă epocă, fidelitatea conjugală însemnă primitivism, la fel şi înfrânarea dorinţei ce ar putea duce la adulter. Adulterul, în schimb este un semn al progresului asumat.

Personajul masculin din acest roman s-a bucurat de tinereţe în anii ’60-‘70. Într-o zi şi-a dat seama că de fapt era însurat cu genul de femeie care nu îl înţelegea şi care nu se ridica la nivelul său de inteligenţă. El fusese bărbatul târât de propria epocă spre libertăţi la care nici nu avusese curaj să viseze. Pentru el, mutarea dintr-un oraş tradiţionalist din Sud în moderna Romă din anii ’60 era un progres. Mutarea din Napoli la Roma l-a bulversat şi l-a obligat să se redescopere, cu preţul renunţării la familie.

Să nu uităm că personajul masculin îşi aminteşte de anii eliberării sexuale. În acei ani tumultuoşi, fidelitatea şi mai ales căsinicia deveniseră o piedică serioasă în drumul fiinţei umane spre o variantă mai sofisticată şi mai în ton cu modernizarea. Erau anii ce promovau radical şi fără pic de remuşcare filosofia libertinajului ca formă indispensabilă de cizelare interioară.

Pentru personajul central masculin, propria cizelare însemnase abandonul în relaţia cu amanta mai educată decât soţia lui. Era încurajat de noua modă promovată de bărbaţii deveniţi nişte intelectuali ce se reinventau odată ajunşi la Roma. Cunoscuţii nu îl criticau pentru abandonarea familiei. Dimpotrivă, ei îi încurajau dorinţa de a o lua de la capăt, sub masca socială a unui intelectual ce trăieşte fără obligaţii de soţ tradiţional.

Până acum evoluţia poveştii de cuplu este uşor de intuit. El o părăseşte pe Ea, cea din Napoli. Este mistuit de pasiunea pentru o tânără mai rafinată şi mai cultă din Roma, pentru care viaţa nu înseamnă o succesiune de scene casnice şi de alegeri convenţionale. Nevasta va trimite multe scrisori prin care îl va implora să se întoarcă. El va refuza, apoi se va reîntoarce la partenera oficială precum un soţ lovit brusc de nostalgia domestică.

Aparent, nimic nu este nou în această poveste despre un bărbat care şi-a dorit mai multă libertate, dar care se întoarce deşi, în sinea lui, încă mai pendulează între soţie şi amantă. La fel de previzibile par şi tipologiile personajelor. Însă Domenico Starnone introduce un eveniment ce deviază povestea spre zona imprevizibilului. Este vorba despre evenimentul din ziua în care, întorşi din vacanţă, soţii descoperă că apartamentul lor a fost devastat. Pare un jaf, însă nici un lucru de valoare nu lipseşte. Cine ar putea fi autorul? Să fie un om care dorea să se răzbune? Să fie de fapt un mesaj legat de o afacere emoţională neîncheiată, revenită din trecut?

Momentul jafului este exploatat inteligent de Starnone. Aduce o binevenită doză de suspans. Această doză de suspans va resuscita interesul cititorului plictisit de reproşurile soţiei părăsite, care transformase romanul în scrisori enervante. În paralel cu elementele ce trimit spre un thriller, jaful deschide o cutie plină de amintiri ascunse. Amintirile reflectă de fapt jocurile psihologice din cuplu. Sunt nişte jocuri bazate pe minciuna faţă de sine şi pe mimarea căinţei şi a fidelităţii.

Încercând să pună în ordine lucrurile din casa devastată de jaf, soţul va elibera un torent de gânduri despre legăturile sale amoroase, despre anii libertăţii şi despre motivele ce l-au determinat să-şi părăsească la un moment dat soţia, apoi să se reîntoarcă la ea. Unii îl vor înţelege şi vor empatiza cu el. Pe alţii îi va revolta.

Noduri este un roman bazat exclusiv pe gândurile personajelor, pe ceea ce nu îşi spun unul altuia. Totuşi, nu este deloc plictisitor pentru cei dependenţi de acţiune. Asemenea Elenei Ferrante, Domenico Starnone ştie să uimească prin folosirea unor detalii sau gesturi simple, cărora ajunge să le ofere nişte simboluri ce răstoarnă (uneori amuzant) aşteptările cititorului. Un simplu cuvânt, gest, fotografie pot provoca furtuni ce răscolesc memoria şi declaşează nişte dialoguri ce pot schimba total percepţia asupra adevărului din lumea personajelor, aşa cum descoperi în romanele psihologice ale Elenei Ferrante – Iubire amară şi Fiica ascunsă.

Citeşte şi 13 romane de dragoste pe care să nu le ratezi

Mon Roi – Eu. Noi

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

Mon Roi – Eu.Noi.

32 de carti noi, de citit in octombrie 2019

Adriana Gionea
-
0
32 de carti noi, de citit in octombrie 2019

Octombrie aduce noutăţi scrise atât de autori deja apreciaţi de cititorii din România, cât şi de cei aflaţi la început de carieră, dar care promit o evoluţie menită să îi propulseze în topul noilor scriitori preferaţi. Selecţia noastră include romane istorice, reeditări, thrillere care explorează universul feminin, romane în care masculinitatea este reinterpretată, romane despre maturizare, literatura română contemporană şi cărţi având subiecte şi teme stranii.

Romane istorice   

 

Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte

 

Casanova şi a lui Veneţie devin personajele alese de Matteo Strukul, unul dintre cei mai cititi autori de romane istorice din Italia. Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este povestea unui pariu amoros, bine strecurat printre intrigi politice, petreceri în palate somptuoase, pericole şi rătăciri prin oraşul-labirint din lagună. Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte are la bază o documentare solidă şi o îmbinare de succes între stilul romanului istoric, al celui de aventuri şi al celui galant din secolul al XVIII-lea. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Istoria secretă a seniorului din Musashi

 

Istoria secretă a seniorului din Musashi este surpriza toamnei pentru fanii literaturii japoneze care explorează sexualitatea ca poartă de cunoaştere a psihicului uman. Tanizaki, unul dintre cei mai apreciaţi autori japonezi, reinterpretează istoria şi povestea unui personaj emblematic din perspectiva secretelor abisale. Vei descoperi o adâncire în lumea erotismului bizar, expus în stilul nipon, adica sofisticat şi misterios.

 

Acul din sânge

 

După ce a devenit celebră datorită romanului Borgia. Păcatele familiei, autoarea Sarah Bower alege de data aceasta o poveste din anul 1067. În centrul romanului plin de intrigi se află William Cuceritorul şi o femeie irezistibilă. Ea va fi capabilă de a crea una dintre cele mai frumoase tapiserii, dar şi un plan de răzbunare perfect. Romanul poate fi cumpărat şi de pe Libris

 

Romane inspirate din istoria recentă

 

Jurnalul Reniei

 

Cei ce au citit Jurnalul Annei Frank vor dori să o cunoască pe tânăra din Jurnalul Reniei. Acest jurnal redescoperit recent a fost scris de Renia Spiegel. Renia a scris despre lupta pentru supravieţuire şi pentru conservarea iubirii faţă de umanitate în perioada cumplită a Holocaustului. Vei descoperi nu doar o mărturie a terorii, ci şi a dorinţei de a salva tot ce are viaţa mai frumos.

 

Brisbane

 

Admiratorii lui Evgheni Vodolazkin pot alege Brisbane. Romanul este povestea unui mare chitarist pe nume Gleb Ianovski. Gleb s-a născut la Kiev, a studiat în Sankt-Petersburg şi a cunoscut faima la Munchen. Când o boală îi ameninţă existenţa, îşi regăseşte un nou sens povestindu-şi viaţa în faţa unui scriitor dornic de a-i scrie biografia. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Lumina de veghe

Nominalizat la Man Booker Prize în 2018, Lumina de veghe explorează atmosfera din Londra anilor ’40 văzută prin ochii unui adolescent şi ai surorii lui. Ei au fost lăsaţi de părinţi în grija unui personaj excentric. Michael Ondaatje (Pacientul englez) creează personaje cu lumini şi umbre, asupra cărora îţi vei schimba perspectiva cu fiecare pagină citită.

 

 

Reapariţii

 

Nemurirea

 

Milan Kundera va reveni în atenţia cititorilor datorită reapariţiei în limba română a cărţii Nemurirea. Absurdul ce ameninţă relaţiile interumane şi reflecţiile incisive asupra existenţei rămân elementele-cheie ale unui roman scris aşa cum le place fanilor lui Kundera şi ai literaturii cehe. Romanul poate fi cumpărat şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Cartea neliniştirii

 

O altă reapariţie este şi Cartea neliniştirii, semnată de Fernando Pessoa, unul dintre cei mai iubiţi autori porrughezi. Scrisă între 1913 şi 1935, Cartea neliniştirii este o colecţie de gânduri, maxime şi idei despre sensul vieţii şi al creaţiei. Poate fi cumpărată şi de pe Elefant.ro

 

Literatura română contemporană

 

Tonomatul

 

Tonomatul este o colecţie de povestiri scrise pentru cei ce preferă întâlnirile dintre banal şi fantastic. Majoritatea povestirilor au în centru enigme şi întâmplări bizare, ce le apropie de intriga poliţistă cu turnură absurdă. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Certificat de virginitate

 

Tot o colecţie de proze scurte este şi volumul Certificat de virginitate. Scris de un medic având şi talent literar, povestirile din Certificat de virginitate sunt o călătorie între două ţări şi două lumi – cea reală şi cea suprarealistă. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Elefant.ro

 

Cum mi-am petrecut vacanţa de vară

 

T.O.Bobe propune un roman simpatic şi plin de umor despre lumea văzută prin ochii unui copil în varstă de 10 ani. Cum mi-am petrecut vacanţa de vară este un tablou candid şi nonconformist al vulnerabilităţii. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Constantin

 

Bucureştiul văzut prin ochii unui student devenit chiriaş este personajul romanului Constantin. Iulian Bocai descrie un oraş deopotrivă ispititor şi dificil. Vei (re)descoperi Bucureştiul printr-o succesiune de întâmplări tragicomice. Romanul poate fi cumpărat şi de pe Libris sau Cărtureşti

 

Deborah

Deborah este un roman despre o femeie cu destin demn de un film istoric. Martoră a instalării antisemitismului în România, protagonista va trece dintr-o perioadă istorică în alta, chiar dacă majoritatea evenimentelor vor să îi oprească brusc fireasca înaintare a existenţei. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Cărtureşti sau Elefant.ro

 

 Thrillere şi alte romane care explorează universul feminin

 

Soţia bancherului

 

Un thriller din lumea afacerilor, cu anchete, soţii minţite, care trăiesc în lux şi care vor să afle adevărul despre partenerii lor ajunşi în preajma unor persoane dubioase. Iată ce poţi găsi citind Soţia bancherului. Povestea începe cu dispariţia unui avion. La bordul avionului se afla un bărbat influent din lumea financiară. Soţia acestuia bănuieste că nu a fost vorba despre un accident, ci despre o crimă. Singura care o poate ajuta este o jurnalistă ce are acces la secretele înaltei societăţi după ce devine logodnica unui bărbat care moşteneşte o avere colosală.

 

Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor

 

Cinefilii nu vor lăsa romanul Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor să treacă neobservat. Romanul scris de Olga Tokarczuk a inspirat filmul Tablou de vânătoare, premiat şi la Berlinale. Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor este un amestec de thriller suprarealist, critică socială şi protest deghizat în alegorie. Vei descoperi un personaj feminin bine conturat, excentric şi justiţiar. Acest personaj ia dreptatea în propriile mâini când autorităţile corupte devin complicii unor interlopi locali. Forţa vizuală a romanului este sporită de peisajul ce permite întreţinerea atmosferei aflate la graniţa dintre mit şi realitate. Cartea poate fi cumpărată şi de pe Libris sau Cărtureşti 

 

Reţeaua şoaptelor

 

Dacă preferi un thriller cu mesaj feminist, poţi alege Reţeaua şoaptelor. Personajele principale sunt patru femei care se unesc împotriva noului şef, considerat un bărbat misterios, înconjurat de secrete sumbre.

 

Tot binele şi tot răul

Care Santos, alege România pentru a plasa acţiunea cărţii Tot binele şi tot răul. În centrul romanului se află o femeie de succes din Barcelona, al cărei fiu adolescent a trecut printr-o tentativă de suicid. Blocată în aeroportul Henri Coandă, într-o zi cu viscol, protagonista romanului începe să îşi exploreze propria vulnerabilitate. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Fetele Căpitanului

 

Una dintre cele mai bune povestitoare iberice – Maria Duenas – alege de data aceasta o poveste inspirată din viaţa imigranţilor spanioli ajunşi la New York. Fetele Căpitanului are în centru nişte surori din Spania care, împreună cu mama lor, se muta in New York pentru a fi alături de tată. După ce tatăl moare în urma unui accident de muncă, surorile descoperă solidaritatea şi personajele excentrice din comunitatea hispanică stabilită în metropola americană. Împreună vor trece prin multe aventuri. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Valsul lent al ţestoaselor

 

Valsul lent al ţestoaselor este continuarea bestsellerului Ochii galbeni ai crocodililor. În romanul precedent, cititorii au descoperit povestea unei mame dornice de a-şi reface viaţa după ce soţul ei a fugit în Kenya alături de amanta lui. Protagonista scrie un roman de succes, dar pe care îl publică sub numele surorii ei, care se bucură deja de notorietate în randul publicului. În noul roman Valsul lent al ţestoaselor, personajul central feminin va trebui să iasă din situaţii complicate, declanşate de intrigile surorii ei. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Romane care explorează universul masculin

 

Simetria dorinţelor

 

Romanul Trei etaje este cel prin care autorul israelian Eshkol Nevo a devenit cunoscut în rândul cititorillor din România. Noul roman tradus este Simetria dorinţelor. Vei descoperi ţesătura complicată a unei prietenii marcate de suişuri şi coborâşuri. Personajele centrale sunt patru bărbaţi care, încă din anii de şcoală, se întâlneau pentru a vedea împreună finala Campionatului Mondial de Fotbal. În timpul finalei din 1998, fiecare a scris trei dorinţe pe o foaie de hârtie. Aceste dorinţe ar fi trebuit îndeplinite până la următoarea finală.

 

Regele Solomon

 

Regele Solomon, ultimul roman al lui Romain Gary, spune povestea unui bărbat înstărit, care angajează un tânăr pentru a putea afla de la acesta cum să se bucure din nou de viaţă. Celor două personaje li se vor alătura şi altele având poveşti de viaţă fascinante şi tulburătoare. Cartea poate fi cumpărată de pe Elefant.ro

 

Martor mi-e Dumnezeu

 

Câştigător al Premiului European pentru Literatură în 2014, romanul Martor mi-e Dumnezeu este o abordare tragicomică a poveştii unui bărbat aflat în plină criză. Exploatat de şeful său, apoi concediat, abandonat de iubite şi de familie, personajul central va înota prin existenţa aparent eşuată apelând la nişte soluţii neaşteptate.

 

Romane despre adolescenţă şi maturizare

 

Oameni normali

 

Oameni normali este un roman despre care se tot vorbeşte în blogosfera literară. Îşi ademeneşte cititorii printr-o poveste de iubire care începe în adolescenţă şi continuă în perioada facultăţii. Protagoniştii acestei poveşti sunt fiica unei familii bogate, introvertită şi devenită ţinta răutăţilor în liceu, şi fiul menajerei, un băiat arătos, foarte popular în liceu. Romanul poate fi cumpărat de pe Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Unisex

 

După ce au fost invitaţi să exploreze legăturile dificile dintre mamă şi fiică din romanul Loveşte-ţi inima!, cititorii lui Amelie Nothomb vor analiza de data aceasta legătura dintre tată şi fiică. Romanul Unisex prezintă jocurile psihologice dintr-un cuplu, văzute prin ochii unui copil ajuns adolescent. Romanul poate fi cumpărat de pe Libris sau Cărtureşti 

 

Viaţă sălbatică

Unul dintre cei mai buni scriitori americani, Richard Ford, te invită sa descoperi aceeaşi dinamică a cuplului destrămat văzută prin ochii unui adolescent. Viaţă sălbatică este povestea lui Joe, un adolescent al cărui tată , ce a rămas fără slujbă, decide să lupte împotriva incendiilor forestiere, şi a cărui mamă începe să îşi expună relaţia cu amantul. Cartea poate fi cumpărată de pe Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Să-i reparăm pe cei vii

 

Multipremiat în spaţiul francofon şi nu numai, romanul ecranizat Să-i reparăm pe cei vii are la baza povestea unui adolescent aflat în comă. Victimă a unui accident de maşină după o zi de surfing, el întră în comă cerebrală. Doar inima îi mai bate. Inima lui urmează să ajungă la o femeie aflată la rândul ei pe moarte. Să-i reparăm pe cei vii este considerat un roman contemplativ, având o scriitură memorabilă. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

 Cărţi pline de poveşti stranii

 

Din pântecul balenei

 

Când mitul se infiltrează în romanul istoric ia naştere Din pântecul balenei. Inspirat din viaţa cotidiană a islandezilor ce au trăit în secolul al XVII-lea, Sjon a crea un personaj fascinant. Este vorba despre Jonas, un poet, care mai este exorcist şi tămăduitor. Duce un trai deloc lipsit de pericole, într-o Islandă apăsătoare, aflată încă sub conducători autoritari. Viaţa lui a luat o turnură halucinantă dupa ce ajunge să fie exlilat deoarece a refuzat să participle la o acţiune violentă împotriva pescarilor basci ajunşi în apele scandinave. Pe insulă începe să îşi reamintească nişte întâmplări din trecut, ce forţează graniţa dintre adevăr şi închipuire. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Păsări în gură

 

După traducerea microromanului cu tentă absurd-suprarealistă Vis febril urmează cea a colecţiei de povestiri Păsări în gură. Scriitoarea Samanta Schweblin promite de data aceasta un amestec între Kafka şi basmele întunecate, păstrând aceeaşi cheie halucinantă.

 

Trei povestiri

 

Geniul lui Umberto Eco plus ilustraţiile semnate de Eugenio Carmi oferă o lectură pe care părinţii şi copiii o pot citi împreună. Trei povestiri este o carte plină de candoare şi originalitate, ale căror personaje sunt năstruşnice.

 

Nonficţiune

 

Aşteptarea Penelopei

 

Aurora Liiceanu a scris o nouă carte. De data aceasta îmbinarea dintre istoria literaturii şi psihologie pleacă de la tema aşteptării. De ce unii pot aştepta chiar şi decenii întregi reîntâlnirea cu persoana iubită, în timp ce alţii refuză până şi o zi de aşteptare, continuându-şi viaţa ? Este întrebarea la care Aşteptarea Penelopei încearcă să răspundă, analizând personaje precum Gatsby, Florentino al lui Garcia Marquez  sau Ulise, dar şi personalităţi precum Hadley, prima soţie a lui Hemingway şi vestitul niponolog Donald Keene. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris sau Elefant.ro

 

Dosar permanent

 

Scrisă de unul dintre cei mai vânaţi oameni – Edward Snowden – Dosar permanent este una dintre cărţile anului. În 2013, Snowden acuza autorităţile din SUA că pun la cale un plan de supraveghere în masă la nivel planetar. Dezvăluirile sale şi reacţiile autorităţilor au devenit subiectul unor filme precum Citizenfour şi Snowden (Oliver Stone). Dosar permanent conţine declaraţiile şi mărturiile lui Snowden, inclusiv motivele ce l-au determinat să acuze guvernul SUA de spionaj global. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

Trei femei

 

Bazată pe o documentare ce a durat 10 ani, Trei femei este o explorare a sexualităţii femine. Jurnalista Lisa Taddeo a străbătut America, unde a întâlnit femei din medii şi de vârste diferite. Alege trei poveşti. Protagonistele reale sunt o adolescentă de 17 ani ce are o relaţie cu profesorul ei, o casnică nefericită şi proprietara unui restaurant de lux, al cărei sot adora să o vadă în momentele intime petrecute alături de alţi parteneri. Cartea poate fi cumpărată de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

 

 

Septembrie poate astepta – Palpitanta cautare a unei scriitoare misterioase

Adriana Gionea
-
0
Septembrie poate astepta – Palpitanta cautare a unei scriitoare misterioase

Septembrie poate aştepta este un roman în care se mizează inteligent, imprevizibil şi eficient pe nevoia cititorului de acel mister plasat în decorul unei metropole vibrante şi pline de magnetism.

Metropola devenită centrul acţiunii este Londra. Vei pendula între Londra anilor ’50, plină de spioni, şi cea din prezent, care atrage visătorii cosmopoliţi. Misterul aruncat în această Londră irezistibilă este legat de imaginea unei scriitoare carismatice precum un star de cinema. Ea a fost angajată de serviciile secrete în timpul luptei împotriva nazismului.

Această scriitoare pe nume Emily J. Parker dispare brusc în timpul paradei organizate în 1955 pentru sărbătorirea unui deceniu de la victoria împotriva armatei hitleriste. Zeci de ani mai târziu, pe urmele ei va pleca o tânără pe nume Rebeca. Este o studentă cu aspiraţii de scriitoare. A venit din Spania în Londra pentru finalizarea tezei de doctorat având ca subiect opera scriitoarei dispărute, Emily J. Parker.

Deşi nu se cunosc, ai impresia că între enigmatica Emily şi entuziasmata Rebeca există un joc psihologic. Emily este precum o fantomă captivantă. Îşi aruncă momeala. Se preface generoasă cu dezvăluirile şi indiciile, apoi devine volatilă. Existenţa ei este plină de umbre, de secrete inaccesibile. Ai impresia că doreşte să se joace abil cu mintea Rebecăi.

Nu doar Emily se joacă derutant în acest roman, ci însăşi autoarea lui, Susana Fortes. O descrie pe Emily atât de convingător, încât nu vei mai şti dacă ea chiar a existat în istoria literaturii sau este rezultatul unei ficţiuni reuşite, camuflate în iluzia veridicităţii.

Septembrie poate aştepta este un amestec de istorie, aventuri, enigme, personaje pline de candoare şi de contradicţii. Nu lipsesc nici referinţele cinefile sau literare. De fapt, însăşi romanul seamănă cu un film ce îmbină echilibrat elementele unui thriller detectivist cu farmec vintage, ancheta cu documentarul şi poveştile reconfortante, pline de condoare, despre tinere care se regăsesc încercând să elucideze misterele din jurul scriitoarei preferate.

Succesul romanului se bazează mai ales pe abilitatea scriitoarei Susana Fortes de a-şi fermeca rapid cititorii amatori de anchete şi de poveşti despre femei care devin surse de inspiraţie. Dar până să ajungi să o cunoşti pe fascinanta scriitoare dispărută, vei descoperi un alt personaj feminin, unul adorabil. Tocmai pe acest personaj se bazează la început chimia dintre poveste şi cititor. Este vorba despre bursiera venită din Spania, pe nume Rebeca. Se regăsesc în ea mulţi cititori visători, dependenţi de lectuă, pentru care viaţa înseamnă o apropiere a realului de ficţiune şi a ficţiunii de cotidian.

Rebeca devine absorbită de personalitatea scriitoarei Emily J. Parker. Viaţa acestei scriitoare este marcată de enigme şi de anumite decizii inexplicabile. Pentru ea, Emily are aura unei eroine. A lucrat alături de spioni şi de creierele ale căror idei au dus la căderea nazismului. A fost premiată datorită scrierilor sale admirate chiar de soţul Virginiei Woolf. Avea un talent precoce, dublat o frumuseţe ce amintea de staruri precum Greta Garbo.

În ciuda unei cariere promiţătoare pe mai multe planuri şi a calităţilor intelectuale ce ar fi trasformat-o într-o vedetă a societăţii britanice postbelice, Emily alege anonimatul. La un moment dat, ea dispare. Nu mai este găsită, căutarea ei fiind abandonată.

Rebeca ştie că Emily a lăsat în urmă nu doar o carte neterminată. Cunoscuţii ei au moştenit şi multe închipuiri despre motivele dispariţiei. Aceste închipuiri ar fi putut sta la baza unui film cu mistere, pericole şi femei fatale devenite dubli agenţi secreţi.

Pe măsură ce se apropie de rezolvarea enigmei legate de viaţa acestei scriitoare, protagonista Rebeca va descoperi o realitate precum un puzzle. Piesele îşi vor schimba ordinea corectă de la un dialog la altul cu bărbatul şi cu femeia ce au cunoscut-o personal pe Emily. La rândul tău vei descoperi un puzzle al indiciilor, a cărui imagine de ansamblu este de fapt o suprapunere a trecutului peste prezent şi a biografiei lui Emily peste amintirile din trecutul Rebecăi.

Septembrie poate aştepta este mai mult decât un simplu roman despre anchete şi femei misterioase. Susana Fortes invită la reflecţii asupra feminităţii în contextul unei anumite perioade ce a schimbat istoria. Feminitatea este puternic legată de pendularea între emancipare şi acea iluzie a siguranţei date de acceptarea unui rol deja stabilit de societate. Deşi păstrează stilul acroşant al unui thriller, Susana Fortes evită reţeta facilă a senzaţionalismului tenebros. Misterul din jurul scriitoarei deschide nişte discuţii mai complexe despre statutul femeii în societate şi despre societatea închistată, incapabilă să înţeleagă personalităţile ieşite din tipare, precum Emily J. Parker.

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Muza – Povestile tabloului misterios

Orasul in mantie purpurie – Un Rio de Janeiro naucitor, irezistibil si devorator

Adriana Gionea
-
0
Orasul in mantie purpurie – Un Rio de Janeiro naucitor, irezistibil si devorator

Romanul Oraşul în mantie purpurie reflectă perfect un oraş precum Rio de Janeiro. Este acaparant, hipnotic, febril, stupefiant, senzual-dezinhibat, ameţitor până la haos, irezistibil şi terifiant.

Oraşul în mantie purpurie te face să ceri traducerea tuturor cărţilor scrise de Asli Erdogan. Te vei declara vrăjit de modul în care Asli Erdogan reuşeşte, încă de la prima pagină, să te extragă din lumea ta pentru a te arunca în agitaţia clocotitoare a oraşului tropical ademenitor. Exista o chimie între ea şi acest oraş încăpător, generos cu străinii aventurieri şi totodată de necucerit.

Entuziasmul îi va cuprinde mai ales pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să echivaleze cu ieşirea din zona de confort. Asemenea personajului central feminin, ei sunt gata să îşi lase propria lume în urmă pentru explorarea unui oraş îndepărtat. Plăcerea este cu atât mai intensă dacă este vorba despre un oraş frenetic precum Rio.

Vei străbate un Rio ce asaltează prin amestecul dintre carnal şi pornirile feroce. Acest amestec este suprapus peste dansul extatic al zâmbetului generos cu durerea. Al culorilor aţâţate de lumina orbitoare a zilei cu noaptea sinistră din mahalale.

Autoarea din Istanbul ajunsă în inima oraşului Rio de Janeiro ştie cum să te arunce în vârtejul unei metropole a extremelor. Ea respecta perfect o lege nescrisă. Este vorba despre legea ce spune că toate romanele autentice despre Brazilia trebuie să reflecte o imagine suprarealistă, în care splendoarea torid-incitantă a tropicelor flirtează neruşinat cu teama şi violenţa extremă.

Rio devine o junglă unde te afunzi alături de personajul central – tânăra turcoaică pe nume Özgür. În această junglă, ghidat de Özgür, întâlneşti agonia şi extazul, paradisul şi coşmarul. Rio este un oraş în care fiorii sunt provocaţi atât de plăcerile fără limite, cât şi de ameninţările care seamănă cu prădătorii din jungla ce pândeşte dealurile metropolei asaltate de favele.

Oraşul în mantie purpurie poate fi considerat genul de roman care îţi schimbă perspectiva nu doar asupra unui oraş la care viseaza mulţi europeni, ci asupra naturii umane. Îţi vei reseta aşteptările şi opiniile raportate la capacitatea fiinţei umane de a îndura haosul unei lumi noi şi contradicţiile frapante, de nesuportat. Fiecare pagină este un amestec năucitor de frumuseţe şi descompunere. Personajul central îţi devine astfel cel mai bun ghid într-un Rio în care apusurile splendide se ridică nepăsătoare deasupra favelelor în care mizeria nu mai are limite.

Modul în care personajul feminin explorează metropola braziliană devine emblematic şi fascinant. Însă este vorba despre acea fascinaţie bizară faţă de un loc al extremelor. În loc să te inhibe, descrierile urâţeniei provocate de sărăcie te provoacă. Te conving să parcurgi cartea până la capăt, deoarece permit infiltrarea unor informaţii considerate nişte veritabile revelaţii şi a rătăcirilor poetice uimitoare.

Deghizată în personajul feminin ce a părăsit Istanbulul pentru a trăi dezinvolt în Rio, Asli Erdogan depăşeşte ipostaza străinului ignorant. Nu alege un oraş tropical pentru a-i exploata aventuros exotismul. Absolventă a unor studii de antropologie urmate chiar in Rio de Janeiro, Asli Erdogan a înţeles esenţa unui oraş al contradicţiilor. Prin ochii săi descoperim năuciţi un oraş-mozaic – un mozaic de culturi, de religii, de clase sociale, de rase.

Puterea de seducţie a romanului se bazează mai ales pe renunţarea la personajele bine conturate (cu excepţia protagonistei). Nimeni nu poate eclipsa prezenţa copleşitoare a marelui personaj – metropola braziliană. Rio este un oraş ce freamătă de acţiune, însă descrierile îl pot reda cel mai bine.

Descrierile din roman sunt abundente precum vegetaţia tropicală, au consistenţă şi magnetism. Te răvăşesc precum o alunecare în vitează într-o lume precum o spirală. Te întrebi ce este real şi ce este doar o fantezie bizară. Dacă nu cumva străbaţi o altă lume. Un delir al protagonistei ajunse în mijlocul unei crize existenţiale, dar şi a unei libertăţi nebănuite.

Viaţa în Rio devine pentru acest personaj feminin din Istanbul o permanentă sursă de inspiraţie, dar şi de nelinişte. Özgür ajunge să fie dependentă de Rio. Totuşi, nu ezită să-şi strige epuizarea provocată de infinita lui agitaţie peste care se întind sunetele împuşcăturilor din favelele controlate de găştile de traficanţi. Nu poate sta departe de Rio nici după ce banii i se termină, iar supravieţuirea îi este ameninţată. Preferă să se târască pe străzile insuportabile din apropierea favelelor, prin barurile de boemi de pe faimoasa colină Santa Teresa. Discută cu personaje excentrice, foşti artişti, actuale epave, dar care nu şi-au pierdut expresivitatea.

Oraşul în mantie purpurie are un efect puternic şi asupra cititorului pe care un roman fără o naraţiune bine închegată l-ar descuraja sau irita la culme. Deşi multe dintre paginile sale par mai degrabă înregistrarea unei rătăciri urbane vecine cu delirul unei minţi zguduite, romanul convinge datorită alternanţei dintre o destăinuire frântă în mii de cioburi şi pasaje consistente datorită cărora afli detalii despre istoria şi dinamica socială a oraşului. Aceste pasaje îţi deschid noi orizonturi dacă te pasionează domenii precum sociologia sau antropologia.

Dincolo de calităţile scriiturii ajung să răzbată calităţile vizuale. Asli Erdogan are flerul, empatia şi privirea cuprinzătoare a unui artist fotograf. Mai are instinctul un fotoreporter ce poate surprinde într-o singură imagine dansul frumuseţii cu morbidul, cu grotescul.

Scriitoarea cuprinde, în acelaşi pasaj, imaginea grandioasă a unui Rio care te înghite. Un Rio deopotrivă cotropitor (datorită frumuseţii) şi înspăimântător precum o jivină prădătoare şi mereu nesătulă. În ciuda gândurilor dezordonate ale personajului central prins în haosul propriei vieţi, romanul este un joc echilibrat. S-au sincronizat exactitatea detaliilor ce ţin de realitatea socială şi poezia camuflată în proză.

Asli Erdogan are un dar la care mulţi visează. Ea scrie precum un autor de documentare sociale cu ochi de poet. Unele pagini trădează un poet înfipt cu picioarele în mocirlă. Aici, mocirla devine mâlul fertil al explorărilor interioare. Asli Erdogan ajunge să extragă frumuseţea unui mare oraş precum Rio. Frumuseţea acestui Rio este rară. Devine cu atât mai îmbătătoare şi mai persistentă cu cât se lasă ademenită în abisurile unor lumi din umbră, care sfidează de fapt limitele suportabilităţii.

Citeşte şi 5 filme despre alte lumi

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

 

 

Paravanul-Iad si alte povestiri – Intre Japonia loiala mitului si Japonia moderna

Adriana Gionea
-
0
Paravanul-Iad si alte povestiri – Intre Japonia loiala mitului si Japonia moderna

Cartea Paravanul-Iad şi alte povestiri este perfectă pentru cei pasionaţi de Japonia.

Cele 20 de povestiri scrise de Ryunosuke Akutagawa conţin esenţa spiritului şi a idealului estetic japonez. Sunt delicate şi aparent naive, însă descoperi un conţinut sofisticat, misterios, inaccesibil. Personajele întruchipează subtilitatea ce poate ascunde adâncimi tenebroase. Nu lipsesc nici interioarele cu decoruri picturale. Descrierile transformă paginile într-un spectacol vizual demn de o galerie de artă niponă sau de un paradis al colecţionarilor de antichităţi.

Când scrie despre temele universale precum iubirea, trădarea, căutarea de sine, teama de inexplicabil sau loialitatea faţă de tradiţie, Akutagawa se dovedeşte a fi un veritabil povestitor oriental. Îşi acaparează cititorul. Schimbă perspectiva de la o pagină la altă, apoi te lasă fie plin de admiraţie, fie plin de stupefacţie în faţa unor finaluri deschise ori pline de tâlcuri.

Povestirile reflectă idealul autorilor niponi care au putut cuceri şi Occidentul. Akutagawa a folosit echilibrat şi îndrăzneţ tehnicile avangardiste în povestiri adânc înfipte în materialul fertil al miturilor vechi de mii de ani. Foarte multe dintre povestirile incluse în Paravanul-Iad sunt inspirate din scrierile medievale japoneze, reinterpretate în cheie modernistă.

Volumul devine o explorare a sufletului japonez modelat de perioadele istorice decisive. Vei descoperi o Japonie influenţată de cultura şi legendele chineze. Vei călători în Japonia samurailor şi a stăpânilor feudali capricioşi. Vei cunoaşte personaje feminine ce amintesc de idealurile din picturile perioadei Edo. Vei fi uimit de apropierea dintre gesturile reţinute, suave, şi cele dezinvolte în relaţiile dintre cupluri, atunci când vei ajunge în Japonia începutului de secol XX.

Una dintre principalele calităţi ale povestirilor este legată de schimbările interioare ale personajelor. Aceste personaje uimesc şi derutează. Ele transmit emoţii contradictorii. Nu este deloc neobişnuit pentru Akutagawa să creeze un joc al percepţiilor înşelătoare. Tot el a dat şi capodopera Rashomon, transformată într-un film-cult. La începutul unei povestiri poţi simţi compasiune faţă de personajul central, iar spre final teamă sau dezgust.

Subiectele şi personajele alese reflectă o Japonie a contrastelor afective. Este o Japonie ce aspiră la calmul interior şi puritatea idealului budist, dar care nu poate sta departe nici de vâlvătăile neliniştirii, ale trupului şi ale erotismului impetuos. Această Japonie inspiră scrierea unor povestiri bizare. Bizarul cuprinde şi frumuseţea rafinată ce ascunde sentimente de-a dreptul răscolitoare care împing personajele într-un vârtej al haosului.

Prima povestire, intitulată Paravanul-Iad, aminteşte cel mai bine de contrastele idealului japonez, aşa cum îl expune Akutagawa. Dorinţa unui pictor de a surprinde perfecţiunea învecinată cu groaza extremă anticipează evoluţia personajelor din celelalte povestiri. De fapt, mai toate personajele cochetează ademenitor cu decandenţa, cu viciul, fără a se îndepărta nici de idealul budist al armoniei.

Personajele aleg un halucinant balans între minciună şi limpezime, între sinistru şi purificare. Ele nu se feresc să se apropie abil şi enigmatic de toate deliciile păcatului şi ale vanităţii, în timp ce aşteaptă o salvare spirituală.

Akutagawa nu încetează să fascineze. A devenit un autor iconic pentru perioada în care literatura japoneză absorbise modernismul european. Dar autorul nu a renunţat la tradiţii. A folosit modernismul pentru a explora original şi extravagant propriile rădăcini. Pe măsură ce se apropia de avangarda occidentală a secolului XX, Akutagawa se adâncea şi mai mult în cărţile reprezentative pentru marea literatură japoneză din trecut. Îţi poţi îmbogăţi biblioteca datorită numeroaselor trimieri spre operele clasice din literatura niponă.

Citeşte şi Biroul pentru Grădini şi Iazuri – Dedicat visătorilor îndrăgostiţi de Japonia

Biroul pentru Gradini si Iazuri – Dedicat visatorilor indragostiti de Japonia

 

La Gomera – Imprevizibil si diferit

Adriana Gionea
-
0
La Gomera – Imprevizibil si diferit

Inedit şi ingenios, cu actori carismatici, personaje şi o coloană sonoră bine alese, având imagini ce îl apropie de filmele occidentale capabile de a stârni curiozitatea spectatorului, La Gomera confirmă încă o dată reîmprospătarea cinematografiei autohtone. O reîmprospătare prin originalitate, culoare şi îmbinări neaşteptate de stiluri şi influenţe ce asigură o îmbunătăţire a calităţilor vizuale pe care mulţi spectatori le consideră un element acroşant indispensabil unui film bun.

Prezentat în competiţia pentru marele trofeu Palme d’Or de la Cannes, La Gomera este un film românesc despre care poţi spune că nu pare deloc unul românesc. Este filmat în locuri exotice (unul dintre ele mai puţin exoplorat). Are nuanţe vii, contraste elegante şi eficiente între lumini şi umbre, demne de un crime thriller stilizat, o intensitate bine dozată şi acea turnură palpitantă susţinută de nişte calităţi vizuale ce pompează enigmatic stranietatea în scenele de suspans.

Filmul se deschide memorabil şi totodată seducător cu piesa iconică a lui Iggy Pop (The Passenger) pe un fundal deopotrivă enigmatic şi exotic-paradiziac. Te afli pe un feribot în timp ce privirea îţi este răsfăţată de imaginea unei mări picturale şi a unor stânci misterioase, ce anticipează intrarea într-o altă lume. Această lume este La Gomera, insula pe care vocea difuzorului de pe feribot o numeşte perla Canarelor.

Nu sunt uitaţi aşadar nici spectatorii dornici de a explora culturi noi, filmul având multe scene filmate în La Gomera. Aici există un limbaj vechi şi enigmatic – El Silbo – în care mesajele secrete pot fi transimise prin fluieratul ce imită sunetele păsărilor.

În filmul La Gomera, El Silbo este folosit de o reţea de traficanţi pentru a nu le fi decodificate mesajele. Atras într-o încrengătură dubioasă de către Gilda (Catrinel Marlon), iubita mafiotului Zsolt (Sabin Tambrea), poliţistul Cristi (Vlad Ivanov) este obligat să înveţe rapid acest limbaj. El va trebui să comunice prin fluierat cu Zsolt, pentru a-l ajuta să evadeze din închisoare.

Stilul în care au fost conectate scenele tensionat-decisive şi poveştile mai mult sau mai puţin voalate ale personajelor este unul care îi va face pe spectatori să afirme că pot vad un film altfel, indiferent de categoria din care fac parte. Îl vor considera altfel în primul rând spectatorii ce au tendinţa să afirme că filmele româneşti sunt statice, terne, previzibile, cu multe cadre lungi apăsătoare şi dialoguri simpliste. Cadrele terne lipsesc din acest film, iar detaliile şi dialogurile sunt incluse cu precizie matematică. Nimic nu este în plus, nimic nu plictiseşte. Fiecare obiect, culoare primară, nuanţă insolită, gest, peisaj, decor şi replică sarcastică (spontană sau calculată) îşi are un rol bine definit în transmiterea unui mesaj, a unei stări.

Pelicula regizată de Corneliu Porumboiu ocupă un loc aparte în rândul filmelor autohtone ridicate în slăvi la marile festivaluri internaţionale. Acest aspect ofertant se datorează în primul rând calităţii vizuale. În La Gomera s-a renunţat la estetica tern-minimalistă, înlocuindu-se nuanţele anemic-dezolante cu unele puternice. Se folosesc multe contraste stimulante între fundalul tenebros demn de un film noir şi culorile primare.

Datorită acestui contrast vizual şi prin naraţiunea discontinuă, ambiguă, neconvenţională, mulţi cinefili vor fi tentati să identifice un plan paralel al filmului, plin de referinţe subtile spre alte filme-cult. Tot cinefilii vor mai depista un dialog între clişeele un thriller actual şi cele reprezentative din deceniile trecute.

Vei mai descoperi o calitate a filmului ce îl face să pară original, diferit. Este vorba despre sincronizarea abisală (aparent indescifrabilă) şi perfectă între atmosfera locului, decorurile, mimicile şi dialogurile personajelor. Dialogurile sunt scurte, dar percutante, conţinând replici bine calculate.

Sincronizarea elementelor din film emană acel ceva enigmatic, prelins în toate scenele, astfel încât să anticipeze un pericol nevăzut, dar şi posibilitatea unei soluţii imprevizibile. Pur şi simplu ai impresia că toate elementele filmului, de la cel mai mic detaliu la scenele trepidante, devin piesele unui domino, capabile să ducă la prăbusiri imposibil de anticipat în vieţile personaajelor, precum şi la finaluri cu adevărat insolite.

Farmecul filmului este dat mai ales de suprapunerea acelui ceva enigmatic peste suspans. Suspansul şi enigma devin sinonime, aşa cum se întâmplă într-un experiment cinematografic hibrid. În La Gomera se întâlnesc estetica unui crime thriller plin de referinţe parodice la filmele clasice, substratul social problematic şi extrem de actual, realismul şi halucinantul.

Suspansul şi enigmele sunt accentuate şi revigorate de peisajele din insula numită La Gomera. Locul este un personaj în sine, având un relief ce permite născocirea unei poveşti cu lumini şi umbre. Pe insula numită La Gomera se întâlnesc bucuria de a trăi, exprimată de orizontul marin, şi misterul inaccesibil asociat peisajului muntos. Lumina în care este surprins acest peisaj muntos poate simboliza angoasa, pericolul, claustrarea prin izolarea pe o insulă ce poate deveni dintr-un paradis o capcană sinistră.

La Gomera devine şi locul perfect ce anticipează ispita aventurii dublate de senzualitatea la rândul ei misterioasă a personajului Gilda, precum şi dezlănţuirea tenebrelor ce zac în interiorul celorlalte personaje. Luminii marine i se opune palpitant un potenţial uman malefic, mereu la pândă şi gata să înhaţe. De fapt, în acest film se face o trecere constantă de la culoarea luminoasă la obscuritate, de la claritate la opacitatea legată de intenţiile personajelor.

După constrastul ademenitor între lumină şi umbră, demn de un neo-noir experimental-referenţial, misterul total legat de intenţiile personajelor este al doilea element pe care se bazează reuşita lui Corneliu Porumboiu. Deşi tipologiile personajelor se apropie de clişeele genului, acţiunile şi mimicile lor surprind. Nici mafiotul Zsolt nu este un om dezgustător, dimpotrivă, el degajă un aer misterios-rafinat datorită actorului Sabin Tambrea, nici poliţistul coruptibil interpretat de Vlad Ivanov nu este un libidinos primitiv şi impulsiv, nici femeia seducătoare şi unsă cu toate alifiile pentru a se băga pe sub pielea poliţistului şi a mafioţilor – interpretată de Catrinel Marlon – nu este vampa uşor de citit. La fel de surprinzătoare devine şi procuroarea interpretată de actriţa Rodica Lazăr, într-un stil ce se apropie de stereotipul femeii puternice doar pentru a induce în eroare.

La Gomera va rămâne în mintea spectatorului genul de film greu de caracterizat. Este precum un puzzle în care piesele nu trebuie să respecte o anumită ordine, ci doar să întreţină un joc ameţitor şi greu descifrabil al aparenţelor date peste cap în fiecare scenă. La Gomera este un film în care toate certitudinile – de la cele privind tipologia personajelor la naraţiune şi genul cinematografic – sunt înlăturate exploziv sau evaziv în scena următoare. Stranietatea pe care o degajă acest amestec derutant, vecin cu lipsa de coerenţă narativă (dar una asumată şi bine calculată), se înfige în spectator şi rămâne la nivelul inconştientului, de unde provin multe stări inexplicabile.

Jocurile cinematografice din La Gomera stârnesc nişte stări amestecate, greu de tradus, precum cele stârnite de alternanţa dintre culorile vii şi umbrele de pe chipurile personajelor. Un rol esenţial în branşarea spectatorului la atmosfera filmului îl are şi coloana sonoră, ce îmbină hituri iconice şi ariile de operă.


LYTE video

Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă picantă în decoruri interbelice

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

 

 

Iubirea nebuna – Reintoarcerea la arta interbelica

Adriana Gionea
-
0
Iubirea nebuna – Reintoarcerea la arta interbelica

Andre Breton este unul dintre zeii celor fascinaţi de arta interbelică, mai ales de Suprarealism. Alături de Nadja, Iubirea nebună este una dintre cărţile sale cult. Vei descoperi un amestec de amintiri îmbibate de stranietate, impresii despre cartierele boeme ale Parisului sau despre peisajele din Tenerife, care incită imaginarul unui suprarealist. Nu lipsesc nici explorările freudiene ale inconştientului.

Iubirea nebună deviază căutarea sufletului-pereche spre lumea celor ce nu pot respira fără artă. Pentru Andre Breton, arta şi iubirea pătimaşă au în comun o cheie gata să deschidă uşi către părţi ale sinelui neexplorate până atunci. În lumina difuză din spatele acestor uşi, întâlnirile cu persoana iubită, coincidenţele şi declaraţiile incandescente ajung să semene cu seducţia dublată de misterul ce înconjoară o pictură suprarealistă.

Andre Breton a fost unul dintre părinţii Suprarealismului. Ideile despre artă i-au influenţat şi modul în care a scris despre iubire. Asemenea unei picturi, sculpturi, poezii sau fotografii suprarealiste, iubirea supremă este doar cea în stare să flirteze sofisticat şi exuberant cu sfidarea logicii plate, cu bizarul, cu libertatea supremă şi cu partea necunoscută a psihicului.

Iubirea nebună este genul de carte despre care îţi vine greu să povesteşti. Nu o poţi încadra uşor într-o categorie. Îmbină intimitatea unui roman introspectiv-neconvenţional. Se apropie foarte mult de stilul unui eseu despre artă şi anumite pagini reflectă apetitul generaţiei sale pentru experimentul avangardist deghizat într-o scriitură ce nu pare să respecte vreo regulă.

Datorită stilului hibrid, Iubirea nebună devine un deliciu pentru cei atraşi de avangarda anilor ’20 şi ’30. Este amintit si acel Paris cucerit de Bunuel, de artiştii rebeli, de fotografii precum Brassai şi Man Ray şi de psihanaliza lui Freud.

Mulţi ar considera Iubirea nebună o lectură precum un labirint în care sensurile sunt înşelătoare. Când apar clar şi dătătoare de revelaţii, când se evaporă într-o ambiguitate perfectă. Nu respectă o logica predefinită. Cartea este mai degrabă precum o pictură sau fotografie suprarealistă, în care obiectele şi anumite scene banale sunt aduse împreună pentru a contesta până la urma tocmai banalul şi nevoia de a da un sens imaginii pe care o vezi.

De unde vine această obsesie a lui Andre Breton de a sabota nevoia de coerenţă şi de sens a cititorului său? De ce amestecă (aparent) haotic fragmente de amintiri despre marile sale iubiri, despre dialogurile cu artiştii Parisului şi despre călătoriile în Spania? Ei bine, asemenea celor din generaţia lui, Andre Breton a vrut să pună la îndoială convenţiile. A vrut să conteste ideile despre modul în care este perceput şi transmis mesajul unei opere de artă şi mai ales relaţia dintre lumea subiectivă şi realitate.

Un alt element definitoriu pentru arta epocii lui Breton este legătura cu psihanaliza. Arta generaţiei lui Breton a fost cucerită de Suprarealism. De fapt, Breton devenise un lider al suprarealiştilor, impunându-şi concepţiile în cercurile frecventate de artişti precum Salvador Dali. Iar Suprarealismul pleda obsesiv pentru arta abandonată visului, inconştientului, de unde şi legătura cu psihanaliza lui Freud. Noua artă nu trebuia înţeleasă prin lumina raţiunii, ci printr-o scufundare în inconştient.

Deşi pare un puzzle ce dă o imagine voalată, pe măsură ce te adânceşti în lectură, amintirile, fragmentele şi impresiile haotice încep să capate sens. Îţi dai seama că trimiterile aparent haotice spre anumite opere de artă sunt folosite pentru a explica mai bine lumea subiectivă a lui Andre Breton. Astfel, paginile cărţii vor deveni o voluptate pentru cei familiarizaţi cu eseurile prin care Freud descoperea o legătură între secretele abisale şi obsesia cuiva pentru o anumită operă de artă.

În contextul acestei legături a omului cu arta avangardistă este plasată şi pledoaria lui Breton pentru binefacerile iubirii. Asemenea unei opere de artă suprarealistă, iubirea este însoţită de aura misterului, a inexplicabilului.

Iubirea văzută de Andre Breton modifică frapant modul de a percepe realitatea. Peisajele, impresiile din timpul călătoriilor şi viziunea asupra lumii devin stranii. Iubirea mai este şi  o sursă de inspiraţie. De fapt, majoritatea paginilor seamănă cu poezia în proză, în care se trece de la observaţia lucidă la exaltare. Indragostitul ce distorsionează creativ sau profetic imaginile realităţii. Peisajele vulcanice din Tenerife, unicitatea grădinii botanice din Orotava şi cartierul halelor din Paris devin pânze pe care sunt pictate proiecţiile din mintea îndrăgostitului Andre Breton, acel îndrăgostit acaparat de Suprarealism.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026